De Sărbătoarea Națională | Ioan Aurel Pop: ”Trecutul ne determină în parte prezentul, dar viitorul îl pregătim și noi, cu forțele noastre”

0
180

De Sărbătoarea Națională | Ioan Aurel Pop: ”Trecutul ne determină în parte prezentul, dar viitorul îl pregătim și noi, cu forțele noastre”.

Am reci­tit recent aces­te cuvin­te: „Pre­zen­tul nos­tru este rezul­ta­tul tre­cu­tu­lui nos­tru. De ace­ea noi nu avem nici o pute­re asu­pra pre­zen­tu­lui: el este urma­rea logi­că a tre­cu­tu­lui”. Vor­be­le aces­tea sună așa de grav, cum se întâm­plă de mul­te ori, încât par să aibă pute­re de maxi­mă și chiar au, în mare măsu­ră. A exclu­de din ecu­a­ția pre­zen­tu­lui tre­cu­tul este ca și cum ți-ai repu­dia memo­ria, ca și cum ai ale­ge să nu mai ai amin­tiri de niciun fel. Este ca și cum ai cre­de că o casă poa­te să fie via­bi­lă și trai­ni­că fără teme­lii sau că un arbo­re este impor­tant doar prin ceea ce se vede din el, prin trunchi și coroa­nă, fără rădă­cini. Numai că pre­zen­tul nu este în tota­li­ta­te rezul­ta­tul tre­cu­tu­lui, ci este o încu­nu­na­re a mul­tor fac­tori, unii veniți din tre­cut, alții din pre­zent și alții care se văd doar in nuce și care urmea­ză a se pre­fi­gu­ra în vii­tor. Putem pre­tin­de că și vii­to­rul este rezul­ta­tul pre­zen­tu­lui, pen­tru că – nu‑i așa!? – cum ne așter­nem acum, ast­fel vom dormi pes­te ani. Tim­pul este con­ti­nuu, iar împăr­ți­rea lui în tre­cut-pre­zent-vii­tor este o con­ven­ție ome­neas­că asu­pra căre­ia am căzut demult de acord, dar care poa­te fi ade­sea înșe­lă­toa­re.

Pen­tru un isto­ric, este măgu­li­tor să poa­tă ridi­ca tre­cu­tul la ran­gul de deter­mi­nant unic al pre­zen­tu­lui. Numai că o ase­me­nea între­prin­de­re ar fi labi­lă și ar con­du­ce la fata­lism. Din moment ce pre­zen­tul este rezul­ta­tul exclu­siv al tre­cu­tu­lui, ce rol mai avem noi, oame­nii de astăzi? Dar, în loc de teo­rie, care îi stă bine unui filo­sof și nu unui isto­ric, ar fi mai bine să reve­dem fap­te­le. Mulți ana­liști, mai ales în vre­mea regi­mu­lui comu­nist, au spus că actul de la 1 Decem­brie 1918 este rezul­ta­tul între­gii noas­tre isto­rii, că româ­nii (chiar și când nu erau încă români) au lup­tat pen­tru „per­ma­nen­ță, con­ti­nu­i­ta­te și uni­ta­te”. Alții au gân­dit și au scris că nimic trai­nic și valo­ros nu ar fi fost posi­bil pen­tru români în ulti­mul secol fără Marea Uni­re. Avân­tul unor ase­me­nea ziceri poa­te să fie jus­ti­fi­cat de prea mult entu­zi­asm, de prea mult patri­o­tism, adi­că de bune inten­ții, dar și de „coman­da soci­a­lă” în anu­mi­te regi­muri tota­li­ta­re, de oare­ca­re igno­ran­ță, de ama­to­rism sau chiar de orgo­liu nemă­su­rat.

Mai ales la ani­ver­sări, mulți din­tre noi ne lan­săm în dis­cur­suri înflo­ri­te, prea­mă­rim fap­te și oameni, facem abs­trac­ție de anu­mi­te lucruri ca să le putem reli­e­fa mai bine pe alte­le, ținem sea­ma numai de drep­ta­tea noas­tră și nu vrem să vedem și „drep­tă­ți­le” alto­ra.
Evi­dent, Uni­rea de la 1918 a fost un act epo­cal pen­tru români, a fost – cum ar fi zis Ste­fan Zweig – „ora astra­lă” a româ­ni­lor. Cei care nea­gă impor­tan­ța actu­lui aces­tu­ia sunt fie super­fi­ci­ali, fie semi­docți, fie ina­mici ai româ­ni­lor, fie sti­mu­lați să sus­ți­nă min­ciuni. Ne-am strâns atunci, la 1918, ener­gi­i­le națiu­nii noas­tre, am învins toa­te pie­di­ci­le și, când spe­ran­țe­le păreau com­plet pier­du­te, ne-am ridi­cat ca Pasă­rea Pho­e­nix din pro­pria cenu­șă și am făcut o țară între­gi­tă. Fap­tul nu a scă­pat obser­va­to­ri­lor onești, care au ști­ut și știu să spu­nă și să scrie ade­vă­rul, atât cât se poa­te cunoaș­te aces­ta. Este clar că au fost atunci anu­mi­te împre­ju­rări inter­ne și inter­națio­na­le favo­ra­bi­le uni­rii: declan­șa­rea și des­fă­șu­ra­rea Pri­mu­lui Răz­boi Mondi­al; sim­pa­tia majo­ri­tă­ții cla­sei poli­ti­ce și a popo­ru­lui român în gene­ral față de Antan­ta (ali­an­ța din­tre Fran­ța, Anglia și Rusia); vic­to­ria Antan­tei, con­fir­ma­tă în 1918; „defec­ta­rea” Rusi­ei în 1917 (act care ne‑a și cano­nit și ne‑a și aju­tat); intra­rea în răz­boi a Sta­te­lor Uni­te și cuvân­tul hotă­râ­tor avut de aces­tea la fine­le con­flic­tu­lui; des­tră­ma­rea, sub pre­siu­nea popoa­re­lor și a răz­bo­i­u­lui, a impe­ri­i­lor mul­ti­na­țio­na­le în 1918; pri­mej­dia bol­șe­vis­mu­lui pen­tru Euro­pa; poli­ti­ca greși­tă a eli­tei aus­tro-unga­re (mai ales, unga­re) și țaris­te față de mino­ri­tă­ți­le națio­na­le; opo­zi­ția mino­ri­tă­ți­lor față de aceas­tă poli­ti­că; pozi­ția Sta­te­lor Uni­re, expri­ma­tă prin cele 14 punc­te ale pre­șe­din­te­lui Woo­drow Wil­son etc. Am mai putea des­co­peri, fireș­te, și alte cir­cum­stan­țe mai gene­ra­le care au favo­ri­zat uni­rea noas­tră. Dar, oare, numai aces­te rea­li­tăți să poa­tă expli­ca actul de la 1918?

Vă pro­pun să tre­cem în revis­tă și alte fap­te: miș­că­ri­le de eman­ci­pa­re națio­na­lă din Transil­va­nia, Buco­vi­na și Basa­ra­bia, declan­șa­te cu mul­te dece­nii îna­in­te de 1918 (în Transil­va­nia încă de pe la 1700, cu cel puțin două seco­le îna­in­te de Marea Uni­re); poli­ti­ca Româ­ni­ei, sus­ți­nu­tă de la 1859 încoa­ce, de spri­ji­ni­re a lup­tei națio­na­le din pro­vin­cii; ati­tu­di­nea inte­lec­tu­a­li­tă­ții româ­nești de edu­ca­re a popo­ru­lui în spi­rit națio­nal uni­tar, după prin­ci­pi­ul (enun­țat clar de „Tri­bu­na”, înce­pând cu 1884) că „soa­re­le pen­tru toți româ­nii la Bucu­rești răsa­re”; deci­zia rege­lui Româ­ni­ei, Fer­di­nand I, de a ordo­na, în august 1916, „Tre­ceți bata­li­oa­ne româ­ne Car­pa­ții!”; pre­zen­ța regi­nei Maria pe front, între români și în lume, ca avo­cat al cau­zei Uni­rii; vic­to­ri­i­le româ­nești din sudul Mol­do­vei, din vara anu­lui 1917; reve­ni­rea Româ­ni­ei ală­tu­ri de Antan­ta, în aju­nul capi­tu­lă­rii Ger­ma­niei; manie­ra de a nego­cia inte­li­gent a uno­ra din­tre mem­brii cla­sei poli­ti­ce; intransi­gen­ța lui Ion I. C. Bră­ti­a­nu în tra­ta­ti­ve­le de la Paris cu mari­le puteri; arta de „a per­trac­ta” a lui Ale­xan­dru Vai­da-Voe­vod la con­fe­rin­ța păcii; inte­li­gen­ța arma­tei româ­ne de a spri­jini uni­rea fără să inter­vi­nă direct în lua­rea deci­zi­i­lor de uni­re de la Chi­și­nău, Cer­nă­uți și Alba Iulia; opri­rea de către arma­ta româ­nă, în 1919, prin cam­pa­nia din Unga­ria, a îna­in­tă­rii bol­șe­vis­mu­lui spre Euro­pa Cen­tra­lă; dia­lo­gul con­struc­tiv al par­ti­de­lor poli­ti­ce și al celor două bise­rici isto­ri­ce româ­nești în sus­ți­ne­rea ide­a­lu­lui națio­nal; încre­de­rea majo­ri­tă­ții româ­ni­lor în dinas­tie, în cla­sa poli­ti­că și în insti­tu­ți­i­le sta­tu­lui român de atunci. Ar mai putea fi des­co­pe­riți și alți fac­tori.

Natu­ral, pes­te toa­te aces­tea stă un lucru esen­ți­al, uitat ade­sea în ana­li­ze­le con­tem­po­ra­ne: majo­ri­ta­tea etni­că româ­neas­că a aces­tor teri­to­rii (pro­vin­cii isto­ri­ce) uni­te cu Româ­nia la 1918. Cu alte cuvin­te, româ­nii nu au for­țat nota ca să adu­că în Țara Româ­neas­că țări nero­mâ­nești, cum s‑a întâm­plat prin alte păr­ți. Vă rog să obser­vați că nu am spus „majo­ri­ta­tea abso­lu­tă” româ­neas­că, fiind­că, în toa­te pro­vin­ci­i­le des­pre care vor­bim „se lucra­se” intens pen­tru schim­ba­rea struc­tu­rii etni­ce, pen­tru depor­ta­rea româ­ni­lor, pen­tru dez­na­țio­na­li­za­rea lor, pen­tru adu­ce­rea de popu­la­ții alo­ge­ne etc. Cu toa­te aces­tea, în chip para­do­xal, Transil­va­nia (pri­vi­tă în sens larg), care stă­tu­se cel mai mult înstră­i­na­tă și care nu făcu­se par­te nici­o­da­tă dintr‑o țară poli­tic româ­neas­că (cum se întâm­pla­se cu Buco­vi­na și Basa­ra­bia, rup­te din tru­pul Țării Româ­nești a Mol­do­vei la 1775 și, res­pec­tiv, 1812), era sin­gu­ra care avea – con­form date­lor, „pre­lu­cra­te” și ele, ale recen­sămân­tu­lui ungar (aus­tro-ungar) din 1910 – majo­ri­ta­te abso­lu­tă româ­neas­că. Numai aici, în acord cu docu­men­te­le ofi­ci­a­le, româ­nii depă­șeau 50% din tota­lul popu­la­ți­ei. Ei erau, în fapt, cam două tre­imi, dar se găsi­se­ră sub­ter­fu­gii sub­ti­le de dimi­nu­a­re a lor în scrip­te. În cele­lal­te două pro­vin­cii, situ­a­ția era dife­ri­tă din cel puțin trei punc­te de vede­re. Mai întâi, poli­ti­ca mai recen­tă de schim­ba­re a struc­tu­rii popu­la­ți­ei fuse­se de o amploa­re mult mai mare decât în Transil­va­nia, unde adu­ce­rea de popu­la­ții stră­i­ne se petre­cu­se, cu inten­si­ta­te majo­ră, în Evul Mediu. De exem­plu, în Buco­vi­na, aus­trie­cii au reu­șit să sca­dă pro­por­ția româ­ni­lor de la pes­te 85% (câți erau ei la răpi­rea pro­vin­ci­ei) la sub 50% (după date­le lor ofi­ci­a­le, greu de veri­fi­cat azi, la mult mai puțin de 50%). În al doi­lea rând, fal­si­fi­că­ri­le de date erau la ordi­nea zilei, iar în acest sec­tor exce­lau auto­ri­tă­ți­le țaris­te, care, deși au adus în Basa­ra­bia gru­puri mai mari sau mai mici de stră­ini (de la ruși și ucrai­neni până la găgă­uzi, bul­gari sau ger­mani), nu au putut dislo­ca popu­la­ția româ­neas­că. În ciu­da aces­tor fap­te, însă, în al tre­i­lea rând, spre deo­se­bi­re de Transil­va­nia, în aces­te două pro­vin­cii (Buco­vi­na și Basa­ra­bia), româ­nii puteau invo­ca și drep­tul lor isto­ric. Nu au făcut‑o decât tan­gen­ți­al. Argu­men­te­le dele­ga­ți­ei româ­ne la Con­fe­rin­ța de Pace de la Paris au fost pri­o­ri­tar prag­ma­ti­ce și moder­ne. Lup­ta cea mare s‑a dat pen­tru Transil­va­nia, unde, pe de o par­te, drep­tul isto­ric nu ne avan­ta­ja deloc, iar, pe de altă par­te, româ­nii erau majo­ri­tari ca popu­la­ție, chiar și în acord cu date­le aus­tro-unga­re. Prin urma­re, recu­noaș­te­rea inter­națio­na­lă de drep­tu­lui de auto­de­ter­mi­na­re a popoa­re­lor ni se potri­vea ca o mănu­șă. Dele­ga­ția unga­ră a mizat pe drep­tul isto­ric și a adus o serie de argu­men­te ale glo­ri­ei tre­cu­te, ale drep­tu­ri­lor impre­scrip­ti­bi­le ale „Sfin­tei Coroa­ne a Sfân­tu­lui Ște­fan” asu­pra tutu­ror teri­to­ri­i­lor care apar­ți­nu­se­ră Rega­tu­lui Ungar în Evul Mediu, ale „misiu­nii civi­li­za­toa­re” pe care au îndeplinit‑o ungu­rii, din anul 1000 (ba chiar din 896) încoa­ce, asu­pra tutu­ror popoa­re­lor din „Bazi­nul Car­pa­tic” etc. Aces­te argu­men­te, care nu s‑au bucu­rat de aproa­pe niciun suc­ces în anii 1919–1920 (la Paris și în Occi­dent în gene­ral), au fost dub­la­te de alte­le, de‑a drep­tul xeno­fo­be și rasis­te, aces­tea din urmă aug­men­ta­te mereu pe par­cur­sul peri­oa­dei inter­be­li­ce, oda­tă cu recru­des­cen­ța revi­zi­o­nis­mu­lui. Pre­ca­ri­ta­tea sur­se­lor refe­ri­toa­re la români și la stră­mo­șii lor – mai ales în pri­mul mile­niu al erei creș­ti­ne – era exploa­ta­tă pen­tru a‑i carac­te­ri­za pe români drept un popor „fără isto­rie”, năs­cut să fie supus și ascul­tă­tor, cu sco­pul de a fi civi­li­zat de mari­le popoa­re „cu isto­rie”. Aro­gan­ța aceas­ta a ajuns să fie dub­la­tă repe­de, după 1920, de un soi de lamen­ta­re orgo­li­oa­să, meni­tă să stâr­neas­că mila Occi­den­tu­lui și să schim­be situ­a­ția geo­po­li­ti­că sta­bi­li­tă la Paris. Lait­mo­ti­vul era pier­de­rea de către „eter­na Unga­rie isto­ri­că” a două tre­imi din teri­to­riu și din popu­la­ție, prin deci­zia „catas­tro­fa­lă” de la Tri­a­non. „La Bel­le Époque” (peri­oa­da de pe la 1880 până la 1914) era ide­a­li­za­tă ca și cum ar fi fost „rai­ul pe pământ”, „bin­e­fa­ce­ri­le” regi­mu­lui aus­tro-ungar apar aug­men­ta­te și mul­ti­pli­ca­te, se inven­tea­ză o poli­ti­că pater­na­lis­tă față de mino­ri­tă­ți­le de până la Mare­le Răz­boi etc. „Muti­la­rea Unga­ri­ei civi­li­za­te” și răs­plăti­rea pe nedrept a „Româ­ni­ei bal­ca­ni­ce și îna­po­ia­te” sunt tex­te pre­zen­ta­te mereu, în acei ani și ulte­ri­or, amba­sa­de­lor de la Buda­pes­ta, auto­ri­tă­ți­lor din mari­le sta­te ale lumii, isto­ri­ci­lor și ana­liș­ti­lor cu influ­en­ță în opi­nia publi­că și tutu­ror celor dis­puși să citeas­că și să ascul­te. Psi­ho­za cre­a­tă anu­me, ace­ea de popor-vic­ti­mă, zdro­bit de mari­le puteri și de veci­nii per­fizi, a rodit în Unga­ria, încât o par­te impor­tan­ță din­tre unguri se vedeau pe sine ca orop­siți de isto­rie, înge­nun­cheați, mar­ti­ri­zați prin „tra­ge­dia Tri­a­no­nu­lui”.

Pro­pa­gan­da româ­neas­că în exte­ri­or, în tot acest timp, a făcut enorm de puțin, iar, când a încer­cat câte ceva, a sufe­rit, de cele mai mul­te ori, lamen­ta­bi­le eșe­curi. De alt­min­teri, în ciu­da deci­zi­i­lor de la Paris, din 1919–1920, Româ­nia a și pier­dut, între anii 1940 și 1944, jumă­ta­te din Transil­va­nia (în care popu­la­ția maghia­ră era spre o tre­i­me) în favoa­rea Unga­ri­ei. Evi­dent, nici fac­to­rii res­pon­sa­bili (sau care se cred res­pon­sa­bili) din Româ­nia nu au stat cu mâi­ni­le încru­ci­șa­te și i‑au pre­zen­tat, pen­tru publi­cul româ­nesc, pe unguri ca abia „des­cinși de pe cal”, pur­tând „car­nea cru­dă sub șa”, „mân­că­tori de creș­tini” în vre­mea razi­i­lor lor de jaf spre din seco­lul al X‑lea etc. Între pro­pa­gan­da unga­ră și cea româ­neas­că per­sis­tă ace­leași deo­se­biri, veni­te din tre­cu­tul dife­rit al celor două popoa­re. Maghia­rii accen­tu­ea­ză drep­tul lor isto­ric și, câteo­da­tă, pre­zin­tă date fal­se des­pre „mili­oa­ne­le” de unguri care ar trăi „asu­priți” în Transil­va­nia. Tot ei sub­li­ni­a­ză mereu „transil­va­nis­mul”, o ide­o­lo­gie dra­gă unor inte­lec­tu­ali unguri, mai ales după ce și-au dat sea­ma că demo­gra­fia etni­că a Transil­va­niei nu poa­te să fie modi­fi­ca­tă sub­stan­ți­al în favoa­rea maghia­ri­lor și maghi­ro­fo­ni­lor. Româ­nii sub­li­ni­a­ză drep­tul celor mai mulți, dar și dis­cri­mi­na­rea la care au fost supuși îna­in­te de 1918 și care a declan­șat miș­ca­rea moder­nă de eman­ci­pa­re națio­na­lă după 1700. Deo­se­bi­rea fun­damen­ta­lă din­tre cele două punc­te de vede­re este însă alta și se vede din răs­pun­sul la între­ba­rea: „Cine a des­tră­mat Unga­ria isto­ri­că?”. În vre­me ce maghia­rii (și foar­te puți­ne voci din afa­ra Unga­ri­ei) răs­pund inva­ri­a­bil că mari­le puteri nedrep­te au dis­trus Unga­ria în 1920, prin sem­nă­tu­ri­le lor pe Tra­ta­tul de la Tri­a­non, româ­nii (dar și slo­va­cii, croa­ții, rute­nii, sâr­bii, cehii, polo­ne­zii etc., adi­că popoa­re­le și păr­ți­le de popoa­re care au scă­pat din chin­ga Impe­ri­u­lui Aus­tro-Ungar) ara­tă că voin­ța aces­tor popoa­re (păr­ți de popoa­re) supu­se și asu­pri­te a pece­tlu­it soar­ta impe­ri­u­lui bic­e­fal și, impli­cit, a Rega­tu­lui Unga­ri­ei mul­ti­na­țio­na­le, cuprins în acest impe­riu. Pen­tru români, Tri­a­no­nul este doar o con­fir­ma­re inter­națio­na­lă a ceea ce deci­se­se­ră româ­nii, pen­tru maghiari Tri­a­no­nul este totul, este actul fun­damen­tal care a dis­trus Unga­ria. Ce remar­căm dacă ne pla­săm în epo­că? Se vede clar că des­tră­ma­rea, de fapt și din punct de vede­re al drep­tu­lui intern, a Aus­tro-Unga­ri­ei s‑a petre­cut în anul 1918. Rând pe rând, atunci s‑au pro­cla­mat și s‑au for­mat Slo­va­cia (inclu­să apoi în Ceho­slo­va­cia), Croa­ția (cuprin­să apoi în Rega­tul Sâr­bi­lor, Croa­ți­lor și Slo­ve­ni­lor, numit din 1929 Iugo­sla­via), Transil­va­nia uni­tă cu Româ­nia și chiar Unga­ria des­prin­să de Aus­tria și Aus­tria des­prin­să de Unga­ria. Tra­ta­tul de pace cu Unga­ria s‑a sem­nat după un an și jumă­ta­te de la aces­te eve­ni­men­te, când totul era făcut, hotă­rât și sta­tu­at, cu o excep­ție: recu­noaș­te­rea inter­națio­na­lă a schim­bă­ri­lor voite și rea­li­za­te de popoa­re­le în cau­ză. În aces­te con­di­ții, oare ar fi putut mari­le puteri – chiar dacă ar fi inten­țio­nat asta – să modi­fi­ce ceva, să revi­nă la situ­a­ția de dina­in­te de răz­boi, să cal­ce pes­te voin­ța popoa­re­lor, să scoa­tă Slo­va­cia din Ceho­slo­va­cia, Croa­ția din enti­ta­tea sla­vi­lor de sud și Transil­va­nia din Româ­nia? În iunie 1920 – când s‑a sem­nat Tri­a­no­nul – har­ta Euro­pei Cen­tra­le și Cen­tral-Orien­ta­le era demult sta­tor­ni­ci­tă. Mai lip­seau câte­va deta­lii pri­vind linia fron­ti­e­re­lor, se mai sem­na­lau une­le dis­pu­te, se sim­țea nevo­ia ate­nu­ă­rii câtor­va liti­gii suc­ce­so­ra­le, se impu­nea pro­tec­ția mino­ri­tă­ți­lor etc. Deși ne miș­căm pe tere­nul înșe­lă­tor al isto­ri­ei con­tra­fac­tu­a­le, mă întreb cine ar fi putut, după Mare­le Răz­boi, refa­ce har­ta din 1914, cine ar fi putut impu­ne schim­ba­rea noi­lor insti­tu­ții for­ma­te în Slo­va­cia, în Croa­ția sau în Transil­va­nia deve­ni­te păr­ți ale altor sta­te? Prin urma­re, chiar dacă pen­tru opi­nia publi­că unga­ră s‑a cul­ti­vat și s‑a impus ide­ea Tri­a­no­nu­lui ca act deci­siv pen­tru soar­ta Unga­ri­ei de o sută de ani încoa­ce, româ­nii (și nu numai ei) pri­vesc tra­ta­tul în cau­ză drept un docu­ment de con­fir­ma­re inter­națio­na­lă a voin­ței lor îna­in­ta­și­lor lor, expri­ma­te la Alba Iulia, în ziua de 1 Decem­brie 1918. Dife­ren­ța aceas­ta de accent – nesem­ni­fi­ca­ti­vă pen­tru unii – valo­rea­ză cât o întrea­gă isto­rie, expli­că mari­le dife­ren­țe de per­cep­ție a tre­cu­tu­lui și mari­le abor­dări dis­to­nan­te ale Româ­ni­ei și Unga­ri­ei de astăzi.

După toa­te aces­tea, ne putem între­ba din nou dacă pre­zen­tul nos­tru este rezul­ta­tul tre­cu­tu­lui nos­tru. Da și nu! Româ­nii nu și-au făcut și nici nu ar fi putut să-și facă sin­guri isto­ria, fiind­că nu au tră­it pe o insu­lă izo­la­tă, în afa­ra lumii. Dar, în anu­mi­te momen­te esen­ți­a­le, româ­nii au ști­ut să-și impu­nă voin­ța de grup și, de la o vre­me, voin­ța națio­na­lă. Dacă nu ar fi făcut‑o, pro­ba­bil că azi ar fi fost topiți în masa altor popoa­re, cum s‑a întâm­plat cu atâ­tea nea­muri în isto­rie. Au avut româ­nii noroc în isto­rie, au fost aju­tați și de alții, au pro­fi­tat de împre­ju­ră­ri­le favo­ra­bi­le lor? Fireș­te, la toa­te aces­te între­bări tre­bu­ie să răs­pun­dem cu da. La un moment dat, mare­le patri­ot și om poli­tic Petre Carp, oță­rât (după Marea Uni­re) că nu avu­se­se drep­ta­te când pre­tin­se­se ali­an­ța Româ­ni­ei cu Ger­ma­nia, ar fi spus că Româ­nia are atâ­ta noroc încât nici nu are nevo­ie de poli­ti­cieni. Zice­rea este inte­li­gent for­mu­la­tă, fiind­că frun­ta­șul con­ser­va­tor era un om de spi­rit. Natu­ral, româ­nii au avut și noroc, ca toa­te popoa­re­le care au ajuns până în seco­lul al XXI-lea. Dar au avut și eli­te res­pon­sa­bi­le.

O țară nu se poa­te guver­na fără oameni poli­tici (mai ales fără oameni de stat) și tre­bu­ie să recu­noaș­tem asta, chiar dacă astăzi sun­tem așa de dez­a­mă­giți de cla­sa poli­ti­că româ­neas­că. Unii mari oameni poli­tici români au ști­ut și că noro­cul și‑l face omul sin­gur (Quisque suae fort­u­nae faber est), ca și fap­tul că „soar­ta (noro­cul) îi aju­tă pe cei îndrăz­neți” (Auda­ces fort­u­na iuvat). Când Mihai Vitea­zul a intrat în Transil­va­nia în 1599, când frun­ta­șii româ­ni­lor orto­do­cși și uniți s‑au adre­sat împre­u­nă, la 1791, „mări­tu­lui împă­rat”, când, în 1859, Ale­xan­dru Cuza a fost ales unic domn la Iași și la Bucu­rești (în vre­me ce mari­le puteri sta­bi­li­se­ră legal că tre­bu­ie aleși doi prin­cipi), când în prag de iar­nă, în 1918, popo­rul s‑a adu­nat la Alba Iulia, când s‑a ieșit pe străzi în decem­brie 1989, româ­nii au avut nevo­ie de îndrăz­ne­a­lă și de curaj ca să-și facă noro­cul.

Este clar că și în anii 1918–1920 – când s‑a fău­rit Româ­nia Între­gi­tă – româ­nii au avut noroc, dar au avut și voin­ță națio­na­lă clar for­mu­la­tă și sus­ți­nu­tă de o eli­tă res­pon­sa­bi­lă și con­ști­en­tă de meni­rea ei. În rân­dul aces­tei eli­te, s‑au remar­cat ade­vă­rați oameni de stat, de la pere­chea rega­lă și Ionel Bră­ti­a­nu, până la Pan­te­li­mon Hali­p­pa, Con­stan­tin Ste­re, Ion Incu­leț, Ian­cu Flon­dor, Ghe­or­ghe Pop de Băsești, Vasi­le Gol­diș, Iuliu Maniu, Miron Cris­tea sau Iuliu Hos­su, pe lân­gă mulți alții.

Noi, cei de-acum, după atâ­ta vre­me de pace, de bunăs­ta­re și chiar de răsfăț, am deve­nit câr­co­tași și ne-am gân­dit – unii din­tre noi – să schim­băm isto­ria după gus­tul publi­cu­lui, al unei păr­ți extra­va­gan­te a publi­cu­lui. Așa că punem sub sem­nul între­bă­rii (pe baza unor fal­se argu­men­te) voin­ța de uni­re a româ­ni­lor arde­leni, pre­tin­dem că ger­ma­no­fi­lii din Vechiul Regat erau mai mulți decât erau, exa­cer­băm supe­ri­o­ri­ta­tea cul­tu­rii aus­tro-unga­re de care s‑ar fi lăsat cople­șiți româ­nii arde­leni, nimic­ni­cim cu ori­ce preț isto­ria noas­tră și ne punem cenu­șă în cap și când nu ne cere nimeni asta, ne auto­fla­ge­lăm, ne auto­e­xi­lăm și ne pon­e­grim mereu nea­mul și țara, cu un patos demn de o cau­ză mai bună. Totuși, măcar unii din­tre noi și măcar din când în când ar fi bine dă ne gân­dim cu recu­noș­tin­ță la fău­ra­rii Uni­rii, la acei oameni care au cre­zut sin­cer în Țara Româ­neas­că, care și-au căl­cat pes­te toa­te orgo­li­i­le și îndo­ie­li­le ca să ridi­ce pe un meri­tat pie­des­tal civi­li­za­ția româ­neas­că în ansam­blul ei. Ei au fost pri­vi­le­gi­a­ții sor­ții și neno­ro­ci­ții sor­ții, în ace­lași timp, fiind­că după marea lor ope­ră națio­na­lă, comu­nis­mul i‑a băgat în închi­sori și, pe mulți, i‑a ucis, la Sighet și la Gher­la, la Aiud, la Pitești ori la Canal. Dar toți, fără excep­ție, au păs­trat nea­tin­să în suflet icoa­na nea­mu­lui româ­nesc, nu s‑au plâns și n‑au con­fun­dat nici­o­da­tă oame­nii răi și insti­tu­ți­i­le tota­li­ta­re și corup­te cu popo­rul român, cu națiu­nea și cu Țara. S‑au supă­rat pe netre­b­nici, dar nu pe Țară.

Țara nu am făcut‑o noi, epi­go­nii, ci marii oameni de stat (amin­tiți în par­te aici) și mul­ți­mi­le de români entu­ziaști din tre­cut. Noi am moș­te­nit Țara și, dacă nu ne este dat să o înăl­țăm, măcar să nu o macu­lăm, să nu o mic­șo­răm prin gân­du­ri­le și fap­te­le noas­tre. Țara noas­tră este casa noas­tră și, mai mult, este însăși via­ța noas­tră ca popor. Câtă vre­me avem aceas­tă Țară – chiar dacă ne-am risi­pit, mili­oa­ne din­tre noi, în cele patru vân­turi, chiar dacă ne-am pier­dut încre­de­rea, chiar dacă ne-am lăsat cuprinși de ură și de dez­nă­dej­de – încă nimic nu este ire­me­di­a­bil pier­dut.

Din ceea ce am spus, se poa­te uita totul, cu excep­ția a două rea­li­tăți, care nu pot fi igno­ra­te sau dis­to­r­sio­na­te de nimeni: 1. Când s‑a sem­nat Tri­a­no­nul, soar­ta Transil­va­niei era demult (de un an și jumă­ta­te) hotă­râ­tă; 2. Transil­va­nia s‑a unit cu Româ­nia prin voin­ța și fap­te­le româ­ni­lor, care repre­zen­tau majo­ri­ta­tea abso­lu­tă a popu­la­ți­ei aces­tui ținut isto­ric. Res­tul date­lor pot fi pri­vi­te ca argu­men­te negli­ja­bi­le, mai ales de către cei care nu agre­ea­ză isto­ria și care au aler­gie la tre­cut.

Vă pro­pun ca, de Săr­bă­toa­rea Națio­na­lă, să medi­tăm nu nea­pă­rat la tre­cut – care ne‑a fost neno­ro­cit, glo­ri­os sau pur și sim­plu oare­ca­re, ca via­ța – ci la Țara Româ­neas­că de-aici, de pes­te Prut și de ori­un­de tră­iesc români, la Româ­nia de pe har­tă, dar și la cea din sufle­te, la țara a cărei arhi­tec­tu­ră ide­a­lă s‑a con­stru­it în urmă cu un secol și care, dacă ne vom sili s‑o facem „mănoa­să și în feri­ci­re”, ne va ocro­ti și ea pe noi. Numai așa vom putea avea un loc demn în „satul glo­bal” pe care vor să‑l con­so­li­de­ze mai marii pla­ne­tei. Tre­cu­tul ne deter­mi­nă în par­te pre­zen­tul, dar vii­to­rul îl pre­gă­tim și noi, cu for­țe­le noas­tre”.

Ioan-Aurel Pop, 1 Decem­brie 2020.


Man­ga­lia News, 01.12.2020. (A trans­mis Mădă­li­na Cori­na Dia­co­nu).


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply