Viaţa studenţească înainte de ’89… Gaudeamus igitur | Fragment din romanul “Pasărea de Foc a tinereţii”, de Lucian Ciuchiță

0
342

Viaţa studenţească înainte de ’89… Gaudeamus igitur.

Acum să nu cre­deți că numai came­ra era folo­si­tă ca decor în fil­me de groa­ză. Nu, tot cămi­nul părea o peș­te­ră din care numai Ali Baba și cei 40 de hoți mai lip­seau. Holul era lung și insa­lu­bru, col­că­iau gân­da­cii ca mași­ni­le pe autos­tra­dă, nefi­ind deran­jați de lumi­nă, pen­tru că nu exis­ta niciun bec sau neon.
Sea­ra ne depla­sam cu aju­to­rul lan­ter­ne­lor sau cu lumâ­nări. Chi­bri­turi, din feri­ci­re se găseau și erau bețe des­tu­le, chiar dacă jumă­ta­te nu se aprin­deau. Toa­le­te­le și dușu­ri­le se aflau exact la mij­lo­cul culoa­ru­lui, aco­lo fiind dez­as­trul cel mai mare. Gea­mu­ri­le erau mai mult lip­să, chiu­ve­te­le cră­pa­te sau spar­te, din patru dușuri doar două mai func­țio­nau, cu apă rece, fireș­te, că apa cal­dă era doar o amin­ti­re din vre­mu­ri­le copilăriei.
Dar une­ori se petre­cea un mira­col și avea loc un eve­ni­ment pla­ne­tar: aveam apă cal­dă!, și atunci tre­bu­ia să stai la o coa­dă ca la ali­men­ta­ră când băgau car­ne sau pește.
Spar­tan, mă lip­seam de sta­tul la rând, spă­lân­du-mă zil­nic cu apă rece, ca pisi­ca. Ace­eași apă de la chiu­ve­ta împu­ți­tă, tul­bu­re și cu gust pro­nun­țat de clor, era folo­si­tă de noi toți nu doar pen­tru igie­nă, ci și pen­tru consum.
Sifon nu aveam și nici nu ne inte­re­sa… plus că nu se găseau sta­ții de umplut sifoa­ne pe toa­te drumurile.

Vă spu­neam că pe reșou ne făceam de mân­ca­re. Ima­gi­nați-vă o cra­ti­ță cu ema­i­lul cio­bit, toc­mai bună pen­tru a aco­peri capul Omu­lui de zăpa­dă, care era folo­si­tă de la ceai la car­tofi pră­jiți, fie­ca­re fel pre­pa­rat păs­trând aro­ma felu­lui anterior.
Pen­tru „cea­i­ul engle­zesc” erau de ajuns apa de la chiu­ve­tă și un pumn de tei ori cozi de cire­șe, dar pen­tru car­tofi aurii aveam nevo­ie de… untu­ră. Da, era unt­de­lem­nul uni­ver­sal. Gigi, de care v‑am pome­nit, avea mai tot tim­pul în geam două borca­ne mari cu jumări în untu­ră. Jumă­ri­le se con­su­mau repe­jor, Gigi era un băi­at dar­nic și împăr­țea gene­ros toa­te cele pe care le pri­mea de aca­să, din Cur­tea de Argeș: borca­ne cu jumări, brân­ză afu­ma­tă și țui­că galbenă.
Ne ținea pe toți în spa­te, săra­cu’, iar ai lui se bucu­rau că băi­a­tul lor se ali­men­tea­ză bio și în can­ti­tăți mari, pantagruelice.
Nu bănu­iau că pe lân­gă noi, ori­cum cu foa­mea unui mușu­roi de ter­mi­te, mai veneau și niș­te cole­ge de la Comerț, și ele mari ama­toa­re de car­tofi prăjiți.
Apro­po de car­tofi, nu cred să fi fost o altă deli­ca­te­să culi­na­ră în acea vre­me care să riva­li­ze­ze cu car­to­fii pră­jiți în untu­ră. Erau de ajuns doi, trei car­tofi mai voi­nici și înce­pea che­ful. Unde te duceai, la cămi­nul X sau în cel de fete, pes­te tot miro­sea a car­tofi prăjiți.
Era mân­ca­rea stu­den­tu­lui. Când nu aveam car­tofi, untu­ra era folo­si­tă pe pâi­ne. Ați mân­cat vreo­da­tă untu­ră pe pâine?
Este foar­te bună și, după spu­se­le uno­ra, foar­te sănă­toa­să, doar nutri­ți­o­niș­tii fiind de altă părere.
Cui nu‑i plă­cea untu­ra pe pâi­ne, sau în lip­sa ei, ape­la cu încre­de­re la a doua vari­an­tă și, de fapt, ulti­ma: muș­tar pe pâine.
Noi mân­cam ca să tră­im, nu tră­i­am ca să mân­căm, așa că nu ne era min­tea la mân­ca­re, noi învă­țam și citeam pe rupte.

Când și când mai mer­geam la un film, de regu­lă reu­șind să le ghi­cim pe cele bune.
Oda­tă, nu știu cum, alt­fel decât băgân­du-și dra­cul coa­da, am reu­șit con­tra­per­for­man­ța de a intra la un film prost.
În spa­te­le meu alți doi stu­denți, pe care nu‑i cunoș­team decât din vede­re, păreau la fel de dezamăgiți.
La un moment dat, unul a zis: „Mai bine ne luam o pâine!”
Mi‑a rămas în min­te acea remar­că și de mul­te ori îmi aduc amin­te de ea.
Era o can­ti­nă a ASE-ului cum, desi­gur, func­țio­na și bibli­o­te­ca drept hra­nă pen­tru suflet și min­te, ofe­rin­du-ne căr­ți­le gratuit.
Am pome­nit deja că nu puneam mare preț pe mân­ca­re și aces­ta, nu nevo­ia de bani cash, era moti­vul pen­tru care nu toți aveam abo­na­ment la can­ti­nă. Din când în când, mai ape­lam la unii colegi care aveau abo­na­ment și aceștia își împru­mu­tau tiche­tul din ziua respectivă.
Câteo­da­tă, tiche­tul era ofe­rit cu gene­ro­zi­ta­te celui care avea foa­mea mai mare: „Măi, care moa­re de foa­me? Ia de aici bile­tu’ și fugi la papa.”
Aco­lo stă­teai la o coa­dă de vreo 100 de per­soa­ne, timp util pen­tru a soci­a­li­za, și te ale­geai cu o cior­bă lun­gă la felul întâi, iar la felul doi cu o mân­ca­re în care numă­rai boa­be­le de mază­re, faso­le sau niș­te car­tofi aschi­lam­bici, de obi­cei car­ne nevă­zând nici cu lupa.
Deser­tul se com­pu­nea de fie­ca­re dată dintr‑o pră­ji­tu­ră bună de arun­cat cu praștia. De ce cre­deți că s‑au inven­tat părinții?
Ca să aibă gri­jă de copi­la­șii lor stu­denți, vre­mel­nic sau pen­tru totdeauna.
Nimic nu se com­pa­ra cu o cior­bă făcu­tă de mama, de mama celui care locu­ia în Bucu­rești și îți făcea favoa­rea să te invi­te la masă, căci noi, cei­lalți, duceam dorul.

La bibli­o­te­că era fru­mos. Liniș­te în sala de lec­tu­ră, ca într-un cavou cel­tic, bibli­o­te­ca­re­le nu erau atât de înfu­mu­ra­te și nici prea severe.
Mă sim­țeam bine în mij­lo­cul căr­ți­lor și aveam să con­stat pes­te ani că ele mi-au fost cei mai buni prieteni.
De fumat, nu m‑am apu­cat; de băut, am făcut‑o numai oca­zio­nal, doar o bere cu băie­ții la „Turist”, sau câte o bere cu toții într‑o came­ră de cămin în care intrau vreo “cin­șpe” .
Atunci, vă rog să-mi scu­zați expre­sia, berea și țigă­ri­le se „poș­teau” – adi­că, pen­tru necon­tem­po­ra­nii mei, „a face poș­tă”, din păca­te o expre­sie vul­ga­ră care avea pri­ză în rân­dul tine­ri­lor din ace­le vre­muri, însem­na să treci sti­cla cu bere și țigă­ri­le de la unul la altul, după o sin­gu­ră duș­că sau un fum tras cu nesaț, cu dis­pe­ra­rea unui îne­cat ce are par­te de o gură de aer. Țigări?
În afa­ră de cele din pro­duc­ția inter­nă pe care le găseai la debit, de lux fiind: „Sna­gov”, „Ami­ral”, „Bega” și „Lito­ral”, și, „pen­tru popor”: „Car­pați”, „Bucegi”, „Trac­tor”, „Mără­șești”, „Plu­ga­rul”, „Națio­nal” și „Pes­că­ruș”, cei cu pile – și mai des­cur­că­reți – se bucu­rau, pe lân­gă „dul­ce­gă­ri­i­le” chi­ne­zești, și de „BT” (nefi­ind aici loc de exa­ge­rări — amin­tind de „Kent”, acce­si­bil doar mahă­ri­lor, la care stu­den­ții nici nu visau).
Cine avea un pachet de „Kent” îl ținea în vitri­nă, sub lacăt, ală­tu­ri de săpu­nul „Lux”; la mare preț fiind și sti­lo­u­ri­le „Rain­bow Foun­tain Pen” – ca replici „Par­ker”, bău­tu­ra alco­o­li­că „Cher­ry Wine” și acum bana­le­le cre­ioa­ne cu gumă „Cra­ne pen­cils” – pro­duc­ții ale mare­lui popor pri­e­ten chinez.

Erau măr­furi „gre­le” cu acces limi­tat, folo­si­te pe post de „iar­ba fia­re­lor”, pen­tru a des­chi­de uși alt­fel închi­se și a obține fel de fel de avan­ta­je, care acum sunt de o bana­li­ta­te extremă.
De la medic, pen­tru o rețe­tă la fel de uti­lă ca frec­ția cu „Dia­na” la un picior de lemn, până la ben­zi­na­ria PECO, pen­tru câți­va litri de ben­zi­nă (cu CO 75 sau 80); de la cel mai bogat musul­man, Ali-Men-Tara, de la care puteai obține un „Bor­sec”, un „Bri­fcor”, un „CICO” (Citri­ce-Cola), un „Qui­ck-Cola” (cu gust de medi­ca­ment), une­ori chiar și „Pep­si” – o bău­tu­ră nu de mult înfi­e­ra­tă, cu sfân­tă indig­na­re patri­o­ti­că, drept „o bău­tu­ră capi­ta­lis­tă făcu­tă să suceas­că min­ți­le tine­ri­lor”, până la vân­ză­to­rii din maga­zi­ne pre­cum „Romar­ta”, „Eva”, „Adam”, „Bucu­rești”, „Cocor” sau „Uni­rea”, pen­tru a face rost de pan­tofi de la „Pio­ni­e­rul” (pan­tofi sport făcuți în cola­bo­ra­re cu „Adi­das”), ba chiar și de cio­rapi de la „Ades­go”, ce îți des­chi­deau une­le „uși”.
Un pachet de „Kent” ani întregi colin­da de la unul la altul, până când, într-un apo­te­o­tic final, se încu­me­ta cine­va să‑l des­fa­că… spre cum­pli­tă dez­a­mă­gi­re, cea mai mare par­te din „cuie­le de coș­ciug” fiind rup­te, sau seri­os scu­tu­ra­te. (Frag­ment din roma­nul “Pasă­rea de Foc a tine­reţii”, de Lucian Ciuchiţă).


MN: Lucian Ciu­chi­ță, poet, roman­ci­er, dra­ma­turg, ese­i­st si sce­na­rist român. S‑a năs­cut la 10.02.1969, în Râm­ni­cu-Vâl­cea, jud. Vâl­cea; tatăl său, Apos­tol Ciu­chi­ță, ofi­țer de carie­ră, iar mama, Lucia Ciu­chi­ță (năs­cu­tă Scar­lat), era edu­ca­toa­re. A fost elev al Sco­lii Gene­ra­le Nr. 2 și a absol­vit Lice­ul Ener­ge­tic din Rm. Vâl­cea, in 1987. Este absol­vent al Facul­tă­ții de Ciber­ne­ti­că din ASE Bucu­res­ti (1988–1993). In 1999, obține doc­to­ra­tul in Ciber­ne­ti­că și Sta­tis­ti­că, la ASE Bucuresti.

A lucrat in Tele­vi­ziu­nea Româ­nă, in peri­oa­da 1990–2002, ca repor­ter spe­cial, redac­tor și rea­li­za­tor de emi­siuni. A ince­put acti­vi­ta­tea jur­na­lis­ti­că cu pri­ma emi­siu­ne stu­den­țeas­că „Gau­dea­mus”, ime­di­at după revo­lu­tia din ’89, fiind unul din­tre stu­den­ții revo­lu­țio­nari care au par­ti­ci­pat la eve­ni­men­te. In iunie 1990 este anga­jat redac­tor la redac­ția de știri a TVR. După rea­li­za­rea a două fil­me docu­men­ta­re, este pri­mit in Uniu­nea Cine­aș­ti­lor din Româ­nia, iar în mai 1991, în Aso­ci­a­tia Dra­ma­tur­gi­lor de Film. 

A rea­li­zat pes­te 1000 de repor­ta­je și sute de emi­siuni, cele mai cunos­cu­te fiind: „Lege și fără­de­le­ge”, „Trans­fo­ca­tor”, „Actu­a­li­tăți”, „Poli­ția in acțiu­ne”, „Bună dimi­nea­ța”, pre­cum și rubrici în cadrul altor emi­siuni de cul­tu­ră și artă. 

A fost pro­fe­sor uni­ver­si­tar și a pre­dat Sta­tis­ti­ca și Mode­la­re Eco­no­mi­ca la ASE, Uni­ver­si­ta­tea Româ­no-Ame­ri­ca­nă și Uni­ver­si­ta­tea N.Titulescu. De ase­me­nea, a pre­dat Eco­no­mie la Aca­de­mia de Poli­ție. In momen­tul de față este cer­ce­tă­tor sti­in­ți­fic aso­ci­at la Aca­de­mia Română.

Ca scri­i­tor, debu­tea­ză in 1996, cu volu­mul de poe­zii „Oameni si țăr­muri”, cu pre­fa­ța de Marin Sores­cu. Este dis­ci­po­lul maes­tru­lui Marin Sores­cu, cu care a avut o fru­moa­să cola­bo­ra­re, in ulti­mii ani de via­ță ai regre­ta­tu­lui scri­i­tor. Au urmat alte două volu­me de poe­zii, „Cău­tă­to­rul de zim­bri” și „Flo­ri­le bine­lui”, iar pri­mul roman, „Comi­sa­rul Caron-Dis­pa­ri­ția”, a fost publi­cat in 2005. In peri­oa­da 1997–2006 a publi­cat mai mul­te cărți eco­no­mi­ce și o ana­li­ză a feno­me­nu­lui tero­rist contemporan. 

A scris trei sce­na­rii de film de lung metraj și a rea­li­zat trei fil­me docu­men­ta­re. Până in momen­tul de față, a publi­cat 30 de cărți, atât volu­me de poe­zie cât și roma­ne, nuve­le, ese­uri. Cele două­spre­ze­ce roma­ne se găsesc în toa­te libră­ri­i­le din Româ­nia și se bucu­ră de apre­ci­e­rea cititorilor.

Iată o lis­tă cu aces­tea: Insu­la Pur­ga­to­ri­u­lui (roman dis­to­pic); Copo­i­ul din Car­di­ff (roman poli­țist-filo­zo­fic), Tai­fun in adan­curi (thri­l­ler), Geme­nii lui Bor­mann (roman isto­ric), Celes­te-Pla­ne­ta Pur­ga­to­ri­u­lui (SF, fan­ta­sy), un volum de ese­uri filo­zo­fi­ce inti­tu­lat “Mona­da Ratiu­nii”, roma­nul pam­flet “Deșer­tul flu­tu­ri­lor albi”, Sub­ma­ri­nul tero­riș­ti­lor (roman de spi­o­naj) si roma­nul semi-auto­bi­o­gra­fic, “250 de kilo­me­tri si un secol de amin­tiri”, “Pasă­rea de Foc a tine­re­ții” (roman), “Pluto­nul nătă­fle­ți­lor si alte poves­tiri”…, “Cer­cul Negru”.

In 25 iunie 2019, a fost lan­sat roma­nul “Cuți­te­le rosii”, la Muze­ul Națio­nal al Lite­ra­tu­rii Româ­ne. Roma­nul “L’i­le du pur­ga­to­ire”, lan­sat la Salon du Livre-Paris in data de 17 mar­tie 2019, se bucu­ră de recu­noaș­te­re inter­națio­na­lă, fiind pro­mo­vat in țări­le fran­co­fo­ne. Roma­nul amin­tit a fost lan­sat și la Salon du Livre de Montre­al 20–25 noiem­brie, 2019… De fapt, o dub­lă lan­sa­re, doa­re­ce cel mai recent roman, „Ce cau­tă poves­tea mea în fil­mul lor”, a fost lan­sat in data de 24 noiem­brie 2019, la Târ­gul Gaudeamus. 

Lucian Ciu­chi­ță este cunos­cut inter­națio­nal și pen­tru pro­ce­sul de pla­gi­at pe care îl are cu 5 case de pro­duc­ție de la Hol­lywood, care au rea­li­zat fil­mul Esca­pe Plan, cu Arnold Schwar­ze­n­e­gger și Syl­ves­ter Sta­l­lo­ne in rolu­ri­le prin­ci­pa­le. Pro­du­ca­to­rii fil­mu­lui au folo­sit sce­na­ri­ul lui Lucian Ciu­chi­ță, dar au uitat să‑l trea­că pe gene­ric și, desi­gur, să‑i plă­teas­că drep­tu­ri­le cuve­ni­te. Un pro­ces ine­chi­ta­bil care durea­ză de sase ani și acum se află pe rol la Cur­tea de Apel București.

7 ianu­a­rie 2021: ”Iată că a văzut lumi­na tipa­ru­lui pri­ma car­te din acest an, de la edi­tu­ra Ecou Transil­van, inti­tu­la­tă ”POVEȘTI DE IUBIRE ÎN VREMURI DE RĂZBOI”, avându‑l ca autor pe cunos­cu­tul scri­i­tor Lucian Ciu­chi­ță. O car­te care meri­tă citi­tă. Îl feli­cit pe auto­rul căr­ții, pen­tru acest roman reu­șit, dar și pen­tru toa­te căr­ți­le pe care le‑a publi­cat până acum”. (Far­cas Nadia).

MN: Poet, roman­ci­er, dra­ma­turg, ese­i­st și sce­na­rist român redu­ta­bil, Lucian Ciu­chi­ță este pre­zent și în pagi­ni­le coti­dia­nu­lui onli­ne Man­ga­lia News.


Man­ga­lia News, 24.01.2021.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply