Lady Halep și noi: o poveste la rece, de la fața locului, care trebuie spusă, pentru ca victoria Simonei să poată fi și a noastră

0
448
LONDON, ENGLAND - JULY 13: Simona Halep of Romania celebrates match point and winning the Final of the Ladies Singles after her victory over SerenaWilliams of USA on Day Twelve of The Championships - Wimbledon 2019 at All England Lawn Tennis and Croquet Club on July 13, 2019 in London, England. (Photo by Visionhaus/Getty Images) *** Local Caption *** Simona Halep

Ce vom face cu vic­to­ria Simo­nei? Va înțe­le­ge, măcar de data asta, Româ­nia ceva? Ori vom vor­bi încă 100 de ani de acum înco­lo de acest fabu­los suc­ces, ca fiind de nee­ga­lat? 

O poves­te, la rece, de la fața locu­lui, o poves­te ce dez­bra­că spor­tul și soci­e­ta­tea româ­neas­că la pie­le, dar care tre­bu­ie spu­să, pen­tru ca vic­to­ria Simo­nei Halep să nu rămâ­nă, pre­cum au rămas toa­te mari­le suc­ce­se ale spor­ti­vi­lor români, dez­an­co­ra­te de vii­tor. Dez­an­co­ra­te de visu­ri­le unor copii care vor să fie Simo­na Halep, sau care vor să joa­ce, atunci când vor fi mai mari, în națio­na­la U21, care vor, care pot, dar pe care Româ­nia ris­că, a câta oară?!, să‑i lase în urmă, la mama nai­bii, ca pe niș­te coji de semin­țe după un miting elec­to­ral ori o ieși­re la iar­bă ver­de, par­don, la gră­tar. „Pune‑o pe aia cu Guță…, bagă tare, așa Baro­sa­ne!”.

***

De la eta­jul doub­le dec­ker-ului ce mă duce spre Wim­ble­don, mă simt pre­cum Gul­li­ver în Țara Piti­ci­lor. Auto­bu­zul cu două nive­le șer­pu­ieș­te pe stră­du­țe­le îngus­te din peri­fe­ria Lon­drei, cu difi­cul­ta­te. Cur­be­le strâm­te sunt lua­te cu emo­ții, după mane­vre îna­in­te-îna­poi. Șofe­rul e sigur român, la ce dex­te­ri­ta­te are când învâr­te din covrig. Așa­dar, asta era ima­gi­nea de sus a unui pilot ger­man atunci când tre­cea Cana­lul, ținân­du-se de man­șa bom­bar­di­e­ru­lui. 

Coco­țat în auto­buz, văd șco­li­le din­tre căsuțe, dar mai ales, văd tere­nu­ri­le de tenis, de fotbal, de rugby, văd iar­ba par­că scoa­să din țiplă pe care se des­fă­șoa­ră antre­na­men­te. E sâm­bă­tă dimi­nea­ța la Lon­dra, o groa­ză de copii fac sport. Au unde, tere­nu­ri­le sunt cât vezi cu ochii. Încă o școa­lă, încă niș­te tere­nuri, mai fai­ne de data asta! Mai verzi… Încă o școa­lă, și iară tere­nuri, și iară copii, par­că mă plimb pe Pla­ne­ta Sport. În spa­te­le meu aud vocea unui român, face live pe Face, zice ceva de love­le. 

Cobor să iau tre­nul, care vine din zece în zece minu­te, într‑o infras­truc­tu­ră pen­tru rea­li­za­rea căre­ia nouă ne-ar lua pro­ba­bil vreo cinci­zeci de ani de stu­dii de feza­bi­li­ta­te, iar cu tot cu șpăgi, o eter­ni­ta­te. Sunt auto­ma­te de bile­te, dar con­ser­va­tori, engle­zii au păs­trat și un cefe­rist la casa de bile­te. Și când îmi zice că i‑am bătut la U21, iar Hagi-puști­ul e fabu­los, tim­pul se opreș­te și mă gân­desc la mesa­jul lui Elton John care a ținut să‑l feli­ci­te pe Hagi-tatăl atunci când s‑a retras. Noi îl luam pes­te picior pe Hagi că sare pes­te lini­i­le de tram­vai, să nu se curen­te­ze. 

Ghir­lan­de­le cu flori din gara coche­tă rămân în urmă.

În tren, în fața mea, doi bătrâni se țin mână, la fel ca în pri­ma zi. El e exce­siv de ele­gant, doar că unul din­tre șire­tu­ri­le papu­ci­lor maro­nii de pie­le e desfă­cut. Pro­ba­bil, ea va obser­va asta ime­di­at și va avea gri­jă de el, așa cum se vede trea­ba, a avut. Deo­cam­da­tă el citeș­te zia­rul, de hâr­tie. Și bătrâ­nii de pe par­tea cea­lal­tă a vago­nu­lui au gri­jă unul de altul, ea îi aran­jea­ză ele­gan­ta pălă­rie de paie. Mă prind, cu toții mer­gem la Wim­ble­don, deci iată, bătrâ­nii pot mer­ge nu doar la mitin­guri PSD ori la dezve­li­rea de moaș­te. Pe geam, alte școli, alte tere­nuri, alte lumi para­le­le cu cele de aca­să.

La Wim­ble­don acce­sul spec­ta­to­ri­lor se face doar după ce fan­fa­ra cân­tă iar câte­va glo­rii ale teni­su­lui, îmbră­ca­te, cum alt­fel decât în alb, invi­tă lumea să intre. În frun­tea lor, Dar­ren Cahi­ll. La sta­rea la care mă prin­de aceas­tă ima­gi­ne, mă gân­desc cum să‑l pri­vesc: ca pe fos­tul antre­nor al Simo­nei Halep și sfă­tu­i­to­rul din umbră sau ca pe o vede­tă a teni­su­lui care a vor­bit, mereu, atât de fru­mos des­pre români? Des­pre româ­nii ace­ia din jurul lui, care mun­ceau. 

Bate Simo­na la Sere­na ca la faso­le, duce­sa apla­u­dă.

Duce­se­le Cathe­ri­ne și Meghan, la fina­la din­tre Simo­na Halep și Sere­na Wil­li­ams. 

Exta­zul după vic­to­ria Simo­nei se pro­pa­gă ca o undă prin­tre jur­na­liș­tii ce o așteap­tă, mai întâi pe Sere­na, mai apoi pe Halep. Fos­ta cole­gă de la Gaze­ta Spor­tu­ri­lor, una din­tre cele mai echi­li­bra­te voci ale jur­na­lis­mu­lui de la noi în mate­rie de tenis, face o glu­mă la fap­tul că nu adre­sez nicio între­ba­re Simo­nei. „Ești sfi­os?”.

Nu răs­pund, tac, căci ochii îmi fug pe ecra­ne­le zia­riș­ti­lor din jurul meu. Văd aco­lo Wiki­pe­dia, cu Con­stan­ța la subiect, văd „Nadia vs Halep”, văd un sear­ch pe Goo­gle: „Roma­nia and the his­to­ry of ten­nis”, aud când un jur­na­list din Ger­ma­nia repe­tă că Halep e de cinci ani cea mai bună jucă­toa­re din cir­cu­it, iar o zia­ris­tă din Core­ea de Sud dă din cap că așa e și afir­mă că se gân­deș­te să vizi­te­ze Con­stan­ța — pri­mul gând îmi fuge la Cazi­no­ul ce stă pe bur­tă, nici­de­cum la retro­ce­dă­ri­le lui Radu Mază­re sau șez­lon­gu­ri­le care ajung până la gea­man­duri -, văd în ecra­ne­le tutu­ror o Româ­nie care e piep­tă­na­tă la căra­re, dato­ri­tă mun­cii pe brânci și visu­lui unei fete pe care nu știu dacă o meri­tăm. Nu știu…, sin­cer, dar pe care o iubim, căci e sin­gu­ra care ne‑a pus pe masă visul că se poa­te. Că nu tre­bu­ie să mai ratăm. Vom rata.

Halep e între­ba­tă ce se poa­te face. Ochii ei plea­că pe tere­nu­ri­le de tenis din țară, aco­lo unde copi­ii îi ros­tesc nume­le de par­că ar fi tova­ră­șa lor de joa­că, îi fug la rache­te­le pe care le au sau mai degra­bă nu le au puș­tii, căci teni­sul e un sport scump, la puți­ne­le tere­nuri.

Gân­du­ri­le îmi fug într‑o ben­zi­nă­rie în care cu ceva zile în urmă dis­cu­tam cu băi­a­tul unui fost mare fotba­list român și care se plân­gea de lip­sa tere­nu­ri­lor de antre­na­ment pen­tru copii, prac­tic un dez­as­tru total. „Niș­te pana­ra­me de tere­nuri, Răzva­ne, și doar câte­va…”. Soar­be din cafea, dez­nă­dej­dea face nudism.

Citiți arti­co­lul inte­gral în republica.ro

Autor: Răzvan Pre­pe­li­ță. (foto gene­ric: Guli­ver Get­ty Ima­ges).


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply