ADIO, VINȚA… Gânduri scrise de Raluca Prelipceanu, publicist și iconar

0
145
https://www.mangalianews.ro/

La Vin­ța, o comu­ni­ta­te întrea­gă dis­pa­re înghi­ți­tă în ape­le lacu­lui de ste­ril. Poa­te că totul a înce­put demult, o dată cu bles­te­mul pre­o­tu­lui din Gea­mă­na, cu ini­ma frân­tă, după moar­tea pre­o­te­sei și cea a uni­cu­lui copil, pe mor­mân­tul mamei sale, bles­tem ros­tit în noap­tea de Învi­e­re, așa cum poves­tesc șușo­tind local­ni­cii, sau poa­te că e doar un sim­plu pro­iect eco­no­mic înce­put în anii 1980, pen­tru a exploa­ta cel mai mare zăcământ mini­er de cupru din Euro­pa, satul Gea­mă­na zace astăzi îngro­pat în ste­ril și Vin­ța va avea cât de curând ace­eași soar­tă.

Locul pe care cân­d­va a stat o bise­ri­că este acum aco­pe­rit de ape, care vor ajun­ge în curând la șura care, cân­d­va, a adă­pos­tit, pen­tru scurt timp, bucă­ți­le de fres­că extra­se din bise­ri­că. Școa­la veche este deja cu teme­lia în apă. Apa a ajuns și la gos­po­dă­ria urmă­toa­re, pără­si­tă de locu­i­tori în urmă cu doi ani. Iar la ulti­ma gos­po­dă­rie locu­i­tă din peri­me­trul de dever­sa­re, în cel mult un an sau doi, apa va ajun­ge și aco­lo. Oame­nii se pre­gă­tesc să își pără­seas­că ago­ni­sea­la de o via­ță și să se mute unde­va, lân­ga Alba. 

A mai tre­cut un an…, un an în care lacul a cres­cut nemi­los, un an în care bise­ri­ca ar fi fost înghi­ți­tă, dacă Dum­ne­zeu nu ne-ar fi aju­tat să o mutăm la timp. Mulți nu au înțe­les de ce am insis­tat să se acțio­ne­ze asa de repe­de, de ce am accep­tat să rămân aco­lo 3 luni să supra­ve­ghez șan­ti­e­rul, de ce am renun­țat la toa­te cele­lal­te obli­ga­ții. Sim­plu: pen­tru că în mar­tie deja locul bise­ri­cii se afla sub ape. Nimic nu mai este cum a fost, totul dis­pa­re înce­tul cu înce­tul, înghi­țit de timp.

Tan­ti Maria a dis­pă­rut și ea și moa­ra ei veche a rămas pără­si­tă pen­tru tot­dea­u­na ca și casa cea veche. Tan­ti Maria a ple­cat la Dom­nul îna­in­te de Paști. Unchiul Hebean, veri­șo­rul lui tan­ti Maria, a căzut pe jos în casă și cum are un picior tăi­at, nu a reu­șit să se ridi­ce la vre­me. De stri­gat poți stri­ga, oameni nu mai sunt să te audă… O altă tan­ti care ne mai dădea de mân­ca­re, a căzut la pat de o lună.

Oame­nii spun că vine tăul pe ei, mâi­ne-poimâi­ne se tre­zesc cu el la poar­tă, chiar dacă teo­re­tic nu are voie să trea­că pes­te dru­mul de con­tur. Des­chizi poar­ta și dai pes­te lacul toxic. Cum să îți crești copi­ii pe mar­gi­nea lacu­lui? Bătrâ­nii plea­că din­co­lo unul câte unul, păs­trând memo­ria satu­lui așa cum a fost odi­ni­oa­ră, cu case fal­ni­ce, șeză­tori, mori și mai ales bise­ri­ca. Am sim­țit aceas­ta pe când stam pe mar­gi­nea patu­lui bătrâ­nei imo­bi­li­za­te, ținându‑o de mână. Mi‑a strâns mâna și m‑a între­bat: ”Când îi gata bise­ri­ca?”.

Tine­rii plea­că și ei, dar la școa­lă, la ser­vi­ciu păs­trând și ei memo­ria copi­lă­ri­ei înscri­să unde­va, tai­nic în fiin­ța lor. Pe aici s‑au jucat, au aler­gat, au răs­puns la stri­gă­te­le buni­ci­lor, au cărat apă de la izvor, au mers cu vaci­le și capre­le la mun­te… Toa­te astea rămân înscri­se unde­va în ADN-ul nos­tru. Până și câi­ne­le Pufi, cela cât vițe­lul care venea și ne păzea intra­rea în bise­ri­că și se sătu­ra cu res­turi de la gus­tă­ri­le noas­tre, a murit iar­na tre­cu­tă. Pesem­ne că s‑a scăl­dat de prea mul­te ori în lac, cu toa­te că noi îl cer­tam ori de câte ori îl prin­deam. A rămas doar Micuț care, mai pre­ca­ut, s‑a ținut depar­te de apă. M‑a recu­nos­cut ime­di­at și a venit să dea laba cu mine.

Pes­te un an poa­te că nu va mai fi nimic din toa­te aces­tea, tăul va creș­te, satul se va fi pus­ti­it, doar apa toxi­că și pădu­rea vor înghiți case de oameni, șuri, mor­min­te, sute sau chiar mii de ani de exis­ten­ță, de dăi­nu­i­re și dăru­i­re. Cru­ci­le sunt mai toa­te îngro­pa­te sub apă, chiar și cea mai fal­ni­că din­tre toa­te, cea a părin­te­lui Iosif Cutean, care a evo­cat pe o car­te din bise­ri­că, Marea Adu­na­re Națio­na­lă de la Alba Iulia și dez­ro­bi­rea Unga­ri­ei de către Rege­le Fer­di­nand și Regi­na Maria. Pe vre­muri, mor­mân­tul său se afla lân­gă intra­rea în bise­ri­că. Ramuri de copaci uscați se ridi­că încă dea­su­pra apei, într-un pei­saj sinis­tru. Pri­mul meu gând: iată chi­pul mor­ții!

Și totuși mai târ­ziu, unde­va la mar­gi­nea pădu­rii, pe drum spre Gea­mă­na, satul înve­ci­nat, și el îngro­pat demult, am zărit o căpri­oa­ră. Am îna­in­tat către ea, dar nu se temea de mine. Era pe tărâ­mul ei. Iată via­ța, mi-am spus atunci! Satul dis­pa­re încet-încet, de noi depin­de ca memo­ria lui să nu dis­pa­ră nici­o­da­tă. Și bise­ri­ca stri­gă, stri­gă cu toa­tă dem­ni­ta­tea ei de 250 de ani vechi­me, de la înăl­ți­mea tur­lei. Stri­gă din înche­ie­tu­ri­le ei îmbi­na­te cu rugă­ciu­ne și tru­dă, acea tru­dă depu­să de o comu­ni­ta­te întrea­gă: băr­bați, bătrâni, femei, copii.

La un moment dat, pe când loveam cu cio­ca­nul, gân­deam că poa­te comit o blasfe­mie și totuși era sin­gu­ra ei șan­să: să moa­ră ca să tră­i­as­că și par­că dege­te­le mele mai tare s‑au strâns pe cio­can. Tu, iar­tă-mă, dra­gă bise­ri­că și voi toți cei ce-ați tru­dit la ea! Deci iată că și ea stri­gă și până la urmă cine­va a tre­cut pe aco­lo și a auzit. Un sin­gur lucru aș dori ca oame­nii să-și amin­teas­că des­pre mine: că pe aici a tre­cut un om.

Situ­a­ția de la Vin­ța se întâl­neș­te, din păca­te, în majo­ri­ta­tea sate­lor în care am fost în ulti­ma peri­oa­dă, cu fon­duri per­so­na­le, ca să văd monu­men­te­le, atât în Alba, în Hune­doa­ra, sau în Sălaj, chiar dacă ele nu se află pe malul unui lac de ste­ril. Oame­nii plea­că, pen­tru că nimeni nu se inte­re­sea­ză de situ­a­ția sate­lor și monu­men­te­le pără­si­te, lăsa­te în para­gi­nă… pier. Aș putea să ada­ug o lis­tă întrea­gă de exem­ple. Oare chiar vom tre­ce cu toții așa de nepă­să­tori pe lân­gă oameni, pe lân­gă monu­men­te? 

Ralu­ca Pre­lip­cea­nu.


NOTA REDACȚIEI: Ca urma­re a unui acord înche­iat între Arhi­e­pi­sco­pia Orto­do­xă de Alba Iulia, soci­e­ta­tea Cupru Min Abrud, admi­nis­tra­to­rul bara­ju­lui şi Fun­da­ţia ”Pro­Pa­tri­mo­nio”, pre­zi­da­tă de arhi­tec­tul Şer­ban Stur­d­za, lăca­şul de cult vechi de aproa­pe 250 de ani a fost trans­fe­rat la Muze­ul ASTRA din Sibiu. Demer­sul de sal­va­re a bise­ri­cii i se dato­rea­ză, în mare par­te, Ralu­căi Pre­lip­cea­nu (publi­cist şi ico­nar), cea care a publi­cat un album de foto­gra­fii denu­mit ”Litur­ghi­siri din adân­curi”, având ca temă pic­tu­ra uni­că din bise­ri­ca de la Vinţa. (adevarul.ro)

Cred că într-un fel, bise­ri­ca m‑a ales pe mine, nu eu pe ea. Cred că fie­ca­re sun­tem puși sau che­mați într-un anu­mit loc, cu un anu­mit scop. Depin­de însă de noi cum răs­pun­dem che­mă­rii res­pec­ti­ve”, a decla­rat Ralu­ca Pre­lip­cea­nu, într-un inter­viu acor­dat pos­tu­lui Ante­na 3.

(sur­sa Video: Cris­tiP, You­Tu­be).

(sur­sa Video: Geor­ge Mihai, Kanal D).

Vizio­nați nea­pă­rat și: Gea­mă­na, Iazul Valea Şesii — Gale­rie Foto dure­roa­să!


Man­ga­lia News, 14.10.2019.


piese-auto-mangalia.ro
Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele