Angela Elena Soare: De câte ori mă întreabă copiii dacă eu cred în ‚Moșu’, le răspund că eu cred în Dumnezeu…

0
196

Angela Elena Soare: De câte ori mă întreabă copiii dacă eu cred în ‚Moșu’, le răspund că eu cred în Dumnezeu…

”De câte ori mă întrea­bă copi­ii dacă eu cred în ‚Moșu’, le răs­pund că eu cred în Dum­ne­zeu. Și încep să le poves­tesc une­le din mira­co­le­le care au avut loc, în mod real, în peri­oa­da Cră­ci­u­nu­lui, în via­ța mea.

Cu foar­te mulți ani în urmă, școa­la noas­tră sem­na­se un par­te­ne­ri­at cu o insti­tu­ție care pro­te­ja copii fără fami­lie, dar nea­dop­ta­bili, pen­tru că erau mulți frați împre­u­nă și nu se dorea des­păr­ți­rea lor. Noi făceam acti­vi­tăți extraș­co­la­re împre­u­nă cu acei copii: Mer­geam la ei, veneau la noi, ne jucam și învă­țam împreună.

Într‑o iar­nă, depar­te în timp, mă chi­nu­iam de vreo lună să adun fon­duri pen­tru cado­u­ri­le lor de Cră­ciun. Veni­se vre­mea să fac cum­pă­ră­turi pen­tru 52 de copii cu vâr­ste între 2 și 14 ani. Aveam în buzu­nar fix 200 lei – spon­so­ri­za­re de la un par­tid la modă atunci. Am intrat într-un mall local și mă gân­deam să iau fie­că­rui copil câte o cio­co­la­tă mică, pe care urma să o leg cu fun­dă. Mă plim­bam prin­tre raf­turi extrem de tris­tă, era sea­ră și eu mă uitam aten­tă la pre­țuri când … a înce­put miracolul.

Două cole­ge, învă­ță­toa­re, au intrat în maga­zin, au venit direct spre mine și mi-au dat un pache­țel mic, cerân­du-și scu­ze că nu ‚au mai mult’. Am des­chis pache­țe­lul și, spre marea mea sur­pri­ză, am găsit îna­un­tru 250 lei, dona­ții ale copi­i­lor mici din școa­la noas­tră, pen­tru pri­e­te­nii noș­tri instituționalizați.

Deja plă­nu­iam să ada­ug alte dul­ciuri lega­te cu fun­dă, când a sunat tele­fo­nul: era o cole­gă a soțu­lui meu, fos­tă ele­vă și mereu pri­e­te­nă, care mă aștep­ta, în fața maga­zi­nu­lui, cu o ‚mică’ dona­ție din par­tea cole­gi­lor din sec­ție – nici mai mult, nici mai puțin decât … 800 lei! Deja făceam febră de emo­ție, când a sunat tele­fo­nul din nou și cole­ga mea de la Lice­ul ‚Cal­la­tis’ a venit la maga­zin cu o ‘mică’ dona­ție din par­tea copi­i­lor … alți 400 de lei.

Trea­ba deve­nea tot mai seri­oa­să, am înce­put să alerg ca o nebu­nă prin­tre raf­turi, ale­gând por­to­ca­le, cio­co­la­te, bis­cu­iți și, pen­tru că acum aveam cu ce, m‑am repe­zit la o libră­rie micu­ță, să cum­păr cărți de povești. Patroa­na libră­ri­ei m‑a auzit cum vor­beam sin­gu­ră prin­tre raf­turi, a venit să mă aju­te și … mi‑a donat toa­te căr­ți­le alese.

Înce­pu­se să ningă, eu eram transpi­ra­tă și cu lacri­mi de recu­noș­tin­ță înghe­ța­te pe obraji, atunci când a sunat, din nou, tele­fo­nul și o altă cole­gă învă­ță­toa­re m‑a anun­țat că îmi donea­ză un brad ade­vă­rat, doar să vin eu să îl aleg (fos­tul soț al doam­nei vin­dea brazi în piață).

A doua zi, dimi­nea­ța, am ple­cat spre copi­ii fără părinți cu un micro­buz închi­ri­at de direc­to­rul de atunci al șco­lii, cu d‑na prof. de reli­gie, cu doam­ne­le învă­ță­toa­re, cu d‑na prof de la Lice­ul ‘Cal­la­tis’ și cu copi­lul pro­priu, ca să putem căra 52 de pache­te de poves­te și dita­mai bra­dul, cu suport cu tot.

Cado­ul meu cel mai de preț, din acel an, este amin­ti­rea unui pici de 5 ani, care excla­ma exta­zi­at, la nesfâr­șit: ‚Este un brad ade­vă­rat!’ După ce am montat bra­dul, pici­ul s‑a insta­lat lân­gă el și l‑a adul­me­cat și l‑a mân­gâi­at și i‑a vor­bit, total absent la res­tul de cado­uri. Astăzi îmi plec capul în fața icoa­nei și îi mul­țu­mesc lui Dum­ne­zeu pen­tru tot bine­le pe care îl revar­să în lume! Vă doresc tutu­ror, din ini­mă, să vi se împli­neas­că mira­co­lul pro­priu, de Crăciun!

Ange­la Ele­na Soa­re, decem­brie 2020.


Man­ga­lia News, 26.12.2020.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply