Teleportări în timp pe tărâmul bucatelor turcești’, de Urfet Şachir

0
1933

Povești la gura sobei.

Din cele mai vechi tim­puri, oame­nii obi­ş­nu­iesc să săr­bă­to­reas­că oca­zi­i­le spe­ci­a­le şi cere­mo­n­i­i­le într-un ritu­al spe­ci­fic fie­că­rei peri­oa­de, cu diver­se pre­pa­ra­te dulci, care, în timp, au căpă­tat diver­se for­me şi dimen­siuni. Arun­când o pri­vi­re în tre­cut, am des­co­pe­rit că acest ritu­al se întin­de în vre­muri stră­vechi, iar pri­mul pre­pa­rat dul­ce era foar­te dife­rit de tor­tul nos­tru de astăzi, el semă­nând cu un fel de pâi­ne îndul­ci­tă cu mie­re. De fapt, pri­mul pati­ser din isto­rie a înce­put să îndul­ceas­că pâi­nea de pati­se­rie cu diver­se ingre­dien­te, folo­sind fruc­te deshi­dra­ta­te, iar pră­ji­tu­ri­le pre­pa­ra­te ser­veau, în gene­ral, pen­tru cere­mo­n­i­i­le reli­gi­oa­se. Fiind folo­si­te ca sim­bo­luri ale reli­gi­ei, dimen­siu­nea şi for­ma vari­au în fun­cţie de cre­dinţă. De exem­plu, plă­cin­ta cir­cu­la­ră sim­bo­li­za ciclul de via­ţă, soa­re­le sau luna. Toa­te aces­tea erau lega­te de cre­dinţa în legen­de a oame­ni­lor. Pri­mii pati­seri din lume au fost egip­te­nii. Ei au făcut pâini nedos­pi­te, care erau, de fapt, niş­te tur­te şi chec în cup­toa­re mari din pia­tră.

Tort de nun­tă.

Pri­mul tort pen­tru ani­ver­sa­rea zilei de naş­te­re a fost ofe­rit în 1785 drept cadou săr­bă­to­ri­tu­lui, ast­fel aces­ta a deve­nit un sim­bol al aces­tui eve­ni­ment, dar care, cu tim­pul se va extin­de şi pen­tru alte eve­ni­men­te sau săr­bă­tori. De exem­plu, Regi­na Vic­to­ria a fost pri­ma care a folo­sit pen­tru  tor­tul de nun­tă cre­ma albă, motiv pen­tru care  s‑a numit ”cre­ma regeas­că”.

Ȋn cur­ge­rea tim­pu­lui, mul­te aven­turi şi poveşti inte­re­san­te, lega­te de aces­te pre­pa­ra­te care au îndul­cit şi îndul­cesc încă vieţi­le oame­ni­lor şi care au căpă­tat for­me şi dimen­siuni din ce în ce mai sofis­ti­ca­te, au ajuns până în zile­le noas­tre. Să ne oprim asu­pra uno­ra din­tre aces­tea. Cu mult timp  în urmă, o feme­ie face coman­da unui tort la un res­ta­u­rant şi, fiind încân­ta­tă de pro­dus, cere pro­pri­e­ta­ri­lor reţe­ta. Aceş­tia îi dau reţe­ta în schim­bul a 100 de dolari. Pen­tru a se răz­bu­na, feme­ia dă reţe­ta tutu­ror cunoş­tinţe­lor sale. Tor­tul se numea ”Tort Pădu­rea Roşie”.

Cu sute de ani în isto­rie, raha­tul tur­cesc (lokum), par­te impor­tan­tă a bucă­tă­ri­ei oto­ma­ne, era un pre­pa­rat dul­ce la care nu se putea renu­nţa, iar gus­tul său spe­ci­fic, cu renu­me mondi­al, se întin­de chiar în vre­muri şi mai vechi. Ori­gi­nea sa se află într-una din­tre cele mai impor­tan­te civi­li­za­ţii ale isto­ri­ei lumii, Impe­ri­ul Per­san, fiind dul­ce­le pre­fe­rat, ”abhi­sa”. Ȋn Impe­ri­ul oto­man, pri­ma dată a avut denu­mi­rea de ”rahat ul-hul­küm” cu sen­sul de ”care odih­neş­te gâtul”, odih­na fiind abso­lut nece­sa­ră şi esenţi­a­lă după un fes­tin, apoi, cu tim­pul se schim­bă în ”rahat lokum”, iar azi, în vre­mu­ri­le moder­ne, i se spu­ne sim­plu „lokum”. Acest pro­dus a înce­put să fie cunos­cut pri­ma dată în Impe­ri­ul Oto­man în seco­lul al XV-lea, în Ana­do­lu şi a căpă­tat popu­la­ri­ta­te abia în seco­lul al XVII-lea. Ȋn seco­lul al XVI­II-lea devi­ne cunos­cut şi capă­tă popu­la­ri­ta­te în Euro­pa, când un călă­tor englez a dus rahat în Anglia, pe care l‑a denu­mit ”Tur­kish Deli­ght” (Türk Lez­zeti). Pri­ma pro­du­cţie în serie are loc în anul 1777 sub for­ma unui ames­tec de mie­re, sirop de fruc­te şi făi­nă. Ȋn seco­lul al XVII-lea se pro­du­ce o schim­ba­re a com­po­zi­ţi­ei, când s‑a intro­dus zahă­rul rafi­nat şi ami­do­nul care i‑au schim­bat gus­tul şi au rămas baza com­po­zi­ţi­ei până azi, însă cu vădi­te îmbu­nă­tă­ţiri şi îmbo­gă­ţiri ale gus­tu­lui, pre­cum: nuci, alu­ne, smo­chi­ne ş.a.

Cum mul­te poveşti au cir­cu­lat des­pre ori­ce de‑a lun­gul tim­pu­lui, nici ”rahat loku­mul” nu putea scă­pa din aven­tu­ri­le oame­ni­lor din ori­ca­re mediu, de la omul sim­plu până la paşi şi sul­tani. Aşa­dar, să pătrun­dem puţin pe tărâ­mul poveş­ti­lor.

Ȋntr‑o zi, şahul Ira­nu­lui, Şah Isma­il, i‑a tri­mis duş­ma­nu­lui său Yavuz Sul­tan Selim niş­te daruri foar­te preţi­oa­se, pre­cum: covoa­re, aur, argint, rubi­ne, fruc­te cu mul­te cămi­le şi, sepa­rat, o ladă pli­nă cu alte daruri. Daru­ri­le se aduc în faţa sul­ta­nu­lui şi, când des­chid lada, încă­pe­rea este inva­da­tă de un miros greu. Toa­tă lumea îşi astu­pă nări­le. Nedu­me­ri­ţi, ser­vi­to­rii încep să cau­te şi des­co­pe­ră pe fun­dul lăzii excre­men­te uma­ne. O insul­tă stra­nie pen­tru coş­co­gea Impe­ri­ul oto­man. Padi­şa­hul lumii îşi adu­nă degra­bă savanţii şi hogii şi le dă ordin să se gân­deas­că fie­ca­re la un răs­puns sub ace­ea­şi for­mă şahu­lui. Ȋnsă padi­şa­hul lumii găseş­te chiar el un răs­puns şi îi tri­mi­te şahu­lui daruri, în ace­ea­şi manie­ră, într-un cufăr împo­do­bit cu sto­fe şi pie­tre preţi­oa­se. Ȋi cere vizi­ru­lui să‑i adu­că o cutie de rahat de tran­da­firi (gül loku­mu). Scrie un bilet de un rând, îl pune în cutie dede­subt şi‑l tri­mi­te pe vizir cu daru­ri­le, împre­u­nă cu amba­sa­do­rul, la şah. Şahul pri­meş­te daru­ri­le cu o oare­ca­re şovă­i­a­lă, gân­din­du-se oare el ce fel de excre­men­te i‑a tri­mis (?), însă, când a des­chis cutia, în toa­tă încă­pe­rea s‑a dega­jat miro­sul încân­tă­tor de tran­da­firi al loku­mu­lui. Nimeni nu poa­te da un înţe­les aces­tui fapt. Vizi­rul îl ser­veş­te cu lokum, însă şahul cere să‑i ser­veas­că, mai întâi, pe cei­la­lţi, apoi pe el. Toa­tă lumea ser­veş­te loku­mul şi îi vine rân­dul şi şahu­lui. El ser­veş­te şi, dede­subt, vede nota scri­să: ”Isma­il, fie­ca­re tra­tea­ză cu ceea ce mănân­că”.

Hal­va tur­ceas­că de casă.

O altă isto­ri­oa­ră este lega­tă de ves­ti­ta hal­va tur­ceas­că şi îl are ca per­so­naj prin­ci­pal pe legen­da­rul Nas­tra­tin Hogea.

Ȋntr‑o zi, Nas­tra­tin Hogea mer­gea spre casă. Ȋn urma lui, un pri­e­ten îl întrea­bă:

– Hoge, dar ai văzut caza­nul care a tre­cut mai îna­in­te? Era plin ochi cu hal­va.

Hogea îi răs­pun­de fără a se sin­chi­si:

– Ce-mi pasă?

La care, pri­e­te­nul:

– Hoge, dar caza­nul cu hal­va mer­gea la voi aca­să, ce zici de asta?

Hogea îi răs­pun­de din nou fără a se sin­chi­si:

– Atunci, ţie ce-ţi pasă?

Hal­va­ua tur­ceas­că este un pro­dus dul­ce care se face şi se împar­te la înmor­mân­tări şi la pome­ni­ri­le morţi­lor încă din vechi­me. Astăzi, este un deli­ciu care a căpă­tat for­me şi dimen­siuni dife­ri­te şi se poa­te servi ori­când.

Mai mult, in leviathan.ro


 

Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply