Lucian Ciuchiță — Bunica Alexandrina…

0
284

Lucian Ciu­chi­ță — Buni­ca Ale­xan­dri­na…

A spu­ne des­pre buni­ca Ale­xan­dri­na că era o feme­ie sim­plă de la țară, ar fi o impie­ta­te… Era o for­ță a natu­rii. În vâr­stă de 27 de ani, cu băr­ba­tul ple­cat pe front și cu sla­be spe­ran­țe și șanse să‑l mai reva­dă vreo­da­tă, nu-și pier­dea vre­mea bocind, lamen­tân­du-se, ci își vedea de gos­po­dă­rie pre­cum cel mai des­to­i­nic băr­bat, într-un stil dur, spar­tan, adap­tat ace­lor vre­muri.

Avea o pere­che de pan­tofi în lada de zes­tre, dar n‑avea nevo­ie de „fudulie”… îi folo­sea doar de săr­bă­tori, sau când se întâm­pla să mear­gă pe la bise­ri­că. Umbla des­cul­ță pe ploa­ie, pe arși­ță, ba chiar și iar­na prin nămeți. Dobo­ra copaci fal­nici cu secu­rea, ca un tăie­tor de lem­ne pro­fe­si­o­nist, pe care apoi îi căra în spa­te, din pădu­re până în cur­tea casei, unde îi „mărun­țea” fără joa­găr, tot cu secu­rea, ca lem­ne de foc.

Casa, din chir­pici, des­tul de soli­dă, avea două mici odăi și o pris­pă de‑a lun­gul pere­te­lui din față. Buni­ca Ale­xan­dri­na mun­cea pe câmp și plan­ta fel de fel de legu­me în gră­di­na din spa­te­le casei; creș­tea păsări și un porc și avea gri­jă de cei mici, stră­du­in­du-se să nu le lip­seas­că prea mul­te. Ade­vă­rul este că le lip­seau foar­te mul­te.
Cum poa­te să fie via­ța în vre­me de răz­boi?! O feme­ie sin­gu­ră, nici fru­moa­să, nici urâ­tă, anal­fa­be­tă, dar care lua deci­zii mai rapid decât un om cu car­te. Une­le erau chiar bune, alte­le… fereas­că Dum­ne­zeu!

Mai târ­ziu, a învă­țat, cu lec­ții puți­ne, mai mult sin­gu­ră, să scrie și să citeas­că. S‑a aju­tat de Biblie, sin­gu­ra car­te din casă. Era o Biblie mare, cu coperți negre, din pri­me­le edi­ții apă­ru­te în Româ­nia, cu lite­re mari pe care le sila­bi­sea cu des­tu­lă gre­u­ta­te, dar feme­ia se stră­du­ia, la lumi­na feli­na­ru­lui sau a lumâ­nă­rii… că ziua nu era vre­me. Tru­dea non-stop, de la cinci dimi­nea­ța până la șap­te sea­ra. Des­co­pe­ri­se pute­rea bine­fă­că­toa­re a petro­lu­lui lam­pant, mult îna­in­te de apa­ri­ția căr­ți­lor cu sfa­turi natu­ris­te – în fapt lea­curi băbești, cos­me­ti­za­te ling­vis­tic. Se ungea cu petrol lam­pant pe tot cor­pul și, mai ales pe cap, fiind răs­plăti­tă cu o podoa­bă capi­la­ră de invi­di­at, cu nimic infe­ri­oa­ră celor pe care le obțin azi feme­i­le, folo­sind fel de fel de șam­poa­ne scum­pe. Își punea sin­gu­ră ven­tu­ze, când sim­țea că o paș­te vreo răcea­lă, iar cu lipi­to­ri­le avea o lun­gă și fruc­tu­oa­să rela­ție, la fel și cu vier­mii puși pe rană să „pape” țesu­tu­ri­le gan­gre­noa­se și să lase cura­te răni­le puru­len­te.

Desi­gur, buni­ca știa toa­te lea­cu­ri­le băbești, pri­mi­ti­ve, medi­ci­na fiind pe atunci depar­te de ce este acum, dar, par­tea cea mai amu­zan­tă este că, după 50 de ani de la uzul aces­tor tra­ta­men­te „empi­ri­ce”, medi­ci­na bri­ta­ni­că a des­co­pe­rit că Ale­xan­dri­na avea mare drep­ta­te și că atât lipi­to­ri­le cât și vier­mii de car­ne pot face ade­vă­ra­te minuni, pot vin­de­ca aco­lo unde medi­ci­na alo­pa­tă se loveș­te cu capul în zid și se spa­lă pe mâini ca Pilat din Pont, decla­rând că „tra­ta­men­tul a fost bun, dar pacien­tul a murit!”

Cum vă spu­neam la înce­put, buni­ca era o ade­vă­ra­tă comoa­ră la casa omu­lui… și, în plus, știa să se bată. Era ușor de bănu­it cum învă­ța­se să dea cu pum­nul, căci avea doi frați boxeri în Bucu­rești. Amân­doi erau boxeri pro­fe­si­o­niști și nu la cate­go­ria „mus­că”, „țân­țar” ori „libe­lu­lă”, ci la cate­go­ria grea. Pro­ba­bil, în copi­lă­ria lor, Ale­xan­dri­na fiind sora cea mare, îi aju­ta­se cu câte­va sca­toal­ce pe fră­ți­o­rii ei, Gicu și Codin Corco­del, care așa își înce­pu­se­ră „antre­na­men­te­le” de vii­tori pugi­liști. Vom reve­ni cât de curând cu amă­nu­n­te des­pre fra­ții săi din Bucu­rești… mul­țu­min­du-ne, deo­cam­da­tă, să vă spo­rim uimi­rea pes­te măsu­ră, spu­nân­du-vă că Ale­xan­dri­na deți­nea, fără să pose­de per­mis de port armă, un dita­mai pis­tol Brow­ning, cu zece car­tușe în maga­zie. De unde avea pis­to­lul? Ei bine, era pis­to­lul soțu­lui ei, Ion, cel care acum era în răz­boi și i‑l lăsa­se cu lim­bă de moar­te:

– Lisan­dră, dacă vin hoții, nu sta pe gân­duri, tra­ge cu pis­to­lul în ei. Ai înțe­les?

Și, așa cum tim­pul avea să o dove­deas­că curând, bine a făcut Ion că i‑a lăsat Brow­ning-ul.

Într‑o sea­ră mai nea­gră ca iadul, când Luna nici chip să se vadă pe bol­ta cereas­că, trei tâlhari, care tero­ri­zau Băl­cești­ul și pe care jan­dar­mii nu‑i ști­au nici măcar după nume și ast­fel nu reu­șeau să îi prin­dă, dez­er­tori ori scă­pați ca prin ure­chi­le acu­lui de încor­po­ra­re, au hotă­rât să‑i facă Ale­xan­dri­nei o „vizi­tă”.

Nu aveau habar cât de proas­tă le fuse­se ide­ea, fiind evi­dent că nu ști­au cu cine au de‑a face, nebă­nu­ind că aco­lo se afla o feme­ie spe­cia­lă și, în plus, una capa­bi­lă să tra­gă cu pis­to­lul. Cu arma în mână, Ale­xan­dri­na părea stră­bu­ni­ca Ange­li­nei Jolie, iar pro­du­că­to­rii de la Hol­lywood, de ar fi ști­ut de ea, cu sigu­ran­ță și-ar fi smuls părul din cap de dis­pe­ra­re că au ratat o sec­ven­ță care ar fi făcut cin­ste fil­me­lor cu gan­gs­teri din peri­oa­da lui Al Capo­ne.

Ale­xan­dri­na dor­mea iepu­reș­te, tre­să­rind la ori­ce adi­e­re care îi bătea în fereas­tră, la ori­ce sunet scos de copi­lași, care, de cele mai mul­te ori, și asta este o regu­lă uni­ver­sal vala­bi­lă în vre­muri gre­le, numai un somn lin nu aveau. Visau că vin rușii și le împuș­că mama, că vin ame­ri­ca­nii și le bom­bar­dea­ză casa și vise­le lor, inva­ri­a­bil, se trans­for­mau în coș­ma­ruri lungi și dese. Ale­xan­dri­na tre­să­rea la cel mai mic zgo­mot, ca o pisi­că care sim­te șori­ce­lul că mișu­nă pe sub pat.

În noap­tea ace­ea în care tâlha­rii au hotă­rât să o „vizi­te­ze”, Ale­xan­dri­na, cum a auzit un mic zgo­mot pe-afa­ră, s‑a scu­lat ime­di­at și s‑a dus urgent la lada de zes­tre. Aco­lo, între hai­ne și pan­tofi, se afla pis­to­lul. Era încăr­cat și cu car­tuș pe țea­vă. L‑a luat cu dex­te­ri­ta­tea unu­ia care numai cu așa ceva se ocu­pă, cu pri­ce­pe­rea unui lup­tă­tor de coman­do și s‑a apro­pi­at de fereas­tră. Cu tot întu­ne­ri­cul, a văzut două umbre deja ajun­se în cur­te și o alta care sărea gar­dul. Cum nu prea îi veneau musa­firi în vizi­tă nici în tim­pul zilei… nu încă­pea îndo­ia­lă… erau rău­fă­că­tori puși pe rele. Și‑a adus amin­te rapid de ceea ce‑i spu­se­se Ion: „Tragi!” A des­chis fereas­tra și a îndrep­tat pis­to­lul, pe rând, spre cele trei umbre peri­cu­loa­se. A apă­sat pe tră­gaci… Bang! Bang! Bang! Trei focuri în noap­te au spart tăce­rea în zeci de eco­uri care s‑au auzit prin toa­te cotloa­ne­le Băl­cești­u­lui.

Unii au aprins feli­na­re și, unii cu mâi­ni­le goa­le, alții cu furci sau topoa­re, au ieșit urgent din case, să vadă ce s‑a întâm­plat. Alții, cei mai mulți, s‑au ascuns și mai bine sub plă­pumi sau pe sub pat… Dacă veni­se­ră rușii?!

Umbre­le dis­pă­ru­se­ră de mult, ca un fum de țiga­ră în băta­ia vân­tu­lui. Unul din­tre tâlhari, rănit mor­tal, a murit câte­va ore mai târ­ziu și a fost îngro­pat în pădu­re de cei­lalți doi, temân­du-se – și nu fără temei – că dacă îl găseau puteau să facă ime­di­at legă­tu­ra cu ei, căci erau frați de sân­ge, iar măș­ti­le pe care le pur­tau când tâlhă­reau nu le-ar mai fi fost de niciun folos. N‑a fost numai un tâlhar mai puțin, căci cei­lalți doi s‑au lecu­it ime­di­at și nu le‑a mai tre­bu­it vreo­da­tă să fure. Lân­gă cel îngro­pat au lăsat și măș­ti­le și tre­cu­tul lor… dar, la nai­ba, pe cine ar mai inte­re­sa acum cum se numeau cei doi foști tâlhari?! Nu făcu­se­ră lucruri bune și nu se scri­se­se­ră bala­de des­pre ei, nu fuse­se­ră hai­duci, ci tâlhari, nu fura­se­ră de la bogați ca să dea săra­ci­lor, ci erau doar niș­te scur­suri fără nume.

În schimb, chiar dacă nimeni nu a ști­ut cine a fost în acea sea­ra în cur­tea Ale­xan­dri­nei, nume­le ei era pe toa­te buze­le a doua zi. Toa­tă lumea o lău­da pen­tru cura­jul ei și toți care o întâl­neau pe uli­ță, încer­cau să intre în vor­ba cu ea, să‑i cau­te pri­e­te­nia.

Nici jan­dar­mii nu s‑au „auto­se­si­zat”, făcându‑i dosar și confiscându‑i pis­to­lul, mul­țu­miți că au rezol­vat favo­ra­bil o situ­a­ție care pe ei îi depă­și­se. Și nimeni, bine­în­țe­les, de atunci nu a mai avut cura­jul să‑i facă „vizi­te” noap­tea. Ba unii au sus­ți­nut că nici ziua nu i‑a mai căl­cat cine­va pra­gul.

Deve­ni­se pes­te noap­te o legen­dă… „Pis­to­la­ra de la mie­zul nop­ții.” (frag­ment din roma­nul “250 de kilo­me­tri si un secol de amin­tiri” — Lucian Ciu­chi­ță).


Lucian Ciu­chi­ță este poet, roman­ci­er, dra­ma­turg, ese­i­st si sce­na­rist român. S‑a năs­cut la 10.02.1969, în Râm­ni­cu-Vâl­cea, jud. Vâl­cea; tatăl său, Apos­tol Ciu­chi­ță, ofi­țer de carie­ră, iar mama, Lucia Ciu­chi­ță (năs­cu­tă Scar­lat), era edu­ca­toa­re. A fost elev al Sco­lii Gene­ra­le Nr. 2 și a absol­vit Lice­ul Ener­ge­tic din Rm. Vâl­cea, in 1987. Este absol­vent al Facul­tă­ții de Ciber­ne­ti­că din ASE Bucu­res­ti (1988–1993). In 1999, obține doc­to­ra­tul in Ciber­ne­ti­că și Sta­tis­ti­că la ASE Bucu­res­ti.

A lucrat in Tele­vi­ziu­nea Româ­nă, in peri­oa­da 1990–2002, ca repor­ter spe­cial, redac­tor și rea­li­za­tor de emi­siuni. A ince­put acti­vi­ta­tea jur­na­lis­ti­că cu pri­ma emi­siu­ne stu­den­țeas­că „Gau­dea­mus”, ime­di­at după revo­lu­tia din ’89, fiind unul din­tre stu­den­ții revo­lu­țio­nari care au par­ti­ci­pat la eve­ni­men­te. In iunie 1990 este anga­jat redac­tor la redac­ția de știri a TVR. După rea­li­za­rea a două fil­me docu­men­ta­re, este pri­mit in Uniu­nea Cine­aș­ti­lor din Roma­nia, în mai 1991, în Aso­ci­a­tia Dra­ma­tur­gi­lor de Film.

A rea­li­zat pes­te 1000 de repor­ta­je si sute de emi­siuni, cele mai cunos­cu­te fiind: „Lege si fără­de­le­ge”, „Trans­fo­ca­tor”, „Actu­a­li­tăți”, „Poli­ția in acțiu­ne”, „Bună dimi­nea­ța”, pre­cum și rubrici in cadrul altor emi­siuni de cul­tu­ră și artă.

A fost pro­fe­sor uni­ver­si­tar și a pre­dat Sta­tis­ti­ca și Mode­la­re Eco­no­mi­ca la ASE, Uni­ver­si­ta­tea Româ­no-Ame­ri­ca­nă și Uni­ver­si­ta­tea N.Titulescu. De ase­me­nea, a pre­dat Eco­no­mie la Aca­de­mia de Poli­ție. In momen­tul de față este cer­ce­tă­tor sti­in­ți­fic aso­ci­at la Aca­de­mia Româ­nă.

Ca scri­i­tor, debu­tea­ză in 1996, cu volu­mul de poe­zii „Oameni si țăr­muri”, cu pre­fa­ța de Marin Sores­cu. Este dis­ci­po­lul maes­tru­lui Marin Sores­cu, cu care a avut o fru­moa­să cola­bo­ra­re, in ulti­mii ani de via­ță ai regre­ta­tu­lui scri­i­tor. Au urmat alte două volu­me de poe­zii, „Cău­tă­to­rul de zim­bri” și „Flo­ri­le bine­lui”, iar pri­mul roman, „Comi­sa­rul Caron-Dis­pa­ri­ția”, a fost publi­cat in 2005. In peri­oa­da 1997–2006 a publi­cat mai mul­te cărți eco­no­mi­ce și o ana­li­ză a feno­me­nu­lui tero­rist con­tem­po­ran.

A scris trei sce­na­rii de film de lung metraj și a rea­li­zat trei fil­me docu­men­ta­re. Până in momen­tul de față, a publi­cat 30 de cărți, atât volu­me de poe­zie cât și roma­ne, nuve­le, ese­uri. Cele două­spre­ze­ce roma­ne se găsesc în toa­te libră­ri­i­le din Româ­nia și se bucu­ră de apre­ci­e­rea citi­to­ri­lor.

Iată o lis­tă cu aces­tea: Insu­la Pur­ga­to­ri­u­lui (roman dis­to­pic); Copo­i­ul din Car­di­ff (roman poli­țist-filo­zo­fic), Tai­fun in adan­curi (thri­l­ler), Geme­nii lui Bor­mann (roman isto­ric), Celes­te-Pla­ne­ta Pur­ga­to­ri­u­lui (SF, fan­ta­sy), un volum de ese­uri filo­zo­fi­ce inti­tu­lat “Mona­da Ratiu­nii”, roma­nul pam­flet “Deser­tul flu­tu­ri­lor albi”, Sub­ma­ri­nul tero­ris­ti­lor (roman de spi­o­naj) si roma­nul semi-auto­bi­o­gra­fic, “250 de kilo­me­tri si un secol de amin­tiri”, “Pasă­rea de Foc a tine­re­ții” (roman), “Pluto­nul nătă­fle­ți­lor si alte poves­tiri”

In 25 iunie 2019, a fost lan­sat roma­nul “Cuți­te­le rosii”, la Muze­ul Națio­nal al Lite­ra­tu­rii Româ­ne. Roma­nul “L’i­le du pur­ga­to­ire”, lan­sat la Salon du Livre-Paris in data de 17 mar­tie 2019, se bucu­ră de recu­noaș­te­re inter­națio­na­lă, fiind pro­mo­vat in țări­le fran­co­fo­ne. Roma­nul amin­tit a fost lan­sat și la Salon du Livre de Montre­al 20–25 noiem­brie, 2019… De fapt, o dub­lă lan­sa­re, doa­re­ce cel mai recent roman, „Ce cau­tă poves­tea mea în fil­mul lor”, a fost lan­sat in data de 24 noiem­brie 2019, la Târ­gul Gau­dea­mus.

Lucian Ciu­chi­ță este cunos­cut inter­națio­nal și pen­tru pro­ce­sul de pla­gi­at pe care îl are cu 5 case de pro­duc­ție de la Hol­lywood, care au rea­li­zat fil­mul Esca­pe Plan, cu Arnold Schwar­ze­n­e­gger și Syl­ves­ter Sta­l­lo­ne in rolu­ri­le prin­ci­pa­le. Pro­du­ca­to­rii fil­mu­lui au folo­sit sce­na­ri­ul lui Lucian Ciu­chi­ță, dar au uitat să‑l trea­că pe gene­ric și, desi­gur, să‑i plă­teas­că drep­tu­ri­le cuve­ni­te. Un pro­ces ine­chi­ta­bil care durea­ză de sase ani și acum se află pe rol la Cur­tea de Apel Bucu­rești.

MN: Poet, roman­ci­er, dra­ma­turg, ese­i­st si sce­na­rist român redu­ta­bil, Lucian Ciu­chi­ță este pre­zent și în pagi­ni­le coti­dia­nu­lui onli­ne Man­ga­lia News.


Man­ga­lia News, 12.04.2020.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply