O viață cât o mie de vieți! Povestea lui Cezar, veteranul Centrului de Îngrijire și Asistență „Sf. Andrei“ din Negru Vodă

0
180
  • A lup­tat în cel de-al II-lea Răz­boi Mondi­al, a supra­vie­țu­it foa­me­tei din 1946–1947, epi­de­mi­ei de hole­ră (1947–1950) și, acum, la 96 de ani, a tre­cut și pes­te infec­ția cu COVID-19.
  • O via­ță cât o mie. Poves­tea lui Cezar, vete­ra­nul Cen­tru­lui de Îngri­ji­re și Asis­ten­ță „Sf. Andrei“ din Negru Vodă.

S‑a năs­cut în data de 17 mar­tie 1925, în comu­na Bogdă­nești, din Vaslui. A iubit două femei cu care s‑a și căsă­to­rit. Pe pri­ma din­tre ele a cerut‑o în căsă­to­rie când avea 20 de ani; ea nici nu împli­ni­se 17 ani. De cea de‑a doua s‑a îndră­gos­tit 40 de ani mai târ­ziu și i‑a cerut să îi fie soție. A supra­vie­țu­it celui de-al II-lea Răz­boi Mondi­al, unde a ser­vit țara din tran­șee, a tre­cut pes­te epi­de­mia de hole­ră și pes­te foa­me­tea din 1946–1947 iar, acum, la 96 de ani, a mai dus o lup­tă grea: cea cu viu­ru­sul COVID-19. Este poves­tea lui Cezar, cel mai vâr­st­nic din­tre cei 58 de bene­fi­ci­ari ai Cen­tru­lui de Îngri­ji­re și Asis­ten­ță „Sf. Andrei“, din sub­or­di­nea Direc­ți­ei Gene­ra­le de Asis­ten­ță Soci­a­lă și Pro­tec­ția Copi­lu­lui Constanța. 

Cezar nu folo­seș­te mul­te cuvin­te, atunci când vine vor­ba des­pre via­ța sa. Ori­cum, îi este fizic extrem de greu să vor­beas­că, pen­tru că viru­sul COVID-19 a lăsat foar­te mul­te seche­le în orga­nis­mul și așa chi­nu­it de mul­te alte afec­țiuni cro­ni­ce. Prin­tre pau­ze­le lungi în care cău­ta să-și reca­pe­te suflul, Cezar a reu­șit să ne spu­nă câte ceva din via­ța lui tumultuoasă.

Avea doar 16 ani, când a izbu­c­nit cea de‑a doua con­fla­gra­ție mondi­a­lă. „Am avut pri­e­te­ni pe front care au fost împuș­cați sub ochii mei. Au fost răniți sau au murit. Noi lup­tam cu nem­ții împo­tri­va ruși­lor. Aveam două tunuri și puști-mitra­li­eră. Am luat și ostași ruși osta­tici. Am fost și la un pas să fim noi pri­zo­ni­e­rii lor. Când ne-au încon­ju­rat rușii, colo­ne­lul nos­tru ne‑a spus că fie­ca­re să se des­cur­ce sin­gur, cum poa­te, ca să sca­pe“, poves­teș­te Cezar.

A lup­tat în toa­te bătă­li­i­le celui de-al II-lea Răz­boi Mondi­al, inclu­siv în bătă­lia de la Odes­sa, pe fron­tul de est, din august 1941. A tre­cut și Nis­trul în con­di­ții foar­te gre­le, ală­tu­ri de o arma­tă slab dota­tă teh­nic dar foar­te dis­ci­pli­na­tă. „În noap­tea din­tre ani (n.r. 1941–1942) eu tre­ceam Nis­trul cu vapo­rul. Eram cu toții extrem de obo­siți, nu mân­ca­sem nimic, eram demo­ra­li­zați, dar mer­geam la lup­tă. Am tre­cut prin mul­te întâm­plări, dar răz­bo­i­ul s‑a ter­mi­nat și au venit alte­le la fel de gre­le“, spu­ne Cezar.

Răz­bo­i­ul a lăsat câm­pu­ri­le nelu­cra­te, băr­ba­ții fiind duși în tran­șee, răniți, luați pri­zo­ni­eri de răz­boi sau morți, apoi, între 1945 și 1946 a fost sece­tă, oame­nii care voiau să lucre­ze pămân­tul nu aveau uti­la­je, nici ani­ma­le de care să se aju­te, iar Guver­nul a fost orb la toa­te aces­te pro­ble­me. Așa se face că, ime­di­at după răz­boi, popu­la­ția s‑a con­frun­tat cu foa­me­tea din anii 1946–1947. „Au fost vre­muri foar­te, foar­te gre­le. Oame­nii nu mai avea ce să mănân­ce. Fier­beam buru­ieni ca să supra­vie­țu­im. Puțini erau cei care mai avea mălai. Foar­te puțini. Cei mai mulți din­tre noi ne hră­neam cu buru­ieni“, poves­teș­te Cezar. Era deja căsă­to­rit și încer­ca din greu să își aju­te familia.

A fost nevo­it să își pără­seas­că satul natal, în cău­ta­rea unui loc de mun­că, a unui venit care să îi asi­gu­re cât de cât supra­vie­țu­i­rea, soția sa părăsindu‑l. Așa a ajuns Poar­ta Albă, unde a lucrat la Coo­pe­ra­ti­va Agri­co­lă de Pro­duc­ție (CAP). Era căruțaș.

A ajuns, ulte­ri­or, la Techir­ghi­ol, apoi la Cer­na­vo­dă. Aco­lo se ocu­pa cu trans­por­tul hra­nei des­ti­na­te pacien­ți­lor inter­nați la Spi­ta­lul Oră­șe­nesc. Avea 60 de ani, când a întâlnit‑o pe Flori­ca, cea care îi deve­nea a doua soție. Mun­ceau împre­u­nă la ace­eași uni­ta­te sani­ta­ră. Anul aces­ta, se fac 24 de ani de când soția lui s‑a ridi­cat la ceruri.

Când soția lui a murit, Cezar a des­co­pe­rit și pro­ble­me­le de sănă­ta­te. A fost inter­nat la Cămi­nul-Spi­tal Techir­ghi­ol, apoi trans­fe­rat, în 2008, la CIA „Sf. Andrei“, Negru Vodă.

Am avut copii; două fete. S‑au dus și ele. Erau foar­te bol­na­ve. Una avea 60 de ani, alta 40 când au murit“, spu­ne Cezar. Are nu mai puțin de nouă nepoți, însă nici­u­nul nu l‑a vizi­tat vreodată.

Pasiu­nea lui Cezar este să cân­te la muzi­cu­ță dar, acum, îi este foar­te greu să facă acest lucru. A fost infec­tat cu viru­sul COVID-19, care i‑a afec­tat des­tul de rău plămâ­nii. A fost inter­nat în sta­re gra­vă în spi­tal, însă a lup­tat pen­tru via­ța lui.

Tim­pul tre­ce repe­de… foar­te repe­de… să fiți sănă­toși, că sănă­ta­tea e scum­pă“, oftea­ză Cezar.


Man­ga­lia News, 21.02.2021.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply