Marian Nazat: Praf de stele…

0
322

S‑a întu­ne­cat brusc în came­ră, doar coa­la de hâr­tie e albă. Ca un strat sub­ți­re de zăpa­dă rea­vă­nă și neum­bla­tă. Ne pri­vim lan­gu­ros, ase­me­nea iubi­ți­lor îna­in­te de a se îmbră­ți­șa. Caut s‑o cuce­resc din nou… Ce să‑i șop­tesc? mă întreb a nu știu câta oară. Con­stan­tin Noica îmi sare în aju­tor: „Când scrii o car­te, tre­bu­ie să ai o idee, însă când scrii un arti­col  tre­bu­ie să ai mai mul­te idei”.

Așa că, de aici, de la gân­dul noician îmi încep tru­da…

*

Scriu ca să pro­voc fri­ca celor de care mă tem”, se con­fe­sea­ză unde­va regre­ta­tul Augus­tin Buzu­ra. Mi-ar plă­cea să pot măr­tu­ri­si că scriu pen­tru  a spori dra­gos­tea celor pe care îi iubesc… Chiar, ar tre­bui măcar să încerc!

*

Anto­i­ne de Saint-Exu­péry spu­nea că „dacă vrei ca oame­nii să devi­nă frați, pune‑i să con­stru­ias­că împre­u­nă un turn. Dacă vrei să îi faci să se uras­că, arun­că-le gră­un­țe.” Zâm­besc amar, păi José Sara­ma­go, prin­tr-un per­so­naj, are altă păre­re în Cain, una pe care i‑o împăr­tă­șesc inte­gral: „A spus că dacă ne-am apu­cat să facem tur­nul, mai înco­lo n‑o să ne mai poa­tă nimeni împie­di­ca să facem ce vrem, așa că ne‑a încur­cat lim­bi­le și de atunci, după cum vezi, nu ne mai înțe­le­gem. Și acum, între­bă Cain, Acum n‑o să mai fie nicio ceta­te, tur­nul n‑o să fie ter­mi­nat, iar noi, fie­ca­re cu lim­ba lui, n‑o să mai putem trăi împre­u­nă ca până acum, Tur­nul puteți să‑l lăsați drept amin­ti­re, o să  vină o vre­me când se vor face excur­sii pes­te tot ca să se vizi­te­ze rui­ne­le. Pro­ba­bil nici rui­ne­le n‑o să mai rămâ­nă din el, cică ar fi spus dom­nul că atunci când nu vom mai fi noi aici, va tri­mi­te un vânt mare să‑l dis­tru­gă, și dom­nul zice, dom­nul face. Invi­dia e mare­le lui defect, în loc să fie mân­dru de fiii pe care îi are, pre­fe­ră pizma, e clar că dom­nul nu supor­tă să vadă pe nimeni feri­cit. Atâ­ta mun­că, atâ­ta sudoa­re pen­tru nimic.”

Și ce alt­ce­va decât dia­lo­gul din ace­lași volum: „Vrei să spui că dom­nul îi înne­bu­neș­te pe oameni, întrea­bă Isa­ac. Da, de mul­te ori, aproa­pe întot­dea­u­na, răs­pun­se Avra­am”.

*

Nepo­ții mei sunt încă mici. Îi pri­vesc cu îngri­jo­ra­rea vâr­stei în care m‑am abu­r­cat și mă rog să tră­iesc într-atât încât să‑i văd mări­șori și să le dau sfa­tu­ri­le pri­mi­te de părin­te­le Rafa­il de la tatăl său, filo­so­ful Con­stan­tin Noica: „Sunt atâ­tea de făcut în lumea aceas­ta! Dăru­iți-vă, dăru­iți-vă ! Bucu­rați-vă și faceți ce vreți!”

O fi mult, o fi puțin ?…

*

Noap­tea, iubi­rea și vinul nu te îndeam­nă la nimic cum­pă­tat”, zice Ovi­diu, poe­tul sur­ghiu­nit la Pon­tul Euxin. Și de ce nu,  nu ne ajun­ge cum­pă­ta­rea de pes­te zi? Sătui de echi­li­bris­ti­ca diur­nă, aștep­tăm să  ne eli­be­răm de paz­ni­cii prea­zil­ni­ce­lor com­pro­mi­suri și să zbu­r­dăm în voie prin noi înși­ne și nu numai…

*

Cei sla­bi au numai spe­ran­ță, dar nicio scă­pa­re”, e de păre­re Pli­ni­us cel Bătrân. Roman­ci­e­rul por­tu­ghez  José Sara­ma­go îl acom­pa­ni­a­ză par­că nu la fel de pesi­mist: „Spe­ran­ța e ca sarea, nu hră­neș­te, dar dă gust pâi­nii.”[1] Așa­dar, poftă bună !

*

Citesc  și reci­tesc de câte­va ori fra­za adânc meș­te­șu­gi­tă de Dimi­trie Can­te­mir: „Unui lucru fără cale, cale dând, mul­te lucruri fără cale se vor naș­te prea curând”. Mă căz­nesc să o înțe­leg în toa­tă con­struc­ția ei tai­ni­că…

*

Por­tre­tul făcut de I.L. Cara­gi­a­le lui Mihai Emi­ne­scu n‑are cusur, e o mică biju­te­rie: „Niș­te ochi mari – la aces­te feres­tre ale sufle­tu­lui se vedea că cine­va este înă­un­tru. Așa l‑am cunos­cut atun­cea, așa a rămas până în cele din urmă momen­te bune: vesel și trist; comu­ni­ca­tiv și ursuz, blând  și aspru, mul­țu­min­du-se cu nimi­ca și nemul­țu­mit tot­dea­u­na de toa­te: aci de o abs­ti­nen­ță de pus­t­nic, aci apoi lacom de plă­ce­ri­le vie­ții; fugind de oameni și  căutându‑i; nepă­să­tor ca un bătrân sto­ic și iri­ta­bil ca o fată ner­voa­să. Ciu­da­tă ames­te­că­tu­ră – feri­ci­tă pen­tru artist, neno­ro­ci­tă pen­tru om!”[2]

*

Mun­ca e un băț cu două cape­te: de‑o faci pen­tru oameni care  meri­tă – fă‑o teme­i­nic, de‑o faci pen­tru proști – fă‑o de mân­tu­ia­lă, de ochi lumii”.[3] Dar cine este în sta­re să‑i alea­gă fără a greși pe proști din marea mul­ți­me ? Ale­k­san­dr Sol­je­ni­țîn tace…

*

Cân­d­va, un dul­gher  elve­țian a scri­je­lit pe fron­tis­pi­ci­ul  cămi­nu­lui său urmă­toa­re­le  cuvin­te: „Casa este sufle­tul  celui care o locu­ieș­te”. Para­fra­za Ange­lei Mar­tin este sedu­că­toa­re: „Bibli­o­te­ca este sufle­tul celui care o citeș­te”.

Din păca­te, bibli­o­te­ci­le au deve­nit muzee nefrec­ven­ta­bi­le, arar se mai încu­me­tă  vre­un curi­os să le cal­ce pra­gul. Și, oda­tă cu ele, dis­par și sufle­te­le. Doam­ne, mă spe­rie lumea lip­si­tă de bibli­o­teci și de sufle­te! De ace­ea sunt de acord cu Ște­fan Mitroi: „Lumea de azi  e ca un tren care se învâr­te  în jurul cozii. Se învâr­te, se învâr­te, e un tren care muș­că din el, ca un șar­pe. S‑ar putea ca tre­nul ăsta să se cioc­neas­că de el însuși. Asta e ten­din­ța – să se cioc­neas­că de el însuși. Se duce, se duce până se prin­de din urmă și se izbeș­te de el însuși. Și se ale­ge pra­ful”.[4]

Praf de ste­le imor­te­le,
Praf de oameni stinși pe veci
Și-ador­miți în ceruri reci,
Praf de ste­le albăs­tre­le…
Praf de ste­le găl­be­ne­le,
Praf de ste­le pâl­pâind
Sub un brad, mân­dru colind,
Praf de ste­le cră­ciu­ne­le…

Mari­an Nazat, 23 decem­brie 2019.


[1] Eseu des­pre luci­di­ta­te
[2] Cătă­lin Cioa­bă, Măr­tu­rii des­pre Emi­ne­scu. Poves­tea unei vieți spu­să de con­tem­po­rani
[3] O zi din via­ța lui Ivan Deni­so­vici
[4] Inter­vi­ul acor­dat lui Flo­ri­an Saiu în Eve­ni­men­tul zilei.


Man­ga­lia News, 27.12.2019. (sur­sa: mariannazat.ro).


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply