Fricile pe care le învățăm la școală (2)

0
156

Gene­ra­ți­i­le, manu­a­le­le și pro­gra­me­le se schim­bă, dar fri­ci­le din școa­lă sunt tot aco­lo.

Ilus­tra­ții de Daia-Dia­na Gri­go­re. Citeș­te pri­ma par­te a seri­ei.

Locuri sigu­re

Sunt în cla­sa a XII‑a și mi se pare iro­nic cum, după atâ­ta vre­me petre­cu­tă în școa­lă, în care am fost expu­să la tot felul de situ­a­ții, nu am reu­șit să-mi depă­șesc fri­ca de a vor­bi: în public, în fața cole­gi­lor, a stră­i­ni­lor, a per­soa­ne­lor cu o auto­ri­ta­te mai mare, a per­soa­ne­lor pe care le admir cu sin­ce­ri­ta­te, une­ori chiar și în fața pri­e­te­ni­lor îmi tai ide­i­le pen­tru că nu sunt în sta­re să le apăr până la capăt.

Totuși, cred că fri­ca mea și‑a atins apo­ge­ul anul tre­cut, când am ajuns în cabi­ne­tul dom­nu­lui direc­tor pen­tru că aveam posi­bi­li­ta­tea de a ple­ca la un ate­li­er de film la Cluj și tre­bu­ia să lip­sesc 10 zile de la școa­lă. Ști­am exact ce tre­bu­ie să spun, pen­tru că de câte­va zile repe­tam tutu­ror oame­ni­lor la care eram tri­mi­să pro­ble­ma, și ajun­se­sem să-mi învăț tex­tul pe de rost. Cu toa­te astea, când am ajuns în fața direc­to­ru­lui nu am fost în sta­re să vor­besc fără să tre­mur, să-mi transpi­re pal­me­le și să rămân de câte­va ori fără aer, motiv pen­tru care am făcut pau­ze la mij­lo­cul cuvin­te­lor — însă l‑am asi­gu­rat că situ­a­ția mea șco­la­ră nu a sufe­rit în urma ple­că­ri­lor ante­ri­oa­re și nici nu va avea de sufe­rit pe vii­tor. „Dar să știi că nu le poți face bine pe toa­te”, mi‑a răs­puns, iar o doam­nă con­ta­bi­lă care asis­ta­se la toa­tă sce­na a dat din cap apro­ba­tor, în timp ce se uita la mine cu dis­preț.

După ce am ieșit din cabi­net și am ajuns în cla­să, care din feri­ci­re era goa­lă, am înce­put să plâng cu sughi­țuri, iar cele două pri­e­te­ne care mă aștep­ta­se­ră de abia înțe­le­geau ce zic. Sim­țeam că dem­ni­ta­tea și răb­da­rea îmi fuse­se­ră căl­ca­te în picioa­re, trân­ti­te de toți pere­ții. Îmi dori­sem foar­te mult să ajung la acel ate­li­er și dădu­sem cât mai mult ca să com­ple­tez for­mu­la­rul de înscri­e­re. Fuse­se cate­goric o reu­și­tă pen­tru mine și, cu toa­te astea, mai marii șco­lii se com­por­tau cu mine de par­că nu voiam decât să chiu­lesc moti­vat 10 zile de la școa­lă.

Nu am reu­șit să găsesc vreo­da­tă școa­la drept un loc sin­cer, unde să-mi pot expri­ma păre­ri­le fără să știu că o să mă împie­dic de for­ma­li­tăți, de posi­bi­li­ta­tea ca opi­ni­i­le sau acțiu­ni­le mele să fie con­si­de­ra­te sfi­dă­toa­re sau lip­si­te de pres­ti­giu, sau pur și sim­plu jude­ca­te până se ajun­ge la con­clu­zia că sunt greși­te.

Acum mă întreb dacă, de fapt, nu cum­va totul era foar­te sim­plu, pri­e­te­nos, sin­cer și sigur, dar nu am avut cum să văd asta pen­tru că am ales să nu vor­besc decât atunci când mi s‑a dat cuvân­tul. Poa­te dacă aș fi avut curaj să vor­besc, să mă exprim, lucru­ri­le ar fi stat alt­fel. Poa­te aș fi fost mai aproa­pe de a deve­ni un om asu­mat, vir­tu­te după care tân­jesc de ceva timp. Poa­te n‑aș mai fi părut un elev dez­in­te­re­sat, neim­pli­cat și extrem de super­fi­ci­al, viziu­ne pe care cred că mulți colegi și pro­fe­sori o au des­pre mine. Une­ori și eu ajung să cred asta des­pre mine, în fond mul­te din zile­le mele înseam­nă mers la școa­lă, venit aca­să, dor­mit și apoi văzut ce se mai poa­te face în tim­pul rămas până la urmă­to­rul somn.

Poa­te fix din moti­vul aces­ta am înce­put să caut alte locuri pe care să le con­si­der sigu­re și de care să simt că apar­țin mai mult, să mă înham la tot felul de acti­vi­tăți extraș­co­la­re, care une­ori aproa­pe că se supra­pun. Și atunci, când sunt nevo­ită să fug dintr‑o par­te în alta, ca să prind măcar un pic din fie­ca­re, îmi amin­tesc că eu ori­cum nu le pot face bine pe toa­te.

De Octa­via Bor­tiș­că, ele­vă în cla­sa a XII‑a la un liceu din Pia­tra Neamț.


Ce nu știu e mai impor­tant decât ceea ce știu

În fie­ca­re zi, când mă tre­zesc, când mă dau jos din pat, când îmi pun picioa­re­le în papuci și mă duc la baie să mă spăl pe față, când mă pun la masă, când mă duc să fac duș și când mă îmbrac, când îmi bag picioa­re­le în adi­dași și îmi pun ghi­o­z­da­nul în spa­te, când o pup pe mama pe obraz și când iau banii de buzu­nar de la tata, când mă mai uit o dată în oglin­dă îna­in­te să ies pe ușă, vizu­a­li­zez momen­tul groaz­nic și umi­li­tor în care pro­ful de mate, chi­mie sau fizi­că o să des­chi­dă cata­lo­gul și o să ajun­gă la nume­le meu.

Tacu Iri­na, ce am avut de pre­gă­tit pen­tru azi?”

Am vâr­sta eter­nă de 16 ani, fără o sce­nă anu­me în cap sau un moment bine loca­li­zat în timp. Sunt în cla­sa cu lite­ra A în coa­dă — real mate-info, bilingv engle­ză -, așa-zisa cea mai bună din lice­ul meu, așa-zis cel mai bun liceu din Plo­iești. La mate-info sunt cla­se­le cele mai bune, mi‑a spus mama, n‑are rost să dai la filo­lo­gie, pen­tru că o să înveți româ­nă și la real, iar de aco­lo ai mai mul­te șanse să ajungi ceva în via­ță. Adi­că să dau la ASE sau la Poli, gân­dea ea, deși ști­am că n‑o să-și vadă dorin­ța asta înde­pli­ni­tă. Ceva în mine își dorea să fie la filo, o altă par­te își dorea să fie prin­tre cei mai buni. A câști­gat a doua.

De când am înce­put lice­ul, încerc să oco­lesc cât pot mate­ma­ti­ca, chi­mia și fizi­ca. Când sunt scoa­să la tablă la ore­le astea, îngheț, mă blo­chez, mă înro­șesc. E fri­ca de a vor­bi în public, dar e mai mult de-atât. Ori­cât de mult învăț for­mu­le­le, cifre­le, sim­bo­lu­ri­le, nu reu­șesc deloc să duc asta mai depar­te — să gân­desc de una sin­gu­ră ce să fac cu ele, să rezolv o pro­ble­mă difi­ci­lă să pun la rân­dul meu între­bări pro­fe­so­ru­lui: de ce asta e așa, de ce asta e alt­fel. Nu simt că e loc de gre­șeli și nici de vor­bit des­pre ele, asta și pen­tru că cei mai mulți pro­fe­sori se con­cen­trea­ză pe olim­pici și ori­cum nu ia nimeni mai puțin de media 9 la ceva. Dar tea­ma că ceea ce nu știu e mai impor­tant decât ce știu mă urmă­reș­te și astăzi.

De Iri­na Tacu, repor­ter DoR.


Arest în ban­că

Nu mi-era fri­că de nimeni în școa­lă. Note­le mari mă sal­vau de fie­ca­re dată când întorceam vor­ba pro­fe­so­ri­lor sau mă revol­tam zgo­mo­tos. Erau o pla­to­șă pen­tru a‑mi putea păs­tra auten­ti­ci­ta­tea, chiar dacă pe atunci nu ști­am că se numeș­te așa, îi cre­deam când mi se spu­nea:

– că‑s obraz­ni­că;

– că nu știu să tac;

– că „prea știu ce vreau”;

– că a fi „des­cur­că­reț” e un defect;

– că ne plac copi­ii docili, care nu con­tra­zic pe nimeni.

Mi‑e fri­că acum, oda­tă cu întâl­ni­rea copi­lu­lui cel mic cu școa­la.

Tră­iesc groa­za lui de a nu putea înțe­le­ge totul, pen­tru că te fură gân­du­ri­le şi visa­rea e tot ce con­tea­ză, pani­ca îna­in­te de ori­ce test sau teză, refu­zul de a ieşi din casă că nu ştii lec­ția la isto­rie. Mă doa­re adânc să‑l văd înfri­coşat, prins în sis­te­me­le de arest în ban­că. Îi spun mereu că îl iubesc, îl laud la note­le mari şi ignor note­le mici. Dar mi‑e fri­că de groa­za lui.

De Sabi­na Ulu­bea­nu, com­po­zi­toa­re și mama a doi copii de 12 și 17 ani.


Pri­e­te­nii con­di­țio­na­te

Din col­țul ăla de școa­lă în care mă aștep­ta câteo­da­tă Andre­ea după pro­gram a por­nit fri­ca mea con­stan­tă că am făcut ceva greșit în mai ori­ce situ­a­ție. Scun­dă, soli­dă, cu o voce ca din groa­pă, tun­să fran­țu­zeș­te, cu o linie de cear­că­ne con­stan­tă sub ochii bul­bu­cați care o făceau să pară de 14 ani care mer­ge pe 30, cu un rân­jet male­fic, o „smar­doai­că”, cum i se spu­nea prin car­ti­er. Era un com­pli­ment pe-atunci, pe-aco­lo prin Ber­ceni, la cap de linie de RATB. Acel om foar­te sigur pe el, care pro­fi­ta de celă­lalt om, care nu știa nici că exis­tă, nici ce înseam­nă expre­sia „sigur pe el”, care nu înțe­le­se­se nici­o­da­tă cu ce gre­șea. Celă­lalt om eram eu — intro­ver­ti­ta slă­bă­no­a­gă, cu un cap mai îna­l­tă decât ea și decât mulți alții, cu părul lins într‑o coa­dă, spe­ri­a­tă, care nu voia să aibă con­tact vizu­al nici cu ea, nici cu nimeni alt­ci­ne­va. Nu-mi cerea nici­o­da­tă banii de prânz, sau efec­tiv prân­zul, ca‑n fil­me­le ame­ri­ca­ne — ori­cum, cine-ar fi vrut niș­te san­d­vi­șuri cu mar­ga­ri­nă și pari­zer. Se punea în fața mea, mă între­ba ce fac, unde mă duc, de ce nu mă uit la ea, dacă mă uitam, de ce mă uitam. Îmi punea pie­dici sau mă mai tră­gea de păr și avea mereu un cor Madri­gal în spa­te ca să râdă de mine oda­tă cu ea. Mai era o fată între noi mai tot tim­pul, Ele­na, pri­e­te­nă cu ea, care pre­tin­dea că e și pri­e­te­na mea. Ele­na o mai ruga pe Andre­ea să mă lase în pace din când în când, după ce se plic­ti­sea și ea să râdă de mine. Erau bătă­u­șe­le șco­lii, iar eu mă bucu­ram să o am pe una din ele ali­a­tă în col­țul meu, pen­tru că nu reu­și­sem nici­o­da­tă să fiu nici bătă­u­șă, nici bătă­i­oa­să. Ele­na se bucu­ra că are o pri­e­te­nă-ali­bi, pe care tatăl ei, care o bătea aproa­pe zil­nic, o apro­ba că „e fată cumin­te și exem­plu bun”, nu ca res­tul de șme­nari mane­liști din antu­ra­jul fii­că-sii. În tot răul, se întâm­pla și ceva bun: mai puți­nă băta­ie pen­tru cine­va care min­țea c‑a fost cu mine, mai mul­tă pro­tec­ție la școa­lă pen­tru mine. O învă­ța­re de la firul ier­bii că nimic nu e necon­di­țio­nat, măcar o sigu­ran­ță în toa­te nesi­gu­ran­țe­le care mă urmă­resc și astăzi.

De Anca Iosif, repor­ter DoR.


Teroa­rea seg­men­te­lor 

Cred că în cla­sa a III‑a am făcut pri­ma dată cunoș­tin­ță cu seg­men­te­le. Era o meto­dă gra­fi­că prin care tre­bu­ia să rezolvi o pro­ble­mă mate­ma­ti­că. Sau cel puțin asta cred. Nu le-am înțe­les nici­o­da­tă și pen­tru mine au rămas mereu niș­te linii ori­zon­ta­le drep­te, seg­men­ta­te, și o aco­la­dă. Nu înțe­le­geam ce legă­tu­ră au cu nume­re­le și nu vedeam adul­ții din via­ța mea să scoa­tă un car­ne­țel în care să dese­ne­ze linii punc­ta­te când voiau să facă o scă­de­re. O vre­me, fie­ca­re temă avea cel puțin o pro­ble­mă cu seg­men­te. Ana are 45 de kilo­gra­me de car­tofi, în maga­zin se găsesc 40 de sti­cle cu suc… La școa­lă mă pre­fă­ceam că înțe­leg, dar aca­să mă uitam la caie­tul de mate­ma­ti­că până când înce­peam să plâng.

O dată am fost așa dis­pe­ra­tă că nu știu să rezolv pro­ble­ma că l‑am sunat pe tata să vină aca­să să mă aju­te. Era o ceva cu niș­te kilo­gra­me de căp­șuni și o necu­nos­cu­tă. Tata nu prea a fost de folos, teroa­rea mea s‑a răs­pân­dit repe­de și la el. Atunci eram con­vin­să că nu vrea să mă aju­te, că e impo­si­bil să nu fi tre­cut și el prin asta, e impo­si­bil să-mi se cea­ră mie să rezolv o pro­ble­mă pe care un om mare nu o poa­te rezol­va. Știu că era soa­re afa­ră și eu tră­i­am cu fri­ca asta în ini­mă că nu pot să mă duc la școa­lă fără să aflu, folo­sind numai meto­da seg­men­te­lor, câte kilo­gra­me de căp­șuni îi dato­ra Maria Anei. Apoi lumea o să-și dea sea­ma că eu nu am înțe­les nici­o­da­tă pro­ble­me­le astea și doam­na învă­ță­toa­re nu o să mai cre­a­dă că sunt deș­teap­tă. Am scă­pat mai repe­de de seg­men­te decât de tea­ma de ele. Nu am mai văzut o linie din ace­ea neno­ro­ci­tă de ani de zile și sper să nici nu mai văd.

De Oana Filip, repor­ter DoR.


Citiți nea­pă­rat con­ti­nu­a­rea aici: scoala9.ro/fricile-pe-care-le-invatam-la-scoala‑2


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele