#IstoriaNeÎnvață că metaliștii și depeșarii erau, de fapt, iubitori de muzică | Cristian China-Birta

0
204

#IstoriaNeÎnvață că metaliștii și depeșarii erau, de fapt, iubitori de muzică.

Des­pre autor: Fon­da­tor și aso­ci­at al agen­ți­ei de comu­ni­ca­re inte­gra­tă Koo­pe­ra­ti­va 2.0. Trai­ner cu pes­te 300 de wor­k­sho­puri pe teme de mar­ke­ting digi­tal sus­ți­nu­te. Spea­ker și mode­ra­tor la pes­te 300 de eve­ni­men­te de busi­ne­ss. Blo­gger din 2007, cu pes­te 13.000 de arti­co­le scri­se.

Con­tact[email protected].

Când o să îmi scriu memo­ri­i­le (bine, la cât de netâ­năr sunt, aș putea să încep de pe acum, știi cum zic), la par­tea de tine­reți revo­lu­țio­na­re și pe linie de for­jă muzi­ca­lă, o să fie două capi­to­le de neo­co­lit: meta­lo­te­ci­le și con­flic­te­le din­tre meta­liști și depe­șari.

Bine, în afa­ră de asta, aș putea să îți rapor­tez des­pre cum am vrut să îmi fac tru­pă când eram în liceu, cum am com­pus niș­te pie­se care chiar s‑au bucu­rat de mare suc­ces în cer­cul meu strâmt și rece (era de la bere la mine, nu de la calo­ri­fer). Deci aș putea să poves­tesc mul­te pe linia asta. Și poa­te o să o fac cân­d­va. Când o să mă simt mai mult bătrân decât netâ­năr, știi cum zic.

Metaloteca

Cel mai pro­ba­bil că hru­be­le alea unde ne adu­nam ca să ascul­tăm metal și rock și să dăm din cap și să con­su­măm alco­ol de proas­tă cali­ta­te într‑o can­ti­ta­te imbe­ci­li­za­toa­re (dacă îmi dai doar să miros acum ce beam atunci, cred că te fac dina­mo­vist!) ar fi mai depar­te să pri­meas­că avi­zul de func­țio­na­re decât Dina­mo de Cham­pi­ons Lea­gue.

Dar nouă ne plă­cea. În draci. Ne adu­nam noi între noi atunci, cei rela­tiv puțini rapor­tat la marea par­te a popu­la­ți­ei, care ne cre­deam gau­ra la covrig și coa­da la pru­nă, supe­ri­ori în com­ple­xul nos­tru de infe­ri­o­ri­ta­te, cum că, vezi doam­ne, noi ascul­tam metal și rock, nu Veta Biriș și Ange­la Simi­lea, ca toți ăilalți. Copii cre­tini, ce să mai. Dar faini cu spu­me, chiar am fost faini cu spu­me!

Îmi pare tare rău că, ime­di­at după ce am ter­mi­nat lice­ul, întors îna­poi la mine în Baia Mare după niș­te luni de făcut facul­ta­te la Bucu­rești (da, știu, am venit în celă­lalt capăt al țării ca să mă fac jur­na­list; era în 1993), mi-am arun­cat tot ce îmi amin­tea de peri­oa­da aia de meta­list.

Adi­că geci­le mele de blugi și de pie­le cu țin­te. Ah, că acum îmi aduc amin­te, gea­ca mea de blugi care avea pe spa­te scris cu pixul nume­le tru­pei Judas Priest, mân­dria mea în peri­oa­da aia… Și am mai arun­cat și blu­gii mei rupți și dese­nați cu tot felul de logo­uri de tru­pe. Și am mai arun­cat și mânu­și­le mele de pie­le cu țin­țe și cu lan­țuri.

Am arun­cat tot. Cum am făcut toți, cred, în via­ță une­ori. Sau de câte­va ori. În încer­ca­rea semi-tâm­pi­tă de a cre­de că atunci când scă­păm de niș­te lucruri scă­păm și de ceea ce ace­le lucruri au însem­nat pen­tru noi la un moment dat. Acum îmi pare tare rău că le-am arun­cat. Min­tea de pe urmă, ce să mai zic…

Metaliști vs depeșari

Aia a fost pri­ma mea școa­lă de băta­ie de stra­dă. Una care a durat ceva. Adi­că vreo 2, 3 ani buni. Ceea ce, când ești tânăr de liceu, pare o veș­ni­cie. Că de aco­lo, de la împăr­ți­tul de pumni și de picioa­re în spa­te, nu pot să înțe­leg io fil­me­le cu băta­ie, de își umflă ăia juma de oră pumni, coa­te și capuri în gură și doar se julesc un pic.

În lumea rea­lă, un pumn în maxi­lar înseam­nă de cele mai mul­te ori somn. Iar un picior după cap, la fel, ai luat car­to­naș roșu instant pen­tru câte­va minu­te. Sau, mă rog, așa eram noi, cădeam repe­de, nu eram nutriți cum tre­be, nu ca ame­ri­ca­nii de Ram­bo și Chu­ck Noris.

În fine. Depe­șa­rii erau în ace­le zile tot ce uram noi, meta­liș­tii, mai mult. Un fel de mane­liști ai vre­mu­ri­lor noas­tre, așa îi con­si­de­ram. Îi dis­pre­țu­iam pen­tru că ascul­tam ”mize­ria aia de muzi­că”. Adi­că Depe­che Mode. Și, oroa­rea oro­ri­lor pen­tru noi, mai ascul­tau și Bros! Îi dis­pre­țu­iam pen­tru fre­za lor. Noi aveam ple­te cur­gând râu, ei aveam părul tuns periu­ță ridi­ca­tă gen miriș­te abia cosi­tă. Îi dis­pre­țu­iam pen­tru că ne dis­pre­țu­iau pe noi. Așa că ne împrăș­ti­am reci­proc de fie­ca­re dată când ne prin­deam.

Doar că nu o făceam indi­vi­du­al, cum ar veni. Adi­că eu sin­gur dacă mă vedeam cu un depe­șar sin­gur maxi­mum ce făceam era să ne igno­răm reci­proc. Atât. Căci, nu‑i așa, unde era dis­trac­ție să ne batem doar noi doi? Care dis­trac­ție înseam­na, desi­gur, că se uitau cei din hai­ta ta la tine cum zdre­lești feng shui­ul unu­ia din hai­ta aia­lal­tă și îți creș­tea sti­ma de sine și sti­ma de hai­tă. Că aia era idee: să fim gaș­că, nu solo soliști.

Cum­va ca o para­le­lă cam cum sunt gale­ri­i­le al fotbal acu­ma: un ste­list sin­gur cu un dina­mo­vist sin­gur înseam­nă doar doi cetă­țeni. 100 de ste­liști și 100 de dina­mo­viști înseam­nă două hai­te. Aia zic.

Ești metalist, depeșar sau iubitor de muzică?

Con­ti­nu­a­rea, pe cristianchinabirta.ro


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply