Cetatea Ulmetum — un punct strategic între limesul dunărean și litoralul Mării Negre [VIDEO]

0
405
https://www.mangalianews.ro/

Ceta­tea Ulme­tum — un punct stra­te­gic între lime­sul dună­rean și lito­ra­lul Mării Negre.

Ulme­tum este nume­le aşe­ză­rii roma­ne anti­ce din mar­gi­nea satu­lui Pan­te­li­mo­nul de Sus, după cum rezul­tă dintr‑o inscri­pţie în care erau amin­ti­ţi locu­i­to­rii “ civi romani et Bes­si con­sis­ten­ses în vico Ulme­tum” (cetă­ţe­nii romani şi bes­si con­sis­tenţi din satul Ulme­tum). Dintr‑o altă inscri­pţie, de mari dimen­siuni aflăm că Ulme­tum era un sat ( vicus) facea par­te din teri­to­ri­ul Capi­da­vei.

Potri­vit izvoa­re­lor isto­ri­ce, ceta­tea a fost con­stru­i­tă în jurul seco­lu­lui III d.H., în peri­oa­da roma­nă târ­zie şi a dăi­nu­it până în vea­cul al şase­lea, în tim­pul epo­cii roma­no-bizan­ti­ne. Este o ceta­te mică spre mij­lo­cie, care a deve­nit trep­tat aşe­za­re for­ti­fi­ca­tă şi care în seco­lul V a fost ata­ca­tă şi aproa­pe dis­tru­să de trei valuri huni­ce.

Intro­du­ce­re.
Mai puțin cunos­cut publi­cu­lui larg, situl arhe­o­lo­gic Ulme­tum este ampla­sat în zona cen­tra­lă a Dobro­gei, în apro­pi­e­rea văii râu­lui Casi­m­cea, pe teri­to­ri­ul actu­a­lei loca­li­tăți Pan­te­li­mo­nu de Sus, din jude­țul Con­stan­ța. Obiec­ti­vul prin­ci­pal îl repre­zin­tă for­ti­fi­ca­ția roma­no-bizan­ti­nă, care ocu­pă un pla­tou situ­at la extre­mi­ta­tea de est a aces­te­ia. Ale­ge­rea locu­lui nu a fost întâm­plă­toa­re și se remar­că prin pozi­ția stra­te­gi­că. Ast­fel, în peri­oa­da roma­nă aici exis­ta un nod ruti­er impor­tant, unde se inter­sec­tau trei dru­muri: unul prin­ci­pal și două secun­da­re.

Pri­mul tra­ver­sa mij­lo­cul Dobro­gei, venind din­spre Mar­ci­a­no­po­lis (Dev­nya, Bul­ga­ria) și îndrep­tân­du-se către Novi­o­du­num (Isac­cea), iar cele­lal­te făceau legă­tu­ra între două ora­șe emble­ma­ti­ce de pe lito­ral și două cen­tre mili­ta­re de la Dună­re: His­tria – Capi­da­va, res­pec­tiv Tomis – Car­si­um. Așa­dar, se poa­te afir­ma că rolul aces­tei for­ti­fi­ca­ții era, în pri­mul rând, de a supra­ve­ghea căi­le de acces din­tre obiec­ti­ve­le cele mai impor­tan­te, dar și de a oferi suport, prin tru­pe și depo­zi­ta­rea cere­a­le­lor, fron­tu­lui de apă­ra­re prin­ci­pal al pro­vin­ci­ei Scy­thia, situ­at la Dună­re.

În ceea ce pri­veș­te cadrul natu­ral, pozi­ția a fost alea­să dato­ri­tă posi­bi­li­tă­ți­lor de for­ti­fi­ca­re natu­ra­lă, ceta­tea fiind măr­gi­ni­tă la sud și sud-est de valea actu­a­lu­lui pârâu Pan­te­li­mon, iar la nord și nord-est de o râpă. În fața păr­ți­lor expu­se s‑a optat pen­tru ame­na­ja­rea unui val de pământ, dub­lat cu șanț de apă­ra­re, sis­tem par­ți­al vizi­bil, supra­pus pe par­tea din­spre sud-vest de gos­po­dă­ri­i­le moder­ne.

Înca­dra­tă în rân­dul for­ti­fi­ca­ți­i­lor de dimen­siuni medii, rapor­tat la epo­că, cu un plan tra­pez­o­idal nere­gu­lat și o supra­fa­ță de apro­xi­ma­tiv 2 ha, ceta­tea dis­pu­nea de 13 tur­nuri și două porți mari de acces, orien­ta­te către sud-vest și nord-vest. Poar­ta de nord-vest a fost zidi­tă la un moment dat, semn al unei peri­oa­de tumul­toa­se în isto­ria situ­lui.

Isto­ri­cul cer­ce­tă­ri­lor
Înce­pu­tul cer­ce­tă­rii arhe­o­lo­gi­ce la Ulme­tum este mar­cat de acti­vi­ta­tea mare­lui savant Vasi­le Pâr­van, des­fă­șu­ra­tă în anii 1911–1914. Pri­me­le două cam­pa­nii (1911–1912) au avut drept obiec­tiv prin­ci­pal dezve­li­rea inte­gra­lă a zidu­lui de incin­tă pe exte­ri­or, împre­u­nă cu por­ți­le, în vede­rea întoc­mi­rii pla­nu­lui gene­ral al cetă­ții. Ulte­ri­or, s‑a orien­tat către tur­nuri și deco­per­ta­rea incin­tei pe inte­ri­or (1912–1913), pen­tru ca la ulti­me­le săpă­turi să se con­cen­tre­ze asu­pra inte­ri­o­ru­lui (1913–1914).

Vasi­le Pâr­van are în pri­mul rând meri­tul de a fi iden­ti­fi­cat rui­ne­le de lân­gă satul Pan­te­li­mo­nu de Sus cu ceta­tea anti­că Ulme­tum, amin­ti­tă în izvoa­re­le vre­mii. Apoi, rezul­ta­te­le cer­ce­tă­rii între­prin­se au fost valo­ri­fi­ca­te prin publi­ca­rea a trei rapoar­te de săpă­tu­ră deta­li­a­te, care alcă­tu­iesc prac­tic pri­ma mono­gra­fie arhe­o­lo­gi­că a unui sit din Româ­nia.

După anul 1914, a urmat o peri­oa­dă lun­gă în care ceta­tea nu a bene­fi­ci­at de aten­ția cuve­ni­tă din par­tea spe­cia­liș­ti­lor, aceas­ta fiind între­rup­tă doar oca­zio­nal. O săpă­tu­ră de sal­va­re efec­tu­a­tă de Adri­an Panai­tes­cu în anul 1980 și o cer­ce­ta­re de teren între­prin­să de Ste­ven A. Krebs în anul 1993 repre­zin­tă sin­gu­re­le acti­vi­tăți arhe­o­lo­gi­ce des­fă­șu­ra­te în zonă.

Cer­ce­tă­ri­le arhe­o­lo­gi­ce sis­te­ma­ti­ce au fost relu­a­te abia în anul 2004, de un colec­tiv al Muze­u­lui de Isto­rie Națio­na­lă și Arhe­o­lo­gie Con­stan­ța. Prin­tre obiec­ti­ve­le pro­pu­se se numă­rau sto­pa­rea degra­dă­rii (accen­tu­a­tă pe par­cur­sul celor 90 de ani de între­ru­pe­re), com­ple­ta­rea infor­ma­ți­i­lor ante­ri­oa­re des­pre peri­oa­de­le de ocu­pa­re a for­ti­fi­ca­ți­ei, valo­ri­fi­ca­rea ști­in­ți­fi­că a noi­lor des­co­pe­riri și pre­gă­ti­rea situ­lui pen­tru intro­du­ce­rea în cir­cu­i­tul turis­tic, prin acțiuni de ame­na­ja­re, res­ta­u­ra­re și con­ser­va­re. De atunci, cer­ce­tă­ri­le s‑au des­fă­șu­rat fără între­ru­pe­re, cu rezul­ta­te nota­bi­le ce urmea­ză a fi publi­ca­te în deta­liu. Inves­ti­ga­ți­i­le nu s‑au limi­tat la ceta­te, ci au vizat și medi­ul exte­ri­or, pen­tru obți­ne­rea unei ima­gini de ansam­blu a locu­i­rii în toa­te epo­ci­le iden­ti­fi­ca­te.

Ceta­tea
Pri­me­le urme de locu­i­re iden­ti­fi­ca­te pe pla­to­ul ocu­pat de ceta­te apar­țin epo­cii gre­cești (sec. V‑II a.Chr.) și sunt mar­ca­te doar prin mone­de. Mai vizi­bi­le sunt cele data­bi­le în peri­oa­da roma­nă tim­pu­rie (sec. II-III p.Chr.), dis­tri­bu­i­te neu­ni­form, în func­ție de ampli­tu­di­nea săpă­tu­ri­lor des­fă­șu­ra­te în sec­toa­re­le de cer­ce­ta­re. Aces­tea con­stau în câte­va struc­turi de locu­i­re și alte inter­ven­ții antro­pi­ce (gropi), majo­ri­ta­tea con­cen­tra­te în par­tea de sud, mai aproa­pe de sur­sa de apă.

Mate­ri­a­le­le arhe­o­lo­gi­ce recu­pe­ra­te suge­rea­ză exis­ten­ța unei popu­la­ții mix­te, autoh­toni (geți) și romani, cu pre­o­cu­pări spe­ci­fi­ce zonei rura­le (agri­cul­tu­ră, creș­te­rea ani­ma­le­lor etc.). Aceas­tă comu­ni­ta­te își des­fă­șu­ra exis­ten­ța într-un sat ale cărui urme sunt mult mai preg­nan­te la vest de ceta­te, în vatra loca­li­tă­ții Pan­te­li­mo­nu de Sus.

Iden­ti­fi­ca­rea satu­lui cu vicus Ulme­tum, men­țio­nat în inscrip­ți­i­le refo­lo­si­te la ridi­ca­rea for­ti­fi­ca­ți­ei, con­sti­tu­ie încă un subiect des­chis. Pe lân­gă vicus se pare că a func­țio­nat și o sta­ție ruti­e­ră, ampla­sa­tă pe ace­lași pla­tou ocu­pat ulte­ri­or de for­ti­fi­ca­ție. Aces­tei sta­tio pare să‑i fi apar­ți­nut — cel puțin pen­tru seco­lul al IV-lea — clă­di­rea cu absi­dă din zona cen­tra­lă a aces­te­ia (numi­tă în mod con­ven­țio­nal pra­e­to­ri­um), cer­ce­ta­tă aproa­pe inte­gral de Vasi­le Pâr­van. Supra­ve­ghe­rea dru­mu­ri­lor amin­ti­te cădea în sar­ci­na unor mili­tari, a căror pre­zen­ță este indi­ca­tă de obiec­te­le de port des­co­pe­ri­te (mili­ta­ria).

În para­lel cu com­po­nen­ta civi­lă, sta­ția ruti­e­ră a func­țio­nat până în a doua jumă­ta­te a sec. IV p.Chr., când situ­a­ția poli­ti­co-mili­ta­ră din regiu­ne (migra­ția goți­lor) a deter­mi­nat ridi­ca­rea unei for­ti­fi­ca­ții în acest punct stra­te­gic, gân­di­tă ast­fel încât să cuprin­dă și sta­ția. În evo­lu­ția sa, ceta­tea a cunos­cut două peri­oa­de majo­re de locu­i­re, deru­la­te pe mai puțin de două seco­le. Pri­ma se datea­ză între c. 380/390 – 470/480 p.Chr. iar a doua între c. 540/550 – 600/615(?) p.Chr. Orga­ni­za­rea spa­ți­u­lui inte­ri­or a pre­su­pus în ambe­le peri­oa­de aco­pe­ri­rea cerin­țe­lor admi­nis­tra­ti­ve, mili­ta­re și reli­gi­oa­se, până în pre­zent fiind iden­ti­fi­ca­te câte­va barăci ale mili­ta­ri­lor și un edi­fi­ciu de cult (bazi­li­ca pale­o­creș­ti­nă).

Con­form celor mai recen­te cer­ce­tări, con­stru­i­rea for­ti­fi­ca­ți­ei pare a fi avut loc în două eta­pe. Dacă fina­li­za­rea aces­te­ia se pla­sea­ză sigur în tim­pul domni­ei împă­ra­tu­lui Theo­do­si­us I (379–395 p.Chr.), este încă neclar când au fost dema­ra­te lucră­ri­le. În ori­ce caz, dove­zi­le con­verg către o data­re nu mai devre­me de domnia lui Valens (364–378 p.Chr.). La înde­pli­ni­rea obiec­ti­vu­lui ar fi fost uti­li­zați atât sol­dați romani, cât și bar­bari.

Pre­zen­ța ulti­mi­lor este mar­ca­tă prin mate­ri­a­le arhe­o­lo­gi­ce atri­bu­i­te cul­tu­rii Sân­ta­na de Mureș – Čer­n­ja­chov, aso­ci­a­te atât cu struc­turi de locu­i­re de tip bor­dei, cât și cu mor­min­te de înhu­ma­ție, mai mult sau mai puțin boga­te în inven­tar. Par­ti­cu­la­ri­ta­tea situ­lui con­stă toc­mai în exis­ten­ța aces­tor mor­min­te în cuprin­sul cetă­ții, care au fost ampla­sa­te fie în inte­ri­o­rul bor­de­ie­lor, fie în ime­di­a­ta apro­pi­e­re a lor, după dez­a­fec­ta­re. Expli­ca­rea unor ase­me­nea pre­fe­rin­țe nece­si­tă cer­ce­tări mai apro­fun­da­te, însă apa­ri­ția lor în faza de con­struc­ție a for­ti­fi­ca­ți­ei con­sti­tu­ie o dova­dă indi­rec­tă a celor două eta­pe, sepa­ra­te pro­ba­bil de un eve­ni­ment nefe­ri­cit.

Ceta­tea a sufe­rit pri­ma dis­tru­ge­re seri­oa­să la jumă­ta­tea sec. V p.Chr., cel mai pro­ba­bil ca urma­re a inva­zi­ei huni­lor. Cu toa­te aces­tea, au fost găsi­te resur­se­le nece­sa­re de a o mai men­ți­ne func­țio­na­lă pen­tru o scur­tă peri­oa­dă, până către anii 470/480 p.Chr., când are loc un alt eve­ni­ment mili­tar care pune punct locu­i­rii în zonă. Aban­do­na­tă timp de cca 70–80 de ani, ceta­tea a intrat din nou în aten­ția auto­ri­tă­ții impe­ri­a­le, refa­ce­rea ei fiind inclu­să într-un pro­gram mai amplu de orga­ni­za­re a fron­ti­e­rei de la Dună­rea de Jos, coman­dat de împă­ra­tul Ius­ti­nian I (527–565 p.Chr.).

Refa­ce­rea este con­sem­na­tă de Pro­co­pi­us din Cae­sa­rea în lucra­rea De Aedi­fi­ciis (pasa­je­le IV, 7, 17–18), care amin­teș­te inclu­siv aban­do­nul, con­fir­mat acum și arhe­o­lo­gic. De data aceas­ta for­ti­fi­ca­ția a rezis­tat mai puțin, fiind dis­tru­să și aban­do­na­tă defi­ni­tiv oda­tă cu pră­bu­și­rea limes-ului dună­rean (sfâr­și­tul sec. VI – înce­pu­tul sec. VII p.Chr.).

În afa­ră de men­țio­na­rea pe o inscrip­ție a unei tru­pe de lan­ci­a­rii iuni­o­res, folo­si­tă fie la ridi­ca­rea cetă­ții, fie la refa­ce­rea ei din sec. VI p.Chr., nume­le gar­ni­zoa­ne­lor care au sta­țio­nat la Ulme­tum nu sunt cunos­cu­te. Cert este fap­tul că, cel puțin pe par­cur­sul sec. IV‑V p.Chr., aici s‑au suc­ce­dat mai mul­te tru­pe de foe­de­rati, împre­u­nă cu fami­li­i­le lor. Este difi­cil de apre­ciat pro­por­ția din­tre romani și foe­de­rati ori din­tre civili și mili­tari, însă ceta­tea pare a fi avut de la înce­put un carac­ter mili­tar-agrar, trans­for­mân­du-se trep­tat într‑o așe­za­re for­ti­fi­ca­tă (sec. VI p.Chr.).

Frec­ven­ța cres­cu­tă a inter­ven­ți­i­lor antro­pi­ce (în spe­cial gropi), care impli­că o locu­i­re inten­să, ală­tu­ri de ten­din­ța obser­va­tă de a nu res­pec­ta rigo­ri­le mili­ta­re de ali­ni­e­re a struc­tu­ri­lor de locu­i­re (pre­cum la Capi­da­va), par a încli­na balan­ța către o pre­zen­ță masi­vă a fede­ra­ți­lor. În schimb, Ulme­tum pre­zin­tă tră­să­tu­ri­le spe­ci­fi­ce unei for­ti­fi­ca­ții roma­no-bizan­ti­ne, cu o pro­por­ție ridi­ca­tă a reci­pien­te­lor de cera­mi­că de import folo­si­te la apro­vi­zio­na­rea cu hra­nă a mili­ta­ri­lor (anno­na), pro­du­se în ate­li­e­re­le din bazi­nul Mării Negre, Asia Mică sau nor­dul Afri­cii. De ase­me­nea, nu lip­sesc vese­la fină sau de bucă­tă­rie, obiec­te­le de port și unel­te­le meta­li­ce din­tre cele mai diver­se ori mone­de­le, aces­tea con­sti­tu­ind dovezi ale par­ti­ci­pă­rii acti­ve în cadrul eco­no­mi­ei regiu­nii.

Bazi­li­ca pale­o­creș­ti­nă
Este cel mai impor­tant obiec­tiv dezve­lit cu oca­zia cer­ce­tă­ri­lor sis­te­ma­ti­ce efec­tu­a­te înce­pând cu anul 2004. Edi­fi­ci­ul este ampla­sat în col­țul de sud-est al for­ti­fi­ca­ți­ei, într‑o zonă mai feri­tă, cu acces către sur­sa de apă. Aceas­ta are pla­nul tri­na­vat și orien­ta­rea fireas­că, cu alta­rul la est. Dis­pu­nea de un aco­pe­riș spri­ji­nit pe două șiruri de coloa­ne, pro­ba­bil din lemn, dis­pu­se la dis­tan­țe regu­la­te, iar inte­ri­o­rul era pavat cu cără­mizi. În zona cen­tra­lă a alta­ru­lui se afla crip­ta, rea­li­za­tă în mod rudi­men­tar, întrea­ga struc­tu­ră fiind săpa­tă în loess, sub altar, lip­sind total ele­men­te de zidă­rie. Con­stru­i­tă la scurt timp după ridi­ca­rea for­ti­fi­ca­ți­ei, bazi­li­ca a func­țio­nat ini­țial doar până la jumă­ta­tea sec. V p.Chr. În sec. VI a fost refă­cu­tă, cu câte­va modi­fi­cări în plan, atin­gând expansiu­nea maxi­mă (26 x 13 m). Dez­a­fec­ta­rea fina­lă a avut loc în ulti­mul sfert al ace­lu­iași secol, pro­ba­bil după o deci­zie inter­nă și nu ca urma­re a vre­u­nui eve­ni­ment.

Bazi­li­ca se află actu­al­men­te într‑o sta­re pre­ca­ră de con­ser­va­re, păs­trân­du-se foar­te puțin din fun­da­ție și ele­va­ție, deo­a­re­ce a fost supu­să unor acțiuni de deman­te­la­re masi­vă, încă din anti­chi­ta­te. O con­ser­va­re pri­ma­ră a fost rea­li­za­tă în tim­pul și după dezve­li­rea com­ple­tă, însă obiec­ti­vul nece­si­tă urgent lucrări de con­so­li­da­re. (sur­sa: Visit Dobro­gea).


piese-auto-mangalia.ro
Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele