Dumitru Chiseliță: Cum să te descurci cu mâncarea (şi alte lucruri) prin staţiunile din sudul litoralului. Mic jurnal de vacanţă (3)

0
98
Booking.com

Dumi­tru Chi­se­li­ță: Cum să te des­curci cu mân­ca­rea (şi alte lucruri) prin sta­ţiu­ni­le lito­ra­lu­lui. Mic jur­nal de vacanţă (3).

Păre­rea mea: Dacă pleci unde­va să te rela­xezi, atunci te rela­xezi, nu faci ceea ce faci tot tim­pul aca­să. Am mai zis? Poa­te că da. Nu de puţi­ne ori aud, de la per­soa­ne fizi­ce care au fost prin con­ce­dii, că aco­lo, în “loca­ţie” unde stă­teau, aveau de toa­te, chiar şi “ara­gaz, unde mai făceam mân­ca­re”, asta ca să nu mai pome­nesc de odi­o­sul gră­tar, că şi pe ofer­te­le de caza­re am văzut că, pe lân­gă şpil­plaţ, uai­fai şi loc de par­ca­re, la loc de cin­ste este şi gră­ta­rul ame­na­jat în cur­te. Păi aşa, fră­ţi­oa­re, de ce nu rămâi aca­să?

Că uite că ajungi la des­ti­na­ţia aia de vis şi faci ace­la­şi lucru ca la domi­ci­li­ul tău: mergi la pia­ţă după car­tofi, morcovi, var­ză şi pătru­n­jel, la “mar­ket” după ulei, după fidea, după car­ne, după bere la bax, apoi, până muie­rea pune d‑o zamă, tu mai for­jezi maşi­na la pră­du­ia­lă prin Lidl, Profi, Car­re­fo­ur sau Mega’ şi tot aşa… Deci, nu! Chiar dacă, să zicem, cos­tă, măcar în zile­le alea de relax să uiţi de ruti­na aia zil­ni­că, fiind­că după aia, ori­cum la ea te întorci şi ţi se ură­ş­te. În cele ce urmea­ză, chiar dacă sezo­nul a tre­cut, vei afla cum să te des­curci, fără să faci prea mult pe boie­rul, pe lito­ra­lul româ­nesc. Adi­că nici să nu arunci cu banii, dar nici să mănânci din trai­stă, deşi ai la dis­po­zi­ţie ambe­le posi­bi­li­tă­ţi.

Locuri de mân­cat: Unde să “da” şi unde să “nu”

Cum aud unii că mergi la noi la mare, deja te lovesc în cap cu bule­ti­nul de ştiri. Că nuş­tiu­câţi au fost into­xi­ca­ţi ali­men­tar la Cos­ti­neşti. Că au găsit dez­as­tru la nuş­ti­u­nu­de în Mama­ia sau în Vamă. Că ANPC şi DSVSA au dat iama şi au amen­dat res­ta­u­ran­te, “uni­tă­ţi tip fast-food”, “uni­tă­ţi tip bufet”, baruri, piz­ze­rii, sha­or­me­rii etc. Deci e clar, la noi, doar dacă ai noroc mai ceva ca la 6 din 49, nu te lipeşti de o toxi­in­fe­cţie ali­men­ta­ră după pri­ma lin­gu­ră de cior­bă de legu­me sau cea­fă la gră­tar cu car­tofi pai. Că aşa sun­tem noi, ţară de c***t.

Ei bine, uite că eu şi mulţi alţii pe lân­gă mine NU au păţit aşa ceva. De ce? Că sun­tem noi ăia deş­te­pţii? Că sun­tem pe gea­gichi cu ospă­ta­rul şi ne vin­de el pon­turi că “aia da – aia nu?” NU. Păi atunci? Păi atunci, dacă eşti atent, nu o păţeşti. Atât.

Sfa­tul meu e să te iei, în pri­mul rând, după miros. O mân­ca­re bună miroa­se bine. Şti­ţi sen­za­ţia, atunci când vine dam­ful pe la nas şi tu eşti con­vins că dacă nu mănânci în urmă­toa­re­le zece minu­te, ori faci urât, ori cazi din picioa­re şi impli­cit nu mai faci nici urât, nici fru­mos. Micii miros a mici, nu a cada­vru de ani­mal ars. Frip­tu­ra miroa­se a frip­tu­ră, nu tot a ani­mal ars. Cior­ba miroa­se a cior­bă, nu a zea­mă acru-fer­men­ta­tă. Peş­te­le miroa­se a peş­te, nu a peş­te mort adus de valuri la mal. Ori­ce loc unde miroa­se sus­pect, ba a vechi, ba a acru, ba a ori­ce vi se pare sus­pect, tre­bu­ie oco­lit.

Un alt baro­me­tru al cali­tă­ţii mân­că­rii (şi al preţu­lui acce­si­bil) este pro­cen­tul de ocu­pa­re a locu­ri­lor. Dacă e ora mesei şi la tera­să bate vân­tul, e clar: ori e închis, ori nu mai e mân­ca­re, ori cos­tă prea mult. Dacă e tot ora mesei şi e full, du-te şi de aco­lo: e prea ieftin şi ori­cum va fi gălă­gie de la cli­enţi, de la neves­te, de la copii, de la băr­ba­ţi, de-ţi bagi picioa­re­le în ea mân­ca­re, că şi gra­tis să fie, nu ai par­te de ea. Plus că aco­lo exis­tă şi ris­cul de “defe­cţiuni”: ba cior­ba să fie rece (am păţit!) ba car­to­fii nefă­cu­ţi ca lumea, ba car­nea prăjită/friptă alter­na­tiv (adi­că une­ori da-alte­ori nu), ba una, ba alta, la care se ada­u­gă şi sta­rea ner­voa­să a celor care ser­vesc.

Tera­sa Aylin, Venus.

Cel mai bine e să alegi un loc, să‑i spu­nem, nor­mal. Adi­că mode­rat. Sunt des­tu­le res­ta­u­ran­te sau tera­se popu­la­re, chiar cu nume în memo­ria colec­ti­vă a turis­tu­lui de pe la noi. Dacă locul are fai­ma de a fi OK, cu ser­vi­re OK, cu timp nu prea lung (dar nici prea scurt) de aştep­ta­re, atunci e bine. Fai­ma ace­ea de a fi OK se câş­ti­gă, iar ei ţin de asta pen­tru că e sim­plu: nu ai cali­ta­te, nu vin cli­enţi. Nu vin cli­enţi, nu faci bani. Nu faci bani, nu faci bani iar la anul închizi. Pen­tru că, să nu uităm, loca­lu­ri­le aces­tea lito­ra­li­ere de la noi fun­cţio­nea­ză, majo­ri­ta­tea, doar între iunie-sep­tem­brie.

Un sfat de care să ţineţi sea­ma este şi ace­la de a vă adap­ta “fiţe­lor” locu­lui unde mân­ca­ţi, atunci când coman­da­ţi ceva. Indi­fe­rent de cât de boga­tă au lis­ta de meniuri. La un loc spe­cia­li­zat în gră­ta­re, mici şi ham­sii, în mod sigur nu veţi fi dez­a­mă­gi­ţi. La un loc spe­cia­li­zat în pes­că­rii, cereţi pes­că­rii, nu cio­lan cu var­ză sau tochi­tu­ră mol­do­vi­neas­că. La un res­ta­u­rant “cu de toa­te”, cereţi “de toa­te”. La un împin­ge tava, vedeţi ce ara­tă bine şi cum e preţul: la porţie sau la suta de gra­me. La un res­ta­u­rant din ace­la cu lumini mul­te, tera­să la etaj cu vede­re la stra­dă sau apă şi muzi­că ne-de la radio, aco­lo puteţi să vă des­tră­bă­la­ţi cu toa­te exo­tis­me­le de care până atunci abia aţi auzit, dar nu ris­ca­ţi o bana­lă cior­bă de văcu­ţă că s‑ar putea să nu vă pla­că, iar car­to­fii ţără­neşti să fie “îmbu­nă­tă­ţi­ţi cu cine ştie ce con­di­ment cu nume de ţi se lim­bă plimba‑n gură şi cu gust aşa de “gour­met”, că stri­că tot meci­ul ăla din far­fu­rie.

Şi nu vă jena­ţi, unde exis­tă aşa ceva, să cereţi meni­ul zilei. O dată, e mai ieftin decât cel nor­mal. A doua e că mân­ca­rea este, în mod sigur făcu­tă în ziua ace­ea, nu reîn­că­l­zi­tă din fri­gi­der. A tre­ia e că vor să sca­pe rapid de el (până sea­ra, să zicem) aşa că porţi­i­le sunt foar­te con­sis­ten­te.

Berea e bine s‑o cereţi la sti­clă. Aşa nu ris­ca­ţi să fie “îmbu­nă­tă­ţi­tă” cu apă, plus că dife­renţa din­tre 400-le al draf­tu­lui şi 500 a sti­clei e cam de unu-doi lei. Mă întreb de ce nu mai exis­tă berea la hal­bă. Pe bune.

Locu­ri­le în care am mân­cat eu

Cum am ajuns în zona de “vacanţă”, am pro­ce­dat, ca de obi­cei, la o recu­noa­ş­te­re a tere­nu­lui. În sen­sul cău­tă­rii locu­ri­lor unde poţi mân­ca fără să mergi ca nebu­nul, unde poţi cum­pă­ra ches­tii urgen­te: apă, săpun, ţigări, dul­ciuri, şer­veţe­le ume­de sau usca­te şi foar­te mul­te alte­le.

Evi­dent că din ce am găsit în raid, am “folo­sit” cam 20%. Deci am fost pe la (dar nu am mân­cat) fai­moa­sa “La Puiu”/“La caze­ma­tă” sau “La caze­ma­tă la Puiu”, dar nu am mân­cat, că bătea prea tare vân­tul şi miro­sea a ustu­roi. Dar mulţi mi-au spus că e locul ide­al pen­tru ama­to­rii de “pes­că­rii”. Pen­tru că ori­cum nu mai e sezon, deci nu mă puteţi acu­za că îi fac recla­mă, uite ce era pe la Puiu: cior­bă de peş­te (16 lei); sto­rceag (25 lei); supă de midii (18 lei); midii în cochi­lie (28 lei) sau pane (18 lei); rapa­ne (melci de mare, cu cochi­li­i­le alea fai­ne de le adu­na­ţi de pe pla­jă) la tiga­ie (28 lei), sau fri­gă­rui (28 lei), icre, 17 soiuri de peş­te făcut ori sara­mu­ră, ori la gră­tar, ori pe pli­tă, ori pră­jit (de la 7 lei-guvi­de­le la 35 cal­ca­nul). Ei?

Din­co­lo de Puiu era Lebă­da. Pro­ba­bil cel mai con­tro­ver­sat local, dacă te iei după revi­ew-uri­le de pe Goo­gle Maps sau tri­pa­d­vi­sor (asta aveam s‑o aflu aca­să). Lebă­da are o vede­re fan­tas­ti­că spre mare, muzi­că gre­ceas­că, pre­pa­ra­te din peş­te ca spe­cia­li­za­re. Lumea are păreri împă­rţi­te: ba meni­ul e deli­cios şi meri­tă banii, ba e făcut pe repe­de-nain­te şi aşte­pţi mult până eşti ser­vit, ba una, ba alta. Eu neş­ti­ind de atâ­tea păreri con­tro­ver­sa­te şi fiin­du-mi foa­me RĂU, iar în faţă având doar Posei­don-ul (alt res­ta­u­rant) unde vedeam doar oameni bând bere, am zis că “ce‑o fi o fi” şi am citit ceva ce mi‑a plă­cut: că nu e per­mis să intri în “cos­tum” de pla­jă, că tre­bu­ie să aşte­pţi până eşti ser­vit şi că ce comanzi durea­ză până se face. Măcar am fost aver­ti­za­ţi. Mai erau 2–3 cli­enţi şi o fată, cu alu­ră de tur­coai­că, la care i‑am făcut semn că sun­tem şi noi. Ne‑a adus meniu­ri­le, le-am lec­tu­rat, am ales cior­bă de pui şi fri­gă­rui cu car­tofi pai. Ca să nu dure­ze. A, şi o bere. Cât am tras o ţiga­ră, am fost ser­vi­ţi. Cior­ba, foar­te bună. Fri­gă­ru­i­le făcu­te ca la car­te, cu toa­te alea: car­ne, ardei, gogoşar, cea­pă albă, cea­pă roşie. Car­to­fii, OK. Berea rece, de am pus‑o pe fale­ză, să o bată soa­re­le. Deci, da. A fost bine.

Un alt loc rela­tiv OK a fost un “împin­ge tava” de pe pla­ja din Saturn, no (visi­ble) name, unde mân­ca­rea a fost rela­tiv bună, dar antu­ra­jul nu. În gene­ral, scă­pa­ţi de pe pla­jă, cu toa­te alea după ei, care se lălă­iau până cereau ceva şi o mami cu oche­lari care le cerea la infi­nit unor copii de 6–7 ani să “hai mă, mami, ale­geţi, ce mân­ca­ţi?” de se făcu­se coa­dă după ea. Plus că la altă tură cior­ba era rece. Deci am “emi­grat” în vecini, la un anu­me “Res­ta­u­rant Fish Hou­se”, unde, para­do­xal, era un loc lini­ş­tit. Aco­lo, pe lân­gă alte deli­cii pes­că­reşti de care nu am fost inte­re­sa­ţi, avea “meni­ul zilei”. Ser­vi­rea era fai­nă, în sen­sul că toţi din fami­lie (aşa mi s‑a părut, “afa­ce­rea” era întreţi­nu­tă de un tată şi doi copii) îţi zâm­beau de bucu­rie că vii să mănânci la ei. Mân­ca­rea des­tu­lă şi bună. Var­za din sala­ta de var­ză era cam veche, că se simţea, dar am soli­ci­tat NU la adre­sa ei şi s‑au con­for­mat. Mare­le avan­taj era că aco­lo puteai mân­ca fără urle­te şi hăuli­te, şi asta chiar meri­ta.

Nu puteam să nu trec pe la “Cal­la­tis”, giga-res­ta­u­ran­tul din mij­lo­cul ora­şu­lui, pen­tru mici. E locul ide­al unde să con­sumi mici: buni, sucu­lenţi, 2,5 lei buca­ta. Şi să bei bere la preţuri 100% ne-turis­ti­ce, adi­că 3–5 lei sti­cla, ca un local­nic, ală­tu­ri de local­nici. Ham­sii am avut (cu bere cu tot, că eram deja cunos­cut că voiam “nu prea rece”) la o tera­să între Man­ga­lia şi Saturn. Malul mării, miros fain, peş­te OK, pră­jit şi atât, nu în mălai ca la super­mar­ket, pâi­ne, exce­lent să ter­mini aşa o plim­ba­re de sea­ră şi apoi să o iei, încet-încet, spre locul de somn, cu pri­vi­rea înspre mare.

Prin sta­ţiuni nu am hoi­nă­rit prea mult, dar vă pot spu­ne că la Jupi­ter băieţii cu clăti­te­le ace­lea mari şi bune au fost, la fel cum Bari­na (res­ta­u­rant-tera­să) e la locul lui/ei. La fel şi tera­sa “gre­ceas­că” Any, cu muzi­ca ei şi cu voli­e­ra cu papa­gali din spa­te. Un loc demn de luat în sea­mă, culi­nar vor­bind, e super-res­ta­u­ran­tul cu auto­ser­vi­re (şi piz­ze­rie) Four Sea­sons, o ade­vă­ra­tă fabri­că de mân­ca­re, unde am stat de o cină, par­don, de pri­ma cină, unde am împă­rţit masa cu un vră­bi­oi care stă­tea şi el pe sca­un. Plus că se pare că i‑am pani­cat puţin pe băieţii care ser­veau, pen­tru că am înfipt o mori­ş­că de hâr­tie (câş­ti­ga­tă mai înco­lo la tir cu air­soft) într‑o jar­di­nie­ră şi aia, morşi­ca se învâr­tea amar­nic, iar ei nu şti­au ce e cu ea, o tot ară­tau cu dege­tul şi se între­bau unii pe alţii… Dacă citeş­te vre­u­nul din ei ce scriu aici, le spun că da, eu am fost ăla.

În Venus, la Foişoa­re e încă fun­cţio­nal, la Vul­tu­rul era cam pe ter­mi­na­te, aşa că nu am mai “acce­sat” ci m‑am dus pes­te drum, la Aylin. Mân­ca­re exce­len­tă şi foar­te vari­a­tă, chiar şi sea­ra, când alţii o dau pe “n‑avem” (sau vezi clar că aco­lo e deja “n‑avem” şi că spa­lă vase­le), muzi­că-muzi­că, oameni ama­bili, când îi întrebi deta­lii des­pre mân­ca­re, un bar foar­te dotat şi aspec­tu­os. Mi‑a lăsat una din cele mai plă­cu­te impre­sii din toa­te locu­ri­le unde am con­su­mat de-ale gurii.

A, şi să nu uităm: Legen­da­rul (seri­os) loc de unde poţi lua şube­rek (cu car­ne sau cu  brân­ză), sau plă­cin­tă dobro­gea­nă (adi­că alt­ce­va decât ce e la Sibiu, nor­mal, doar ei sunt dobro­ge­nii, nu noi), din Man­ga­lia, vizavi de Pia­ţa Cen­tra­lă. Pen­tru orien­ta­re, lân­gă, e un maga­zin de biro­ti­că ce are patru pisici. 

Des­pre ima­gi­nea ta ca cli­ent

Mulţi se plâng că ser­vi­rea pe lito­ral e aşa, e pe din­co­lo, că “las’­că la anu’ Băl­ga­ria”, dar dacă stăm să obser­văm, româ­nii, majo­ri­ta­tea, sunt o pacos­te de cli­enţi. Am mai spus şi am mai scris asta. Când un an întreg eşti sclav cine ştie pe unde, hopa, te poc­neş­te în con­ce­diu să fii tu şef. Şi unde poţi face pe şeful decât la tera­să, res­ta­u­rant, câr­ci­u­mă. Vii cu tot tri­bul, “cu încă niş­te pri­e­te­ni cu copi­ii””, ocupi două mese puse cap la cap, şi începi reci­tă­ri­le din meniu. Evi­dent că nimeni nu cere ace­la­şi lucru, dacă‑s patru cu cior­bă, fie­ca­re e cu cior­ba lui, cu felul lui doi, cu vinul lui, cu berea lui. Când vine băiatul/fata să le ia coman­da, evi­dent că vir­gu­lă capul la fami­lie urlă, cu voce de să audă şi ăia de pe iah­tul din larg, şi pră­pă­di­ţii de la masa veci­nă că “ĂĂĂĂĂ, MIE (adi­că lui, da?) să-mi aduci o cior­bă dâna­ia dă peş­te, ţie? (“Io vreau dă văcu­ţă!”) una dă văcu­ţă (“Adi­că nu, dă peri­şu­a­re”), NU! Ăăă dă peri­şu­a­re” şi tot aşa, copi­ii nu sunt între­ba­ţi că dau ture la mese şi urlă, aia mare de liceu e cu făţău‑n smart­fon ca şi frai-so cu fre­za de inter­lop şi tatu­at, deşi e, fizic, ca băţu’, şi con­ti­nu­ăm cu felul doi. În fine, la cât au coman­dat puteai hrăni un pluton de sol­da­ţi veni­ţi din apli­ca­ţie. Nor­mal că ches­tia numi­tă “coman­dă” întâr­zie, că e mult de lucru, ăla capo di fami­lia poves­teş­te ceva cu voce tare şi îl mai ia pe ospă­tar cu “alo, băi­a­tu, ce facem cu coman­da aia?”, ăia micii plâng că vor vată pe băţ sau la pla­jă.

La fel de nor­mal e că, de mul­ti­pli­ca­ţi exem­plul ăsta cu 10.000, veţi avea oglin­da româ­nu­lui aflat în con­ce­diu. Pen­tru că şi cli­en­tul sau na, turis­tul, are o ima­gi­ne aco­lo unde mer­ge. Una des­tul de nega­ti­vă. Să nu uităm că cel care te ser­veş­te şi e obli­gat să-ţi zâm­beas­că deşi nu ai meri­ta, tra­ge, de regu­lă, zi lumi­nă, cam tot sezo­nul, pen­tru că după aia, la reve­de­re, tabă­ră dra­gă, tre­bu­ie să-şi găseas­că alt­ce­va de lucru. Ştiu, asta nu e trea­ba ta, dar fă bine şi gân­deş­te-te că pen­tru el sala­ri­ul mediu din sta­tis­tici e o glu­mă pen­tru proşti, vou­che­re buge­ta­re de vacanţă din pix, din­co­lo de sezon, Man­ga­lia nu e un oraş cu super-ofer­te de mun­că sau un eta­lon al pros­pe­ri­tă­ţii locu­i­to­ri­lor din medi­ul urban. Aşa că li se mai ia şi lor când văd atâ­ta aro­ganţă şi une­ori răs­pund la fel, dar, dacă le vor­beşti fru­mos, ai răb­da­re, le zâm­beşti sau chiar stai la dis­cu­ţii cu ei, şi ser­vi­rea este alta. Pen­tru că şi tu, când nu eşti în con­ce­diu, eşti el. Adi­că un om care lucrea­ză. Uite, nu ca să mă laud, dar ori­un­de am fost la con­sum şi am pus un „te rog”, „nu te gră­bi”, „mulţu­mesc”, sau i‑am aşe­zat după mân­ca­re vese­la exact ca să o ia mai bine de pe masă, sau „zi unde e scru­mie­ra că o aduc eu la masă”, nu am avut rea­cţii adver­se, ci dim­po­tri­vă. Aşa că de ce nu aţi încer­ca şi voi asta?

În rest ce să mai spu­nem, sfa­tu­ri­le de aici sunt vala­bi­le, zic eu, în ori­ce sezon şi ori­un­de te duci să te dis­trezi. Mulţu­mesc pen­tru atenţie.

Dumi­tru CHISELIŢĂ, Tri­bu­na de Sibiu, octom­brie 2019.

Gale­ria FOTO com­ple­tă, AICI.


MN: De‑a lun­gul tim­pu­lui, Man­ga­lia News a publi­cat cu drag mai mul­te arti­co­le sem­na­te de publi­cistul sibian Dumi­tru Chi­se­li­ță, ”un îndră­gos­tit de Man­ga­lia și de sta­țiu­ni­le sale”, repor­ta­je pe care le puteți acce­sa AICI.


Man­ga­lia News, 09.10.2019. 


piese-auto-mangalia.ro
Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele