Povestea satului Vama Veche – Arslan, găgăuzii şi Yilanlâk – Locul Plin de Şerpi

0
373

📚Poves­tea satu­lui Vama Veche – Arslan, găgă­u­zii şi Yilan­lâk – Locul Plin de Şerpi.

Îi spu­neau Leul, Arslan, pen­tru că în tine­reţe fuse­se un oştean la fel de fero­ce pre­cum Rege­le Fia­re­lor şi îşi pri­mi­se pore­cla după nenu­mă­ra­te fap­te de vite­jie pe câm­pu­ri­le de lup­tă. Acum tre­cu­se deja de a doua tine­reţe, părul bogat ca o coa­mă i se albi­se la tâm­ple dar tru­pul îi rămă­se­se la fel de tânăr şi în pute­re. Călă­rea mân­dru în frun­tea cara­va­nei de căru­ţe ce por­ni­se cu vreo patru zile în urmă de la Ruse, îndrep­tân­du-se mai întâi spre Est, către Mare iar apoi înspre Nord, în Dobro­gea.

În urma sa, se aflau alţi câţi­va oşte­ni viteji din nea­mul “albas­tru” al găgă­u­zi­lor, urma­şi ai stră­ve­chi­lor turci ogu­zi dar cre­ş­ti­na­ţi orto­do­cşi în vre­muri la fel de bătrâ­ne ca nume­le mis­te­ri­os al popo­ru­lui lor. În spa­te­le lor, al lui Arslan şi a călă­reţi­lor săi veneau vreo şase – şap­te căru­ţe. Erau pli­ne ochi cu prăzi cule­se după bătă­li­i­le pur­ta­te în nume­le Ţaru­lui Ale­xan­dru, ai cărui supu­şi umili erau ei, cei din nea­mul găgă­u­zi­lor. Lân­gă ave­ri­le din căru­ţă se găseau copi­ii şi feme­i­le, pur­ta­ţi pe toa­te melea­gu­ri­le după cum le era des­ti­nul băr­ba­ţi­lor răz­bo­i­nici.

Prin­tre copi­ii năs­cu­ţi în tim­pul Răz­bo­i­u­lui cu Sul­ta­nul de la Istan­bul se numă­ra şi Asil (n.a ‑nobil), fiul lui Arslan, firav şi scund ase­meni mamei sale dar cu ace­ea­şi cău­tă­tu­ră istea­ţă şi vie în ochii, pre­cum cea a părin­te­lui său. Soa­re­le se pre­gă­tea să se ascun­dă în ape­le Kara­De­ni­zu­lui (Marea Nea­gră), toc­mai atunci când cara­va­na lor atin­se ţăr­mul. Ridi­ca­ră în gra­bă cor­tu­ri­le, chiar la mar­gi­nea unei movi­le iar feme­i­le se apu­ca­ră să pre­gă­teas­că hra­na, ciozvâr­te de vită săra­tă ţinu­tă în loc uscat şi rece, sub covil­ti­rul des­chis al căru­ţe­lor.

Arslan se aşe­ză sin­gur pe mar­gi­nea unui povâr­niş abrupt, admi­rând ape­le ce se spăr­geau de stânci în hăul des­chis la doar câţi­va paşi depăr­ta­re. Înce­pu să mes­te­ce mol­colm tut­un, reme­morând ulti­me­le amin­tiri ale răz­bo­i­u­lui. Ruşii îi lăsa­se­ră să ple­ce, mulţu­mi­ţi de apor­tul pe care îl adu­se­se­ră la câş­ti­ga­rea răz­bo­i­u­lui. Arslan şi alte câte­va sute de găgă­uzi fuse­se­ră prin­tre cei mai viteji oşte­ni ai ţaru­lui ce ase­di­a­se­ră ceta­tea de la Silis­tra, în acea zi de gra­ţie de 30 mai 1810, forţându‑i pe oto­mani să se pre­dea. Sub gene­ra­lul Kamen­ski ata­ca­se­ră la Şam­la apoi, în sep­tem­brie, cuce­ri­se­ră şi for­tă­rea­ţa de la Ruse.

Ier­na­se­ră pe pământ bul­gar, mai pier­du­ră câte­va luni în diver­se încă­ie­rări cu forţe sla­be apoi se pre­gă­ti­se­ră de o nouă mare bătă­lie. Pe 22 iunie 1811, tot pe lân­gă Ruse, Ahmed Paşa, cu o arma­tă de 60.000 de oameni încer­ca­se să îi alun­ge pe ţari­şti însă fără suc­ces: tur­cii pier­du­se­ră mii de sol­da­ţi şi nu câş­ti­ga­ră nicio pal­mă de pământ. Răz­bo­i­ul nu se ter­mi­na­se însă: în octom­brie, ruşii sub coman­da gene­ra­lu­lui Kutu­zov, ata­ca­ră pe timp de noap­te tabă­ra lui Ahmed Paşa. 9000 de oto­mani muri­se­ră în acea noap­te de pomi­nă. Arslan pier­du­se şi el atunci mulţi tova­ră­şi, pri­e­te­ni de o via­ţă prinşi într-un răz­boi sân­ge­ros ce nu era toc­mai al lor.

Şi toa­te aces­tea pen­tru ce ? Pen­tru niş­te pămân­turi pe care găgă­u­zii nu le văzu­se­ră nici­o­da­tă. Pe 23 noiem­brie, răz­bo­i­ul se ter­mi­nă cu totul: Ahmed Paşa fu învins o dată pen­tru tot­dea­u­na şi se pre­dă ruşi­lor vic­to­ri­oşi. La doar câte­va zile după ace­ea, Kutu­zov le tri­mi­se vor­bă găgă­u­zi­lor din oas­te că sunt liberi să se întoar­că aca­să… Aca­să… Arslan şi ai săi nu mai stă­tu­se­ră într-un loc de mai bine de zece ani… Se pri­pă­şi­se­ră pe ici, pe colo iar melea­gu­ri­le nata­le din ste­pa nord-pon­ti­că nici nu şi le mai amin­teau… Dar rusul le spu­se­se că se pot aşe­za ori­un­de vor dori, chiar şi în Dobro­gea aceas­ta… chiar şi aici, poa­te, pe acest ţărm de mare…

Visa­rea lui Arslan fu din­tr-oda­tă tul­bu­ra­tă de stri­gă­te îngro­zi­toa­re… Săl­tă iute în picioa­re şi fugi spre focul tabe­rei… Băr­ba­ţi furi­oşi, neves­te pali­de şi spe­ri­a­te, copii plân­gând înfri­coşa­ţi…. “Şer­pă­rie-Yilan­lâk” se auzea de pes­te tot… Era sfârşit de octom­brie dar fuse­se nefi­resc de cald: şerpi lungi şi veni­noşi ieşi­se­ră pe câm­pul unde se jucau copii şi mişu­nau pes­te tot, vrând să îi pedep­seas­că pe cei care le tul­bu­ra­se­ră odih­na. Unul îl muş­ca­se chiar pe Asil, dar vra­ci­ul tabe­rei îi puse­se deja pe rană pra­ful minu­ne pe care îl moş­te­ni­se de la bunii săi, chiar pen­tru ast­fel de neca­zuri.

Erau pre­gă­ti­ţi pen­tru ori­ce găgă­u­zii lui Arslan, cei din nea­mul ceru­lui albas­tru, “cei cu nasul drept” cum le mai spu­neau unii. Sea­ra se înche­ie în lini­ş­te, spai­ma tre­cu­se, toţi erau acum bine iar focul alun­ga­se lighi­oa­ne­le târâ­toa­re îna­poi în stră­fun­dul pămân­tu­lui. Asil uita­se deja de muş­că­tu­ra şar­pe­lui… Noap­tea fu lini­ş­ti­tă dar în zorii urmă­tori găgă­u­zii stă­tu­ră la sfat. Fără să ţină sea­ma prea mult la ce se întâm­pla­se deu­nă­sea­ră, hotă­râră să rămâ­nă aco­lo, la “Yilan­lîk”, locul plin de şerpi. Doar jumă­ta­te de an stă­tu­ră însă găgă­u­zii lui Arslan în acel loc.

În mai, la Bucu­reşti, la Hanul lui Manuc Bei, ţari­ş­tii şi oto­ma­nii sem­na­ră pace. Ruşii au rupt Mol­do­va în două şi şi-au luat Buco­vi­na cea pli­nă de vlahi. I‑au che­mat aco­lo pe toţi stră­i­nii ce îi aju­ta­se­ră în lup­ta cu tur­cul iar prin­tre aceş­tia şi pe Arslan şi găgă­u­zii săi. Au ple­cat spre Buge­ac într‑o zi de vară tori­dă, lăsând satul lor abia ridi­cat din nou la che­re­mul şer­pi­lor… Dar stă­pâ­ni­rea aces­to­ra dură din nou foar­te puţin. La Yilan­lîk se sta­bi­li­ră tătari, mocani, rumâni dobro­geni, ruşi sco­pi­ţi ce fugeau de Bise­ri­ca Ţaris­tă şi mul­te alte nea­muri…

Des­pre Arslan şi ai săi nu mai ştim nimic… poa­te au tră­it lini­ş­ti­ţi în ţara ace­ea a vla­hi­lor… Satul înte­me­iat de ei în Dobro­gea, Yilan­lâk, Şer­pă­ria, exis­tă însă şi astăzi. Nume­le i‑a fost schim­bat atunci când în apro­pi­e­re s‑a făcut gra­ni­ţa cu Bul­ga­ria şi de ace­ea, chiar şi astăzi îl ştim sub nume­le de Vama Veche….

📚Aceas­tă poves­te este doar una din­tre cele trei volu­me din “Poveș­ti­le Mării Negre”, adu­na­te de isto­ri­cul Cris­ti­an Cea­le­ra. Aces­te povești și legen­de loca­le repre­zin­tă, pen­tru mine cel puțin, une­le din­tre cele mai fru­moa­se cărți scri­se des­pre Dobro­gea. Așa că, dacă doriți să faceți un cadou pre­ți­os de aces­te Săr­bă­tori, care să cos­te și puțin, mer­geți până la libră­ri­i­le “Pră­vă­lia cu Car­te” și cumpărați‑i volu­me­le (puteți și onli­ne, de ase­me­nea, de pe pagi­na ace­le­iași libră­rii). Nu veți regre­ta! Săr­bă­tori Feri­ci­te! Bogdan Bola, Fb, decem­brie 2019.

MN: Arti­co­le­le publi­ca­te de Man­ga­lia News, cu și des­pre scri­i­to­rul, publi­cistul și isto­ri­cul Cris­ti­an Cea­le­ra, le puteți vizio­na AICI


Man­ga­lia News, Luni, 6 ianu­a­rie 2020.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply