LECTIE DE VIAȚĂ! Să nu ai încredere în oameni!

0
371

LECTIE DE VIAȚĂ! Din păca­te, se-ntâm­plă des să cre­dem că lumea e ca noi…

Văd pe sală un cetă­țean, plîn­gea. Mă duc la el:

- Ce ai, omu­le?

- Dom­nu­le, uite, nevas­tă-mea este inter­na­tă la pro­fe­sor și pro­fe­so­rul mi‑a zis că nu mai are ce‑i face și astăzi mi‑o exter­nea­ză. Îi dă dru­mul aca­să.

Atunci eu i‑am spus:

- Ad‑o la mine în salon și să vedem!

A adus‑o, trei săp­tă­mîni, după trei săp­tă­mîni a luat‑o sănă­toa­să.

Ați tratat‑o dum­ne­a­voas­tră? N‑ați operat‑o, doar ați tratat‑o.

Da! Omul zice:

Dom­nu­le doc­tor, știu că nu luați bani, dar poa­te aveți o vilă, o casă. Eu sunt zugrav, vă fac lună, lăsați-mă să vă fac ceva! Gîn­diți-vă, eu am doi copii și sunt sala­ri­at. Dacă soția mea murea, așa cum zice pro­fe­so­rul, eu eram pier­dut. Vă rog foar­te mult, lăsați-mă să vă ajut pe dum­ne­a­voas­tră! Mi-ați făcut așa un mare bine..

Eu spun:

Da, dom’­le, n‑am nici vilă, n‑am nici casă, eu locu­iesc la man­sar­da unui bloc. Am patru pereți aco­lo, am niș­te cărți, o masă și două sca­u­ne. Une­ori plo­uă, e cră­pat sus tava­nul, dacă poți să repari…

- Aaa, dom­nu­le doc­tor, se poa­te? Dați-mi che­i­le, acu­ma mă duc!

I‑am dat che­i­le, tot, eu am rămas la ser­vici și sea­ra cînd vin era lună făcut. Un miros de văru­it, tot, cei patru pereți, toa­te cră­pă­tu­ri­le repa­ra­te.

Eu îi spun cînd ajung aca­să, știți că pe vre­mea lui Ceau­șes­cu dacă aveai aur sau valu­tă te ares­ta: “Omu­le, am o mare rugă­min­te la dum­ne­a­ta. Uite, am cutia asta, te rog, la tocul ușii aco­lo, fă o gau­ră și pune-mi‑o aco­lo. Dar nu spui la nimeni.

- Dom­nu­le doc­tor, eu să spun? După ce mi-ați făcut așa un mare bine? Vai de mine!

A pus‑o, a făcut ime­di­at o gau­ră, a pus cutia res­pec­ti­vă, a văru­it, nu se cunoș­tea nimic.

Acu­ma dădea să ple­ce: Te rog, nu spui la nimeni!

S‑a pus în genunchi:

Dom­nu­le doc­tor, se poa­te așa ceva!? Eu să spun? Dar eu știu de la sine, cum o să spun așa ceva? Vă rog nici să nu vă mai aud că pro­nun­tați ase­me­nea cuvin­te!

În sfîr­șit, a ple­cat. După o săp­tă­mî­nă aud “cioc-cioc” la ușă.

Mă gîn­deam că‑i un bol­nav, pen­tru că mai veneau bol­navi pe la mine.

Dau dru­mul: Noi sun­tem de la mili­ție și de la secu­ri­ta­te!

Trei per­soa­ne. “Am auzit că dum­ne­a­ta ai aur și valu­tă. Te rog să recu­noști!

Unul are cătu­șe­le pre­gă­ti­te, unul mai era cu o ran­gă nu știu ce și el care era șefu’.

Dacă recu­noști, noi tot te ares­tăm, dar îți înju­mă­tă­țim pedeap­sa.”

Dom­nu­le, n‑am, te rog să mă crezi, n‑am!”

Te rog să spui!”

N‑am nimic. N‑am nici valu­tă, n‑am nici aur, nimic!”

Ăla se duce, bate în niș­te pereți așa și se duce apoi direct la tocul ușii, unde era cutia. Cere ran­ga, poac!, scoa­te cutia și‑l chea­mă pe ăla: Vino tu cu cătu­șe­le să‑i punem cătu­șe­le!

Dar ăla zice: “Dom’­le, stai să des­chi­dem cutia!”

Și cînd des­chid ei cutia, ce cre­deți că au găsit?

Eu puse­sem un bile­țel pe care am scris: ”Să nu ai încre­de­re în oameni!”

Neu­ro­chi­rurg Leon Dănă­i­lă.
(năs­cut la 1 iulie 1933).


Man­ga­lia News, 07.07.2020. (sur­sa: inter­net).


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele