#IstoriaNeÎnvață că metaliștii și depeșarii erau, de fapt, iubitori de muzică | Cristian China-Birta

0
290

#IstoriaNeÎnvață că metaliștii și depeșarii erau, de fapt, iubitori de muzică.

Despre autor: Fondator și asociat al agenției de comunicare integrată Kooperativa 2.0. Trainer cu peste 300 de workshopuri pe teme de marketing digital susținute. Speaker și moderator la peste 300 de evenimente de business. Blogger din 2007, cu peste 13.000 de articole scrise.

Contact[email protected].

Când o să îmi scriu memoriile (bine, la cât de netânăr sunt, aș putea să încep de pe acum, știi cum zic), la partea de tinereți revoluționare și pe linie de forjă muzicală, o să fie două capitole de neocolit: metalotecile și conflictele dintre metaliști și depeșari.

Bine, în afară de asta, aș putea să îți raportez despre cum am vrut să îmi fac trupă când eram în liceu, cum am compus niște piese care chiar s-au bucurat de mare succes în cercul meu strâmt și rece (era de la bere la mine, nu de la calorifer). Deci aș putea să povestesc multe pe linia asta. Și poate o să o fac cândva. Când o să mă simt mai mult bătrân decât netânăr, știi cum zic.

Metaloteca

Cel mai probabil că hrubele alea unde ne adunam ca să ascultăm metal și rock și să dăm din cap și să consumăm alcool de proastă calitate într-o cantitate imbecilizatoare (dacă îmi dai doar să miros acum ce beam atunci, cred că te fac dinamovist!) ar fi mai departe să primească avizul de funcționare decât Dinamo de Champions League.

Dar nouă ne plăcea. În draci. Ne adunam noi între noi atunci, cei relativ puțini raportat la marea parte a populației, care ne credeam gaura la covrig și coada la prună, superiori în complexul nostru de inferioritate, cum că, vezi doamne, noi ascultam metal și rock, nu Veta Biriș și Angela Similea, ca toți ăilalți. Copii cretini, ce să mai. Dar faini cu spume, chiar am fost faini cu spume!

Publicitate https://www.mangalianews.ro/

Îmi pare tare rău că, imediat după ce am terminat liceul, întors înapoi la mine în Baia Mare după niște luni de făcut facultate la București (da, știu, am venit în celălalt capăt al țării ca să mă fac jurnalist; era în 1993), mi-am aruncat tot ce îmi amintea de perioada aia de metalist.

Adică gecile mele de blugi și de piele cu ținte. Ah, că acum îmi aduc aminte, geaca mea de blugi care avea pe spate scris cu pixul numele trupei Judas Priest, mândria mea în perioada aia… Și am mai aruncat și blugii mei rupți și desenați cu tot felul de logouri de trupe. Și am mai aruncat și mânușile mele de piele cu țințe și cu lanțuri.

Am aruncat tot. Cum am făcut toți, cred, în viață uneori. Sau de câteva ori. În încercarea semi-tâmpită de a crede că atunci când scăpăm de niște lucruri scăpăm și de ceea ce acele lucruri au însemnat pentru noi la un moment dat. Acum îmi pare tare rău că le-am aruncat. Mintea de pe urmă, ce să mai zic…

Metaliști vs depeșari

Aia a fost prima mea școală de bătaie de stradă. Una care a durat ceva. Adică vreo 2, 3 ani buni. Ceea ce, când ești tânăr de liceu, pare o veșnicie. Că de acolo, de la împărțitul de pumni și de picioare în spate, nu pot să înțeleg io filmele cu bătaie, de își umflă ăia juma de oră pumni, coate și capuri în gură și doar se julesc un pic.

În lumea reală, un pumn în maxilar înseamnă de cele mai multe ori somn. Iar un picior după cap, la fel, ai luat cartonaș roșu instant pentru câteva minute. Sau, mă rog, așa eram noi, cădeam repede, nu eram nutriți cum trebe, nu ca americanii de Rambo și Chuck Noris.

În fine. Depeșarii erau în acele zile tot ce uram noi, metaliștii, mai mult. Un fel de maneliști ai vremurilor noastre, așa îi consideram. Îi disprețuiam pentru că ascultam ”mizeria aia de muzică”. Adică Depeche Mode. Și, oroarea ororilor pentru noi, mai ascultau și Bros! Îi disprețuiam pentru freza lor. Noi aveam plete curgând râu, ei aveam părul tuns periuță ridicată gen miriște abia cosită. Îi disprețuiam pentru că ne disprețuiau pe noi. Așa că ne împrăștiam reciproc de fiecare dată când ne prindeam.

Doar că nu o făceam individual, cum ar veni. Adică eu singur dacă mă vedeam cu un depeșar singur maximum ce făceam era să ne ignorăm reciproc. Atât. Căci, nu-i așa, unde era distracție să ne batem doar noi doi? Care distracție înseamna, desigur, că se uitau cei din haita ta la tine cum zdrelești feng shuiul unuia din haita aialaltă și îți creștea stima de sine și stima de haită. Că aia era idee: să fim gașcă, nu solo soliști.

Cumva ca o paralelă cam cum sunt galeriile al fotbal acuma: un stelist singur cu un dinamovist singur înseamnă doar doi cetățeni. 100 de steliști și 100 de dinamoviști înseamnă două haite. Aia zic.

Ești metalist, depeșar sau iubitor de muzică?

Continuarea, pe cristianchinabirta.ro



piese-auto-mangalia.ro



Leave a Reply