Cochirleni — Kokirlen, aşezare întemeiată de un dregător otoman (FOTO)

0
349
Booking.com

Cochir­leni, loca­li­ta­te situ­a­tă între Raso­va şi Cer­na­vo­dă, la o dis­tanţă de 23 km S-V de Med­gi­dia şi 6 km spre sud de Cer­na­vo­dă. Este menţio­na­tă într-un defter din 1675–1676, ce tre­bu­ia să pre­dea Porţii can­ti­tă­ţi de orz, ală­tu­ri de alte sate pre­cum Raso­va, Mâr­lea­nu, Olti­na şi Dobro­mir, pre­cum şi pe o har­tă aus­tr­i­a­că din anul 1780, când apa­re menţio­na­tă denu­mi­rea Soker­lenj, situ­ân­du-se în apro­pi­e­rea loca­li­tă­ţii Boga­z­chi­oi, la vest de Kara­su.

Topo­ni­mi­cul folo­sit era cel de Kokir­lan, Kokir­len kaza Kara­su, iar în anul 1849 este numit Kokir­lin, la Kor­sak, fiind amin­tit cu denu­mi­rea Yeni­ke­uy kaza Kus­tend­je. La Ion Ione­scu de la Brad este numit Cochîr­lani, Kokir­leni şi Ieni­chi­oi, iar în anul 1861, la Gui­l­lau­me Lejean, Kokir­leni. La Karl Peters, în anul 1864, este numit Koker­len­ji, iar la Nifon Bălă­şes­cu, Cocar­leni.

Nume­le poa­te pro­ve­ni şi de la un anu­me Cochir Paşa, stă­pân al pămân­tu­lui, de unde şi-a luat denu­mi­rea mai apoi, loca­li­ta­tea. Într-un alt defter datat 1693–1694, ce apa­rţi­ne kaza­lei Kara­su, se înre­gis­trea­ză pen­tru satul Kokir­len, 75 de nemu­sul­mani, capi de fami­lie ce tre­bu­iau să plă­teas­că dji­zia.

În anul 1780, este menţio­nat pe o har­tă aus­tr­i­a­că ală­tu­ri de alte topo­ni­me din Dobro­gea şi satul Soker­lenj (Cochir­leni). În peri­oa­da 1829–1848, erau 10 case locu­i­te de cazaci, iar în anii 1848–1849, loca­li­ta­tea avea 20 de case româ­neşti.

A fost înre­gis­trat ca sat în seco­lul al XVI­II-lea, iar până în 1828–1829 era situ­at pe malul de nord-est al lacu­lui Cochir­leni, lân­gă satul Ivri­nez, mutat apoi în satul Ieni­chi­oi, unde i s-a schim­bat nume­le în Cochir­leni. Pe fon­dul unei sece­te pre­lun­gi­te, în anul 1834, fami­li­i­le Şte­fan Moca­nu şi C. Băje­na­rul trec în stân­ga Dună­rii. În rapor­tul lui E. I. Sto­ices­cu către caran­ti­na Călă­ra­şi, numă­rul V, din 6 iulie 1834, se spe­ci­fi­ca: „Am găsit pe ace­le două fami­lii de beje­nari supt pri­vi­rea piche­tu­lui de aici pe carii, potri­vit cu porun­ca cin­sti­ţii caran­tini, chemând pe amân­doi într-o par­te, i-am cer­ce­tat cu cuvin­te blân­de des­pre toa­tă împre­ju­ra­rea tre­ce­rii lor. Ei fiind lăcu­i­tori în satul Cochir­leni, trei ani au ară­tat că sunt acum de când aco­lo buca­te nici cum nu s-au făcut şi tot ce au avut, au vân­dut de au dat pen­tru mân­ca­re, nea­vând ce mân­ca, au fugit pes­te Dună­re”.

Ion Ione­scu de la Brad, cu pri­le­jul vizi­tei sale prin pro­vin­cie, a popo­sit în sat, fiind oas­pe­te­le lui Dobrea Sin Ion. Se găseau şi dicieni (vechi locu­i­tori ai Dobro­gei), iar în pri­ma loca­li­ta­te, Tar Bor­dee, se găseau români ialo­mi­ţeni, care au schim­bat loca­ţia satu­lui din cau­za unei ciu­me devas­ta­toa­re. În 1863, la 5 decem­brie, das­că­lul Dumi­tru din Cochir­leni făcea o însem­na­re, pe un Pen­ti­cos­tar al bise­ri­cii din sat. La 1871, exis­tau 68 de fami­lii româ­neşti, iar la 1880, Theo­dor Bura­da cule­ge fol­clor din sate­le din zonă, prin­tre care şi Cochir­leni.

O şcoa­lă româ­neas­că exis­ta la 1874, con­stru­i­tă la ini­ţi­a­ti­va pre­o­tu­lui Dobres­cu, ce-l avea ca învă­ţă­tor pe das­că­lul bise­ri­cii Mitu. Cior­ba­giu era Niţes­cu, iar pri­mar, numi­tul Teo­do­res­cu, aşe­za­rea fiind con­sta­ta­tă la 1878, între sate­le româ­neşti. Şcoa­la fun­cţio­na şi la 1879, pre­cum şi în anul 1887, când era întreţi­nu­tă de un mocan local, ori­gi­nar din Arde­al, pe nume Nica, iar a doua sală de cla­să şi cel de-al doi­lea post de învă­ţă­tor s-au înfi­inţat mai târ­ziu. Pen­tru anul menţio­nat fun­cţio­nau ca învă­ţă­tori A. Bet­uni şi Paras­che­va Ione­scu.

Bise­ri­ca din loca­li­ta­te avea ca pre­ot la 1864 pe Dobres­cu, iar în anul 1871 se zidea bise­ri­ca cu hra­mul Sfân­tul Dumi­tru. În anul 1880, mem­brii Con­si­li­u­lui Local erau Teo­dor Theo­do­res­cu, Miha­iu Con­stan­tin, Necu­lai Bur­că, Miha­iu Pru­nă, Bar­bu Gavril, Ion Roman, Gavri­lă Ior­da­che, pri­mar fiind Teo­dor Theo­do­res­cu. Ca o dova­dă a sigu­ranţei şi a sta­bi­li­tă­ţii, în anul 1880 nu s-au înre­gis­trat emi­granţi, popu­la­ţia fiind de 133 de fami­lii, în tota­li­ta­te româ­neşti. Buge­tul comu­nei avea ca venit 2.401,80 de lei, chel­tu­ie­li­le erau de 2.001,80 de lei, având un exce­dent buge­tar de 300 de lei, fiind la dis­po­zi­ţia con­si­li­u­lui local pen­tru inves­ti­ţii.

În anul 1885, pri­mar era tot T. Teo­do­res­cu, iar pro­pri­e­tă­ţi­le însu­mau 853,1108 de ha. Aces­tea apa­rţi­neau celor 208 pro­pri­e­tari, toţi fiind români. În anul 1888, pri­mar era Nico­lae Dobres­cu, care punea în pose­sie 46 de pro­pri­e­tari, cu o supra­fa­ţă de 354 de ha, lotu­ri­le vari­ind între 3–11 ha.

În anul 1890, locu­iau 1.001 sufle­te, din care 503 erau băr­ba­ţi, iar 498 erau femei. Din­tre aceş­tia, doar 44 erau şti­u­tori de car­te. Româ­nii erau majo­ri­tari, fiind în număr de 994, iar mino­ri­ta­tea o repre­zen­tau 4 greci şi un rus. Agri­cul­tori erau 225, mese­ri­a­şi, doar unul, 3 comer­ci­anţi, 4 aveau pro­fe­sii libe­re, doi mun­ci­tori şi doi ser­vi­tori.

La sfârşi­tul seco­lu­lui al XIX-lea, loca­li­tă­ţi­le Cochir­leni şi Ivri­nez aveau împre­u­nă 1.152 de locu­i­tori, iar la înce­pu­tul seco­lu­lui XX, exis­ta o popu­la­ţie de 770 de sufle­te, toţi români, care locu­iau în 227 de case şi 87 de bor­de­ie. Clă­di­rea pri­mă­ri­ei a fost con­stru­i­tă în anul 1882. Buge­tul aces­te­ia era de 9.370 de lei la veni­turi, 7.005 de lei la chel­tu­ieli, înre­gis­trân­du-se un exce­dent de 2.365 de lei. Con­tri­bu­iau la veni­tu­ri­le comu­nei 210 locu­i­tori. Bise­ri­ca ce avea hra­mul „Sf. Dumi­tru” a fost ridi­ca­tă de locu­i­tori în anul 1899, fiind ser­vi­tă de un pre­ot şi doi cân­tă­reţi. Şcoa­la clă­di­tă în anul 1882 era mix­tă, având un învă­ţă­tor şi 49 de elevi.

La înce­pu­tul seco­lu­lui al XX-lea „satul era emi­na­men­te româ­nesc, fru­mu­şel, cu case soli­de şi higie­ni­ce, sunt 314, din care 84 de bor­de­ie”. În urma recen­sămân­tu­lui din anul 1918, se înre­gis­trea­ză o popu­la­ţie de 841 de sufle­te, toţi români. Loca­li­ta­tea a con­tri­bu­it, în peri­oa­da domi­na­ţi­ei oto­ma­ne, la vis­ti­e­ria Impe­ri­u­lui, iar după 1878 au fost obţi­nu­te sume nece­sa­re inves­ti­ţi­i­lor pre­cum bise­ri­ca, şcoa­la, dru­mu­ri­le.

Con­ti­nu­a­rea, în ziuaconstanta.ro (Arti­col sem­nat de Adri­an Ilie).


piese-auto-mangalia.ro