După înlăturarea regimului comunist la 22 decembrie 1989, în România au început ample schimbări. Pe acest fond, economia a traversat o criză lungă, al cărui preț l-a plătit flota națională. Falimentul companiilor de navigație a dus la dispariția cererii interne în domeniul construcțiilor și reparațiilor navale.
În aceeași perioadă, piața mondială suferea transformări uriașe. Construcțiile de mare tonaj s-au mutat în șantierele din Extremul Orient, în timp ce Comunitatea Europeană obliga statele membre să renunțe la politica subvențiilor de stat către constructorii navali. Drept urmare, șantierele occidentale fie și-au închis porțile, fie și-au restructurat producția, renunțând la operațiunile cu mari consumuri de manoperă și energie.
Vremurile erau vitrege, iar SNC și ceilalți constructorii navali români nu au avut de ales. Singurul segment de piață liber era cel al navelor fluviale și maritime de mic tonaj și cel al corpurilor de nave. Șantierul constănțean și-a restructurat producție, dar comenzile externe prea puțin numeroase abia de îi permiteau supraviețuirea. Influențele politice, managementul defectuos, lipsa investițiilor și subutilizarea capacităților de producție au adus SNC în pragul falimentului.
Trecerea șantierului naval în subordinea Fondului Proprietății de Stat – un mamut instituțional greoi, neprofesionist și aservit intereselor politice – a costat imens șantierul naval. Echipele de conducere se schimbau în funcție de criterii ce n-aveau de a face cu rațiunile economice. Consiliile de administrație se numeau în baza culorii carnetului de partid. Șantierul intra dintr-o criză managerială într-alta, în timp ce portofoliul de comenzi se subția, veniturile scădeau, iar datoriile și pierderile creșteau nemilos.
Ion TIȚA-CĂLIN,
22 aprilie 2024.
