Pentru unii, democrația înseamnă libertatea de a fi analfabet, prost, tupeist, arogant, dar aflat la putere

0
311

Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşe­din­te­le Aca­de­mi­ei Româ­ne.

Exis­tă atâ­ta ură în soci­e­ta­tea româ­neas­că de astăzi: tine­rii împo­tri­va bătrâ­ni­lor, româ­nii împo­tri­va ungu­ri­lor sau ţiga­ni­lor, româ­nii din țară con­tra celor din afa­ra ei, sala­ri­a­ţii din medi­ul pri­vat con­tra buge­ta­ri­lor, „deș­tep­ții” con­tra proș­ti­lor…

Ura pre­zen­tă s‑a extins asu­pra tre­cu­tu­lui, con­tem­po­ra­nii îi urăsc pe oame­nii de demult, morți și deve­niți oale şi ulce­le, se lup­tă cu sta­tui­le…  

Din păca­te, ura aceas­ta s‑a acu­ti­zat în ulti­me­le luni aproa­pe pes­te tot în lume. Cine și-ar fi ima­gi­nat vreo­da­tă că sta­tui­le lui Cris­to­for Columb, Cer­van­tes sau Vol­tai­re vor fi dis­tru­se sau pro­fa­na­te? În anu­mi­te zone ale Glo­bu­lui, ura pre­zen­tă s‑a extins asu­pra tre­cu­tu­lui (care, bun sau rău, nu mai poa­te fi schim­bat de nimeni!), oame­nii de azi îi urăsc pe oame­nii de demult, morți și deve­niți oale și ulce­le, oameni care vor fi greșit — căci cine nu gre­șeș­te pe lumea asta? — dar care au și con­stru­it, au inven­tat, au des­co­pe­rit, au lăsat ope­re dura­bi­le. Lup­ta con­tem­po­ra­ni­lor cu sta­tui­le este semn de mare pau­per­ta­te inte­lec­tu­a­lă, de lip­să de cul­tu­ră, de clar infan­ti­lism, de pier­de­re a lim­pe­zii jude­căți. Evi­dent că și noi, româ­nii, avem uri­le noas­tre, isto­ri­ce și actu­a­le, fiind­că tră­im prin­tre oameni și nimic din ceea ce este ome­nesc nu ne este stră­in. Sun­tem și noi, pe fon­dul sla­bei pre­gă­tiri pen­tru via­ță și al edu­ca­ți­ei pre­ca­re, supuși mani­pu­lă­rii. Aceas­tă mani­pu­la­re se pli­a­ză bine și pe pre­ju­de­că­ți­le noas­tre isto­ri­ce, care, însă, nu sunt mai gra­ve decât rea­li­tă­ți­le simi­la­re ale altor popoa­re. În plus, în vre­me de cri­ză, era aproa­pe ine­vi­ta­bil să se dea vina pe cei mai sla­bi, pe stră­ini, pe „bogați”, pe ocul­ta mondi­a­lă, pe masoni sau pe „proști”.

Ungu­rii au un guvern care apă­ră inte­re­se­le cetă­țe­ni­lor și etni­ci­lor unguri, sfi­dând regu­li­le Uniu­nii Euro­pe­ne.

Când se cre­ea­ză o psi­ho­ză pri­vind un peri­col de moar­te, apa­re și lozin­ca: „Sca­pă cine poa­te!”. De putut, pot tine­rii și matu­rii, nu bătrâ­nii care și-au tră­it tra­i­ul. Cu ungu­rii este o altă poves­te, veche și adân­că, deri­va­tă din dife­ren­dul nos­tru isto­ric. Ungu­rii au un guvern națio­na­list, care apă­ră inte­re­se­le cetă­țe­ni­lor și etni­ci­lor unguri, sfi­dând regu­li­le Uniu­nii Euro­pe­ne. Prin urma­re, unii ne îndeam­nă să‑i invi­di­em și chiar să‑i urâm. Nu‑i vor­bă, ne dau și ei, frun­ta­șii unguri, des­tu­le moti­ve de anti­pa­tie, sfi­dând Româ­nia, vor­bind mereu de Unga­ria Mare, de „Bazi­nul Car­pa­tic”, ca patrie a lor ori­gi­na­ră, unde pot acțio­na ca vodă prin lobo­dă. Ţiga­nii sunt „de-ai noș­tri” de o isto­rie întrea­gă (sute de ani i‑am ținut ca robi), dar colin­dă lumea și se dau români când au inte­re­sul s‑o facă (zicem noi), unii cer­șesc, alții nu res­pec­tă regu­li­le, se răz­bo­iesc între ei pe cla­nuri etc.

În soci­e­ta­tea româ­neas­că exis­tă un cadru favo­ra­bil mani­fes­tă­rii urii de toa­te felu­ri­le

Româ­nii ple­ca­ţi în afa­ra Ţării[1] au fost demo­n­i­za­ţi pe vre­mea comu­nis­mu­lui, ca fiind „trans­fugi tră­dă­tori”, iar aceas­tă per­cep­ție nu a dis­pă­rut încă, chiar dacă nu mai mân­căm în țară salam cu soia (mân­căm E‑uri pe pâi­ne — n.r.). Ni se repe­tă zil­nic că Româ­nia este una din­tre cele mai corup­te țări din lume. Pe fon­dul aces­ta, este nor­mal ca româ­nul de rând, buge­tar și sărac, să cre­a­dă că pri­va­ții s‑au îmbo­gă­țit prin fra­u­dă, că au supt sân­ge­le popo­ru­lui… Din­co­lo de aces­te con­sta­tări ale mele, în soci­e­ta­tea româ­neas­că exis­tă un cadru favo­ra­bil mani­fes­tă­rii urii de toa­te felu­ri­le. Dacă, însă, com­pa­răm sce­ne­le publi­ce din alte soci­e­tăți, atunci nu tre­bu­ie să ne tur­năm de poma­nă cenu­șă în cap. Nu sun­tem noi cam­pi­o­nii urii! Ceea ce nu înseam­nă că nu se cuvi­ne să deve­nim mai maturi și mai res­pon­sa­bili, mai gene­roși și mai buni.     

Momen­tul 1989 ne‑a ofe­rit șan­sa să fim liberi, dar liber­ta­tea veni­tă prea brusc ne‑a ame­țit și nu am ști­ut ce să facem cu ea.

Minis­te­rul Edu­ca­ți­ei Națio­na­le este con­tes­tat, iar edu­ca­ția, în gene­ral un dome­niu negli­jat de sta­tul român post­de­cem­brist indi­fe­rent cine a fost la pute­re. Noi am avut în țară, vre­me de pes­te patru dece­nii, un regim comu­nist care a con­tro­lat totul, inclu­siv edu­ca­ția. Deran­ja mult mai ales con­tro­lul aces­ta de par­tid și ide­o­lo­gi­za­rea uno­ra din­tre dis­ci­pli­ne. Eram setoși de liber­ta­te, iar momen­tul 1989 ne‑a ofe­rit șan­sa de a fi liberi. Liber­ta­tea aceas­ta, veni­tă prea brusc, ne‑a ame­țit și nu am ști­ut ce să facem cu ea. Am vrut să schim­băm repe­de totul, și pe cele rele și pe cele bune. Minis­te­rul edu­ca­ți­ei nu are cum să fie sim­pa­ti­zat, fiind­că el a fost — în min­tea publi­cu­lui — cau­za schim­bă­ri­lor rapi­de și, în mare par­te, fără noi­mă. S‑au schim­bat și miniș­trii la fie­ca­re câte­va luni, ducând func­ția de minis­tru în deri­zo­riu. Refor­ma­rea, cel puțin cu nume­le, a deve­nit con­ti­nuă.

Banii inves­tiți în edu­ca­ție sunt secre­tul pros­pe­ri­tă­ții vii­to­ru­lui.

Negli­ja­rea de către toți lide­rii poli­tici a edu­ca­ți­ei și cer­ce­tă­rii — dota­te cu cele mai mici buge­te — a fost și este o eroa­re stra­te­gi­că, o cau­ză prin­ci­pa­lă a cri­zei prin care tre­ce țara. O țară puter­ni­că, civi­li­za­tă și con­ști­en­tă alo­că pro­cen­ta­je sub­stan­ți­a­le din buget edu­ca­ți­ei, cer­ce­tă­rii și sănă­tă­ții. Dar și țări­le cu nivel de trai mediu sau scă­zut, care s‑au ridi­cat în timp scurt, au avut o stra­te­gie bună pen­tru edu­ca­ție, nu s‑au zgâr­cit cu aces­te dome­nii capi­ta­le pen­tru vii­tor. Banii inves­tiți în edu­ca­ție nu aduc pro­fit ime­di­at și pal­pa­bil, dar ei sunt secre­tul pros­pe­ri­tă­ții vii­to­ru­lui. O mare par­te din moji­ci­i­le pe care le tră­im astăzi în via­ța coti­dia­nă se dato­rea­ză lip­sei de cul­tu­ră gene­ra­lă și de pre­gă­ti­re de spe­cia­li­ta­te seri­oa­să. De ace­ea, avem în Româ­nia oameni cu „mese­ria” de poli­ti­cian, ceea ce este absurd …       

De mic, mi s‑a ino­cu­lat ide­ea că sin­gu­ra con­di­ție pen­tru suc­ce­sul în via­ță este mun­ca one­stă.

Ori­cât de rău ar fi fost comu­nis­mul, a ridi­cat o pătu­ră de inte­lec­tu­ali care erau con­vinși de mici, din fami­lie și din școa­lă, că nu poți reu­și în via­ță fără car­te. Pen­tru mine, învă­ță­tu­ra (orga­ni­za­tă sau indi­vi­du­a­lă) a fost o obse­sie. De mic mi s‑a ino­cu­lat ide­ea că sin­gu­ra con­di­ție pen­tru suc­ce­sul în via­ță este mun­ca one­stă. Cu excep­ția unor lideri de par­tid semi­a­nal­fa­beți și aro­ganți (care erau câte­va sute, poa­te două-trei mii), atunci erau pro­mo­vați în func­ții admi­nis­tra­ti­ve oameni cu rezul­ta­te foar­te bune la învă­ță­tu­ră, care se bucu­rau de res­pect în gru­pul lor și care înfăp­tu­i­se­ră ceva în via­ță, în mese­ri­i­le lor. Evi­dent, nu erau cu toții savanți, dar erau oameni de valoa­re mulți din­tre ei. De ace­ea, o soci­e­ta­te strâm­bă, adu­să la noi pe tan­cu­ri­le sovi­e­ti­ce, a și putut dura așa de mult. După 1989, demo­cra­ția a însem­nat, pen­tru unii, și liber­ta­tea de a fi anal­fa­bet, prost, tupe­i­st, agra­mat, dar aflat la pute­re. Oame­nii tre­bu­ie să tră­i­as­că toți pe lumea asta, indi­fe­rent de nive­lul de inte­li­gen­ță și de pre­gă­ti­re, dar dacă lăsăm să ne con­du­că cei cu 3,60 la baca­la­u­re­at vom ajun­ge cu toții o soci­e­ta­te de nota 3,60. Neca­zul este altul și este grav: con­du­ce­rea poli­ti­că și‑a pier­dut în ase­me­nea măsu­ră încre­de­rea româ­ni­lor, încât cei buni nu se mai avân­tă în lup­tă, nu mai vor să con­du­că, nu se mai înscriu în par­ti­de și nu mai par­ti­ci­pă la ale­geri. Și nu vor­besc de gene­ra­ția mea, care și‑a cam tră­it tra­i­ul, ci de tineri, de tine­rii talen­tați și bla­zați, care nu mai cred că se pot rea­li­za în Româ­nia. Aici, gene­ra­ția „bătrâ­ni­lor” are, totuși, un rol impor­tant, anu­me ace­la de a‑i con­vin­ge pe tineri să nu dis­pe­re, să aibă încre­de­re în vir­tuți și în valori, să lup­te, în ciu­da des­cu­ra­jă­rii, pen­tru popo­rul aces­ta și pen­tru Româ­nia.       

Aca­de­mia Româ­nă a ela­bo­rat acum câți­va ani un pro­gram de țară, în patru volu­me, pe câte­va mii de pagini — punc­te de vede­re  lega­te de edu­ca­ție, de mediu, de cali­ta­tea vie­ții, de efec­te­le cri­zei actu­a­le etc.  

Aca­de­mia Româ­nă se impli­că zi de zi, de pes­te 150 de ani, în pro­ce­sul de refor­mă a învă­țămân­tu­lui și în cel de schim­ba­re a men­ta­li­tă­ți­lor, de moder­ni­za­re, numai că nu este întot­dea­u­na ascul­ta­tă. Sunt, din păca­te, români — „edu­cați” în for­ma des­cri­să mai sus — care cunosc mai bine Aca­de­mia lui Hagi, sau Aca­de­mia de Poli­ție, decât Aca­de­mia Româ­nă, cel mai impor­tant for de con­sa­cra­re inte­lec­tu­a­lă din aceas­tă țară, din care au făcut par­te Ion Heli­a­de Rădu­les­cu și Timo­tei Cipa­riu, Titu Mai­o­res­cu și Nico­lae Ior­ga, Henri Coan­dă și Gri­go­re Moi­sil, Lucian Bla­ga și David Pro­dan. Aca­de­mia a ela­bo­rat acum câți­va ani un pro­gram de țară, în patru volu­me, pe câte­va mii de pagini (cu o sin­te­ză a aces­tor volu­me, pen­tru cei care citesc mai puțin sau care înțe­leg mai repe­de), dar nu prea are eco­uri ale aces­tui efort ști­in­ți­fic. Asta nu înseam­nă că rămâ­nem pasivi. Aproa­pe săp­tămâ­nal tri­mi­tem exper­ti­ze ale noas­tre foru­ri­lor poli­ti­ce, punc­te de vede­re  lega­te de edu­ca­ție, de mediu, de cali­ta­tea vie­ții, de efec­te­le cri­zei actu­a­le etc.  

Din necu­noaș­te­rea Isto­ri­ei s‑au năs­cut monș­trii care se răz­bo­iesc azi cu roma­ne­le și cu sta­tui­le, cu monu­men­te­le și cu filo­so­fii.

Vă invi­tăm să citiți con­ti­nu­a­rea în art-emis.ro


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply