Baschetul în timpul pandemiei | La pas prin Țara lui Moș Crăciun, cu Liliana Pintilie

0
483

Bas­che­tul în tim­pul pan­de­mi­ei | La pas prin Țara lui Moș Cră­ciun, cu Lili­a­na Pin­ti­lie.

După câte­va încer­cări într-ale spor­tu­ri­lor, ne-am întors la pri­ma dra­gos­te: bas­che­tul. Vor­besc la plu­ral, pen­tru că oda­tă cu copi­lul, am “intrat și eu pe teren”.

Aici părin­ții fac par­te inte­gran­tă din acti­vi­tă­ți­le copi­i­lor, așa că pe ume­rii noș­tri atâr­nă nenu­mă­ra­te sar­cini. Dar câte nu face omul, când vine vor­ba de copii?

Mai rău a fost când a venit pan­de­mia care a pus capăt unor com­pe­ti­ții mult aștep­ta­te de copii (în țară și pes­te hota­re), pen­tru care, dra­gii de ei, au mun­cit luni de zile.

Dar până să scă­păm de pan­de­mie, mai bine ne împri­e­te­nim cu ea și vedem ce putem face ca să ne fie bine, în con­di­ți­i­le date. Au stat bie­ții copii aca­să o vre­me, dar atât ei, cât și noi, părin­ții și antre­no­rii, duceam dorul acti­vi­tă­ți­lor și emo­ți­i­lor de pe mar­gi­nea tere­nu­lui. Așa se face că pri­me­le antre­na­men­te au fost de între­ți­ne­re, de miș­ca­re, de aler­ga­re în spa­țiu des­chis, ținând cont că săli­le de sport nu erau des­chi­se. Par­că­ri­le pus­tii au ținut locul săli­lor de sport, iar după ceva timp, copi­ii au relu­at arun­că­ri­le la coș în cur­tea șco­lii. A fost cald une­ori, dar a fost și ploa­ie sau vânt, iar bas­che­tul nu e toc­mai fotbal, să fie jucat afa­ră în ori­ce ano­timp. Au spă­lat și dez­in­fec­tat, atât mâi­ni­le cât și min­gi­le, până a intrat în ruti­na fie­că­ru­ia. Am urmă­rit atât de aproa­pe evo­lu­ția pan­de­mi­că, ba chiar am pri­mit actu­a­li­zări de date de la antre­nor, ast­fel încât fie­ca­re știa ce are de făcut. La cel mai mic disconfort/strănut, copi­lul tre­bu­ia ținut aca­să. În fine, ne-am aco­mo­dat și cu asta, puțin câte puțin. Ordi­nul se exe­cu­tă și nimic nu se dis­cu­tă — așa se zicea pe vre­mea mea.

Din august am rein­trat în sală. Altă via­ță! Atât pen­tru copii, dar și pen­tru părinți, bucu­ria redes­chi­de­rii săli­lor a fost pri­mi­tă cu res­pon­sa­bi­li­ta­te: se res­pec­tă instruc­țiu­ni­le întoc­mai, ca să ne bucu­răm de “via­ța nor­ma­lă în con­di­ții de pan­de­mie” cât mai mult (adi­că în spe­ran­ța că sala nu se va închi­de ca urma­re a vre­u­nui caz depis­tat pozi­tiv). Așa­dar fie­că­rui părin­te i‑a venit rân­dul la dez­in­fec­tat mâi­ni­le îna­in­te și după sfâr­și­tul antre­na­men­tu­lui, ba chiar și spă­lat min­gi­le la intra­rea în sală, asta fiind par­tea ușoa­ră, când nu erau folo­si­te ves­ti­a­re­le și toa­le­te­le.

Din sep­tem­brie s‑au relu­at com­pe­ti­ți­i­le, cu tot ce înseam­nă impli­ca­re supli­men­ta­ră. Am avut eve­ni­men­te fără public, apoi cu 50 de per­soa­ne, apoi cu 200 de per­soa­ne. Însă toți cei care doresc acce­sul în sală tre­bu­ie înre­gis­trați cu nume și număr de tele­fon (pen­tru o even­tu­a­lă evi­den­ță a per­soa­ne­lor care au fost expu­se, în caz de tes­ta­re pozi­ti­vă a vre­u­nu­ia din­tre noi). Nu mi s‑a întâm­plat până acum să se împo­tri­veas­că cine­va cerin­ței. Habar nu am dacă își pune cine­va pro­ble­ma cipu­ri­lor secre­te, a con­spi­ra­ți­ei mondi­a­le, sau a fur­tu­ri­lor de date.

Folo­sim o apli­ca­ție care șter­ge infor­ma­ți­i­le după 14 zile. Nu dorești să fii expus, atunci nu vii să vezi copi­lul la meci. Dar dacă ți se soli­ci­tă pre­zen­ța și mai ales copi­lul vrea să joa­ce bas­chet, nu ai înco­tro. 

Și uite așa înce­pe dis­trac­ția: Un părin­te așteap­tă la intra­rea în sală și asis­tă (dacă e apa­rat auto­mat) sau aju­tă (sti­clă cu pul­ve­ri­za­tor) la dez­in­fec­ta­rea mâi­ni­lor. Apoi direc­țio­nea­ză după caz: către ves­ti­a­re sau tri­bu­nă, cu nelip­si­tul mesaj: Păs­trați dis­tan­ța de 1 m, fără con­tact fizic, nu atin­geți nimic din ce nu este cu ade­vă­rat nece­sar. După ce ves­ti­a­re­le s‑au golit și jucă­to­rii au intrat pe teren, un alt părin­te desem­nat dez­in­fec­tea­ză ves­ti­a­re­le (bănci, toa­le­te, chiu­ve­te, clan­țe și uși).

Meci­ul se des­fa­șoa­ră în con­di­ții nor­ma­le și bucu­ria fie­că­rui coș înscris se resim­te în voci­le părin­ți­lor din public. Fie ca cel mai bun să câști­ge, așa că tră­im cli­pa mai ceva decât la com­pe­ti­ți­i­le NBA. Din când în când (cam la fie­ca­re 10 minu­te, dacă nu și mai des) se anun­ță în micro­fon: ”Păs­trați dis­tan­ța de 1 m, res­pec­tați regu­li­le și aju­tați-ne să nu închi­dem sala, măcar de dra­gul copi­i­lor noș­tri și ai voș­tri, deo­po­tri­vă”.

La nevo­ie, exis­tă părinți îmbră­cați cu ves­te stri­den­te, care au rolul de a supra­ve­ghea res­pec­ta­rea dis­tan­ță­rii fizi­ce. Și cre­deți-mă pe cuvânt, nu stau de momâi pe aco­lo, nici nu sunt luați la miș­to pen­tru sar­ci­na lor. Regu­li­le sunt pen­tru toți și dacă mai e vre­u­nul mai răsă­rit care își ține iubi­ta în bra­țe pe ban­că (ade­sea tineri și neli­niș­tiți), ignorând buli­nu­țe­le unde ar tre­bui să stea, i se atra­ge aten­ția res­pec­tu­os și lucru­ri­le revin la nor­mal.

Din păca­te exis­tă o rapor­ta­re în creș­te­re a numă­ru­lui de infes­tări, așa că orga­ni­za­rea de ast­fel de eve­ni­men­te este din nou pusă sub sem­nul între­bă­rii. 

Între două meciuri, urmea­ză eva­cu­a­rea publi­cu­lui și dez­in­fec­ta­rea băn­ci­lor. Doi părinți sunt desem­nați să supra­ve­ghe­ze ieși­rea din sală: publi­cul pe o ușă, jucă­to­rii pe o altă ușă. Tot părinți sunt și ace­ia care țin sco­rul pe tabe­la de mar­caj, au gri­jă de cro­no­me­tra­rea corec­tă a tim­pu­lui de atac, sau com­ple­tea­ză for­mu­la­re­le de meci.

Cu alte cuvin­te, exis­tă atât de mult anga­ja­ment volun­tar din par­tea părin­ți­lor, în des­fă­șu­ra­rea acti­vi­tă­ți­lor copi­i­lor noș­tri, cât nu mi-aș fi ima­gi­nat vreo­da­tă. Desi­gur pan­de­mia nu a înles­nit nici­cum lucru­ri­le, ci dim­po­tri­vă. Și dacă mi-ar fi zis cine­va că o să lus­tru­iesc bănci și dez­in­fec­tez mâini la greu, într‑o zi de sâm­bă­tă sau dumi­ni­că, (când tot omul cică lene­veș­te pe lân­gă casă), une­ori și până la 4–5‑6 ore în sală, ală­tu­ri de fiu-miu, nu aș fi cre­zut. De depar­te se vede stră­da­nia uni­tă a oame­ni­lor, efor­tul colec­tiv spre bine­le nos­tru, iar eu am ajuns să fac par­te din acest TOT, pre­cum frun­ze­le lua­te pe sus într-un vâr­tej de toam­nă. Jur că nu îmi pare rău! Să fim noi sănă­toși, că bele­le­le curg, știți vor­ba aia!

Lili­a­na Pin­ti­lie, San­d­vi­ka, Norway, octom­brie-noiem­brie 2020.

MN: Alte gân­duri scri­se atât de inspi­rat de Lili­a­na Pin­ti­lie, cores­pon­den­ta noas­tră dra­gă din ”Nor­dul înde­păr­tat” și publi­ca­te de Man­ga­lia News, sub gene­ri­cul ”La pas, prin Țara lui Moș Cră­ciun”, puteți citi AICI.


Man­ga­lia News, 01.11.2020.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply