Vlahii din Valea Timocului sunt români autentici

1
242

Absența totală a unui minim de informații în manualele de Istorie și atenția redusă pe care o acordă presa scrisă sau audio din România și nu numai comunităților românești din Balcani, ridică sigur mari semne de întrebare în rândul românilor: Cine sunt românii din valea Timocului?

Poporul român s-a format pe o arie mult mai largă decât o prezintă manualele de istorie, care limitează etnogeneza românilor la vechea Dacie. Românii sunt urmașii romanității orientale, adică ceea ce a mai rămas din vorbitorii de limbă latină în partea răsăriteană a Imperiului Roman. Slavii așezați în Balcani în secolele VI-VII au spart unitatea romanității orientale. Care au fost consecințele imediate ale migrației slave în Balcani? O parte a populației romanice s-a retras spre sud, alții spre vest sau nord. Bizantinul Kekaumenos consemna la mijlocul secolului al XI-lea că vlahii care locuiau între Dunăre și Sava (centrul Serbiei de azi) au fost obligați să se retragă spre sud, în Epir, Macedonia și Elada (azi Grecia). Originea romană a vlahilor balcanici a fost reiterată de nenumărate ori în secolele X-XVI. De exemplu papa Inocențiu al III-lea spunea în jur de 1204 despre vlahii care au fondat Țaratul Vlaho-Bulgar că sunt urmașii romanilor. Sau pe la 1538 un căpitan croat, Nicolae Jurisici, spunea despre vlahii din Croația că „la noi se spune despre ei că sunt vechii romani”. Exemplele sunt mai multe și toate arată existența unei conștiințe a originii romane. Noi ne-am spus români, dar vecinii ne-au numit vlahi, valahi, olah, voloh. Românii din Istria, pe coasta Adriaticii, încă în secolul al XVII-lea își spuneau „rumâri”, o formă rotacizată a etnonimului „român”.

O parte a vlahilor sud-dunăreni au fost slavizați, de-a lungul timpului. Dacă în jur de 1200 vlahii au fost suficienți de mulți încât să pună bazele, împreună cu bulgarii, la un nou stat – Țaratul Vlaho-bulgar, în care bizantinii și francezii cruciați au recunoscut preponderența elementului românesc, în câteva secole vlahii au rămas compact doar în regiuni izolate. În perioada stăpânirii bizantine a Balcanilor, vlahii aveau atribuții militare în schimbul unor libertăți. După ce peninsula Balcanică a fost ocupată în secolul al XIV-lea de către Imperiul Otoman, turcii s-au folosit în continuare de capacitatea militară a vlahilor. O parte a vlahilor au fost mutați de către turci spre regiunile de graniță în funcție de cuceririle din Balcani. Treptat printre vlahii cu sarcini militare au pătruns și slavi – sârbi și bulgari, datorită cărora slavizarea vlahilor a fost mai accentuată. După înfrângerea Ungariei la Mohacs în 1526 interesul turcilor pentru folosirea capacităților militare ale vlahilor a scăzut și au început să le anuleze privilegiile și să le crească obligațiile financiare. Din această cauză mii de familii de vlahi au emigrat după 1530 în Croația, care se afla sub stăpânirea habsburgilor. Aici au primit privilegii în schimbul serviciilor militare, formând o regiune de graniță autonomă. Acești vlahi emigrați în secolul al XVI-lea s-au suprapus peste vechii vlahi din vestul peninsulei Balcanice. Dar amestecul cu sârbii și croații au determinat asimilarea lor etnică. În vestul Croației a rămas până azi un grup foarte mic de istro-români, izolați pe o insulă și o peninsulă.

Cel mai compact grup de vlahi, în valea Timocului

În sudul Balcanilor au rămas relativ compact un număr mare de vlahi, împărțiți în două ramuri: aromânii, în Grecia și Albania și megleno-românii, în Macedonia. Vlahii din Grecia nu sunt recunoscuți ca minoritate și în ciuda grecizării intense, mulți aromâni din Grecia au păstrat conștiința originii lor romane și a relației frățești cu românii nord-dunăreni. În evul mediu, vlahii balcanici au fost nu doar militari și păstori, ci și cărăuși și negustori. Averile acumulate din comerț au generat primele tentative de formare a unei națiuni aromâne în secolul al XVIII-lea. Aromânii din Moscopole, azi în Albania, foarte bogați și vestiți, au întemeiat chiar o Academie și au înființat o tipografie. Orașul a fost distrus de turci și albanezi după 1769 și azi doar ruinele mai amintesc de gloria marelui oraș (în secolul XVIII Moscopole era mai mare ca Atena, de exemplu). Aromânii au emigrat și urmașii lor sunt azi în România, Ungaria sau Austria, mândrindu-se cu originea lor moscopolitană. Cel mai compact grup de vlahi este cel de pe valea Timocului, la granița dintre Serbia și Bulgaria de azi. Românii timoceni au beneficiat de privilegii și autonomie pe timpul stăpânirii turcești. Aveau propria organizare administrativă și judecătorească, se judecau după ius valachicum și plăteau separat dările către autorități. De exemplu, în 1516, sultanul le-a poruncit funcționarilor turci să respecte autonomia vlahilor de pe valea Timocului.

Vlahii vorbesc „rumunește”

Caracterul românesc al vlahilor timoceni a fost subliniat în jur de 1700, cu ocazia războaielor dintre austrieci și turci. Contele Marsigli spunea despre vlahii dintre Vidin și Porțile de Fier că vorbesc „rumunește”. La fel au constatat și austriecii care au stăpânit vremelnic regiunea între 1718-1739. Mediul geografic – o vale lungă între munți, i-a ajutat să nu se amestece multă vreme cu sârbii sau bulgarii și astfel ritmul asimilării să fie redus. Abia în jur de 1800, în condițiile războaielor dintre ruși și turci și începuturile mișcării naționale sârbești, regiunea Timocului intră în atenția sârbilor. În timpul războiului din 1806-1812 dintre turci și ruși, sârbii răsculați au încercat să realizeze o joncțiune cu trupele rusești din Țara Românească pe la Vidin. Succesul luptei naționale sârbești și recunoașterea statului sârb a stabilit în 1833 granița dintre noul stat sârb și Imperiul otoman pe valea Timocului. Importanța strategică a regiunii pentru sârbi este relevată de un discurs al liderului sârb Milos Obrenovici: regiunea Crainei (valea Timocului) era importantă deoarece „pentru legăturile noastre cu Rusia ea ne este necesară ca pâinea vieții”. Ulterior, după formarea Bulgariei, valea Timocului a ajuns graniță între cele două state balcanice, vlahii fiind împărțiți în două de o graniță negociată la masa tratativelor de marile puteri. De la finalul secolului al XIX-lea în mod sistematic vlahii timoceni au fost supuși unei acțiuni de asimilare de către autoritățile bulgare și sârbești.

Citiți continuarea aici: https://ris.org.rs/vlahii-din-timoc-sunt-romani-autentici/

Publicitate https://www.mangalianews.ro/

Dr. Marius Diaconescu,
Lector universitar la Universitatea București,
Facultatea de Istorie.



piese-auto-mangalia.ro



1 COMENTARIU

  1. Un articol foarte interesant, care îmi trezeşte, ca de obicei la ore nepotrivite, oarece amintiri legate de unul din bunicii mei… născut în Zona Dunării de Nord, la poalele munţilor Carpaţi, pe axa Văii Timocului, deci în prelungirea graniţei dintre Bulgaria şi Serbia, așa cum s-ar desena ea virtual pe teritoriul României, într-un mic sat dispărut de pe hartă acum, şi care se numea Vlașca (există încă o comună în apropriere de Bucureşti sau Fetești cu acest nume, dar fără legătură… nici cu Județul Vlașca (antebelic) de pe Giurgiu).

    Când eram copil familia mea, destul de numeroasă pe atunci, avea obiceiul să se întâlnească sâmbăta, cam de două ori pe lună, la un ospăţ în comun, cu bunici, unchi, veri… Unchiul meu cânta la pian şi chitară, eu abia începusem să zdrăngăn pianul, mama şi bunicii cântau cu vocea, surorile mele şi tata recitau versuri, deci mereu se lăsa cu un recital în sufrageria nu chiar încăpătoare. Şlagăre, romanţe, operetă, folclor, Elvis… căci încă trăia, sau cântece din mahala, în vremuri când Maria Tanase era la modă, când Mia Braia se ciondănea cu sora ei Ioana Radu pe repertoriul mai elevat, când Fărâmiţa Lambru în costum alb îşi etala ineluşul cu pricina de pe vârful volanului unui merțan la fel de alb ca şi costumul, trecând pe sub balconul nostru vesel de pe Bd. Duca în drum spre “Bufetul de la şosea”, actualul restaurant Casa Doina de pe Kisselef, unde se lua la întrecere cu Romica Puceanu sau Gabi Lunca… Vorbesc deci de inceputul anilor 70. Iar mahala însemna tot ce se întâmpla pe străduțele mai sărace dar adiacente arterelor principale. Acolo unde se comentau la nesfârșit ăia mai înstăriți… ca să zic așa. Unde existau însă și puhoaie de cârciumi și gradini, teatre ambulante și cinematografe în aer liber.

    Ei bine, inevitabil, în mijlocul distracţiei, bunicul meu – uşor “parfumat” de la ceva trăscău, străpungea cu vocea puternică tot hălimaiul din sufragerie, cu veşnicul lui repertoriu folcloric de la 1900 toamna, el fiind născut chiar pe atunci. Erau cântecele din Vlașca… din satul lui dispărut. Chestia asta ne cam strica cheful de Elvis, dar na, bunicul era șeful acolo. Printre acele cântece se afla unul care mi-a rămas întipărit în minte, nu ştiu de ce, dar avea ceva special… “Cireşule, frunză rară, frunză din poiană…”. Ani de zile am căutat acel cântec, mai ales în timpul facultăţii de muzică când îmi doream cu ardoare să îl uimesc pe proful de folclor în preajma unui examen cam dificil (pe atunci eram pasionat doar de rock și jazz – adică de folclorul altor țări). Nu am reuşit!

    Abia pe la sfârşitul anilor 1990 am găsit unele informaţii care m-au dus la o colecţie de cântece de pe un album din 1970, “Vlaska Muzika”…hmm, interpretate de o cântăreaţă cu nume cam ciudat, Nada Lezic, şi cu iz cam bănăţean… îmi zicea mie urechea. Varianta bunicului meu fiind ceva mai românească totuşi. Cu această ocazie am descoperit fel şi fel de cântece în limba română, total necunoscute mie, însă foarte frumoase, iar căutările ulterioare m-au dus la sursa lor geografică, respectiv Valea Timocului şi până la sus-numita zonă a Istriei Croate, unde trăiesc aceste comunităţi vorbitoare de limba română. O luasem pe un fir greșit în căutarea mea… dar descoperisem parcă o comoară… cel puțin din acest punct de vedere, al muzicii. (Deh… nu aveam internet).

    Am citit undeva o posibilă explicaţie, respectiv că în timpul retragerii armatelor romane din teritoriile ocupate, în timpul căderii imperiului roman, soldaţii care îşi făcuseră între timp o familie, având deja copii născuţi pe teritoriul Daciei, sătui de alte războaie, au ales să dezerteze împreună cu familiile lor în zonele mai izolate de pe drumul de întoarcere spre Roma, iar drumul cel mai scurt pare a fi cel care traversează Serbia de acum, atingând ulterior coasta Adriatică şi nordul Italiei. Sunt în general zone împădurite, muntoase, izolate, prin care am trecut cu mulţi ani în urmă (timp de 3 luni) traversând Serbia în drum spre Bosnia şi Croaţia – unde, în ciuda alfabetului chirilic, limba vorbită era şi este evident de sonoritate latină. Alfabetul chirilic se bazează pe alfabetul grec vechi/antic, folosit se pare de doi români-macedoneni la transcrierea lucrărilor bisericești grecești, transformat în slava veche importată ulterior ca dialect cult de popoarele slave ortodoxe și de limbă străină liturgică în românia, impusă în timpul dominației slave, impus şi nouă deci, păna în secolul IX. Aveam în bibliotecă cărți de limbă română scrise în alfabetul chirilic, beletristică și nu literatură religioasă, editate pe la 1800. S-ar zice că abia învățăm sau re-învățăm limba română, sau scrisul ei. Totuşi comunităţi româneşti sunt prezente şi în Nordul Europei, în Ukraina, Polonia, sau mai departe, deci explicaţiile din articolul de mai sus sunt cu adevărat documentate. Lăudabilă inițiativă – neuitarea lor.
    Rămân totuși cu gândul la uitarea granițelor, nu și la uitarea modului în care ele au apărut, lucru de care, la modul general, ar cam trebui să ne jenăm, noi, Oamenii de pe această planetă.

    După ce Maria Lătărețu a murit fulgerător, pe scenă în timpul unui concert, au început să apară multe articole despre viața ei și printre acele articole am găsit referiri la un caiet în care culegea sau își strângea ideile muzicale, versuri, notițe… un jurnal, și în sfârșit am aflat că acel cântec este compus de ea și inspirată de un cireș bătrân ce se afla în satul în care s-a născut, sat foarte apropriat de al bunicului meu. Unul din cele 112 cântece compuse de ea printre alte1500 culese. Am aflat și că din 1949 este angajată ca prim solistă la celebra orchestră de muzică populară „Barbu Lăutaru”, cu care concertează în ţară şi în U.R.S.S., Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, Egipt, Grecia, Bulgaria, Iugoslavia…

    Iartă-mă Maria, dar bunicul o cânta mai bine! În rest, rămâi… Privighetoarea!

    Nu îmi dau seama deci în ce măsura cântecele timocenilor sunt preluate din folclorul românesc, în perioada când discurile de vinil zburdau peste graniţa cu fosta Yugoslavie sau Bulgaria într-un schimb nesperat de muzică, altfel cam imposibil de procurat în acele vremuri – sau în timpul concertelor etc, sau care din acele cântece aparţin în totalitate comunităţilor timocene, sau culese într-un sens sau altul. Cert este că sunt de o puritate de foarte multă vreme pierdută în folclorul românesc, din păcate. Cu siguranță timocenii au reușit să conserve tare bine folclorul nostru…da, al nostru. Motiv pentru care recomand acele înregistrări din anii 60-70… Încă îmi place jazz-ul, dar zău.. sunt frumoase, chiar sunt frumoase.

    Nada Lezić – Vlaške Pesme … se găseşte pe youtube şi amintesc … “Frundze vjeardje de sulfije” – Frunza verde de sulfie, “Vino najke se trajim” – Vino neica să trăim, “Kuku Kinta Vlaska Pesma” – Cântă cucul cântecul din Vlașca … şi desigur, “Cirjesulje frunze rare” – Cireşule, frunză rară…

    Bunicul meu a murit la 92 de ani şi nu am reuşit totuși să aflu de ce se numea satul lui dispărut din mijlocul ţării mele, prin Gorj – Vlașca (există un râu cu acest nume acolo) şi de ce muzica fredonată în Vlașca interbelică se află pe buzele timocenilor din Vlaška din centrul Serbiei…
    Ştie careva?

    Șirieșule, frundză rară,
    frundză dân poiană,
    bine mi-ai prins astă vară,
    frundză dân poiană.
    Că dă la umbrița tâă
    am înșeput dragosta,
    dă la umbrița tâă, măi,
    am înșeput dragosta.
     
    – ‘Șine ț-a rupt crienzili, măi,
    frundza murili?
    Ț-a luvat șirieșăli, măi,
    frundza murili?’
     
    – ‘Năicuța că-i supărat
    că prea mult ce-a așceptat.
    Mi-a rupt tuace crienzili, măi,
    mi-a luvat șirieșăli.’
     
    Frumoasă-s livedzăli, măi,
    frundza murili,
    când să cuoc șirieșăli, măi
    frundza murili.
    Mai frumuos ie al mieu năicuță
    când ăm dă dulșe guriță.
    A lui gură ie mai dulșe,
    dă la ieal nu m-aș mai dușe.
     
    Șirieșule, frundză rară,
    frundză dân poiană,
    să crieșci mare pân’ la vară,
    frundză dân poiană!
    Să crieșci mare șî frumuos,
    să fii mândru șî umbruos!
    Să rodieșci la primovară,
    că io vin cu naica iară!
    Să rodieșci la primovară,
    că io vin cu naica iară!

    Nada Lezic
    https://www.youtube.com/watch?v=giFmMy7SrXc&ab_channel=cedalezic

    dar și originalul Mariei…
    https://www.youtube.com/watch?v=eoXGtFIH318&ab_channel=Electrecord

    Primăvară frumoasă!

Leave a Reply