Husarii polonezi înaripaţi — dragonii care au salvat Viena [FOTO]

0
520
Booking.com

Husa­rii polo­nezi îna­ri­pa­ţi — dra­go­nii care au sal­vat Vie­na

În 1683, Impe­ri­ul Oto­man se afla la por­ți­le Vie­nei. Împă­ra­tul Leo­pold pără­si­se ora­șul, care părea a fi pier­dut în mâi­ni­le tur­ci­lor. Kara Mus­ta­fa, mare­le vizir și coman­dan­tul a pes­te 200.000 de oște­ni, dădu­se ordin celor 5.000 de mineri să sape pe sub zidu­ri­le cetă­ții ase­di­a­te pen­tru a le slă­bi. Uni­ca spe­ran­ță a celor din ceta­te era lega­tă de arma­ta con­du­să de rege­le Jan III Sobies­ki al Polo­ni­ei. Totuși, aces­ta se afla în frun­tea unei coa­li­ții arma­te cu mult mai mică decât tru­pe­le con­du­se de vizir, 70.000–80.000 de sol­dați. Între aceștia se găseau şi 3.000 de husari îna­ri­pați. Dez­no­dămân­tul e cunos­cut: husa­rii au făcut dife­renţa. Cum anu­me şi de ce? Citim în cele ce urmea­ză. 

Ter­me­nul „husar” face refe­ri­re la cava­le­ria ușoa­ră ce s‑a năs­cut în Rega­tul Apos­to­lic Maghiar, în tim­pul unui rege ale cărui rădă­cini sunt lega­te de pla­iu­ri­le transil­vă­ne­ne: Matias Cor­vi­nus. Denu­mi­rea și îmbră­că­min­tea spe­ci­fi­că ale aces­tor tru­pe au fost adop­ta­te, bine­în­țe­les, cu diver­se modi­fi­cări, de către toa­te regi­men­te­le de cava­le­rie ușoa­ră din Euro­pa și nu numai. Dacă ar fi să pri­vim suc­ce­siu­nea isto­ri­că, putem con­si­de­ra că husa­rii sunt con­ti­nu­a­to­rii cava­le­ri­lor medi­e­vali în pro­ce­sul de schim­ba­re și moder­ni­za­re a arma­tei petre­cut după seco­lul al XV-lea, când acești sol­dați de eli­tă, cava­le­rii, nu își mai găsesc ros­tul pe câm­pul de lup­tă.

Prima menţiune a termenului, în 1432

Isto­ria husa­ri­lor înce­pe, în mod tra­di­țio­nal, oda­tă cu Mathias Cor­vi­nul și ia sfâr­șit pe câm­pu­ri­le de lup­tă din Pri­mul Răz­boi Mondi­al. Uni­tă­ți­le de husari cu tra­di­ție din întrea­ga lume și-au păs­trat nume­le, însă au fost reteh­no­lo­gi­za­te, lăsând calul doar la para­dă și la eve­ni­men­te­le de gală.

Pri­ma men­țiu­ne a ter­me­nu­lui Hus­zár apa­re în 1432 și se refe­ră la niș­te cete de călă­reți sâr­bi inte­grați în arma­ta lui Ian­cu de Hune­doa­ra. În con­tex­tul în care pute­rea oto­ma­nă câști­ga tot mai mult teren în Bal­cani, Ian­cu a încer­cat să adu­ne sub stea­gul său de lup­tă pe toți cei afec­tați de aceas­tă expansiu­ne agre­si­vă. Husa­rii sâr­bi s‑au dove­dit a fi o armă redu­ta­bi­lă în con­frun­tă­ri­le cu spa­hii oto­mani, dar și cu alte tru­pe de călă­reți din Occi­dent. Ulte­ri­or, fiul lui Ian­cu de Hune­doa­ra, rege­le Mathias Cor­vi­nus, ofe­ră un carac­ter per­ma­nent aces­tor tru­pe.

Până la 1914, ori­ce arma­tă a fie­că­rui stat euro­pean în par­te avea cel puțin un regi­ment de cava­le­rie ușoa­ră după mode­lul husa­ri­lor. În Țări­le Româ­ne, au fost orga­ni­za­te după acest model tru­pe­le de roși­ori și călă­rași. Arma­men­tul tru­pe­lor de husari a vari­at în func­ție de peri­oa­dă. La înce­put erau dotați cu o sabie înco­vo­ia­tă (ase­mă­nă­toa­re iata­ga­nu­lui tur­cesc), lan­ce, scut din lemn și armu­ră ușoa­ră din pie­le sau fier. Din acest arma­ment, sin­gu­ra care a fost păs­tra­tă până azi este sabia. În seco­le­le XVIII-XIX, husa­rul pur­ta, pe lân­gă ves­ti­ta sabie, unul-două pis­to­a­le și o cara­bi­nă.

Prin­ci­pa­la tac­ti­că de atac a aces­tei uni­tăți era șar­ja de cava­le­rie asu­pra pozi­ți­i­lor ina­mi­ce. Via­ța unui ast­fel de mili­tar, mai cu sea­mă în epo­ca arme­lor de foc, nu era deloc ușoa­ră. În peri­oa­da împă­ra­tu­lui Napo­le­on, când husa­rii din cava­le­ria napo­le­o­ni­a­nă tri­um­fau pe câm­pul de lup­tă, aceștia erau văzuți ca niș­te indi­vizi impe­tu­oși. Chiar împă­ra­tul se decla­ra sur­prins când întâl­nea un mili­tar din aces­te tru­pe, care depă­şi­se vâr­sta de 30 de ani; mira­rea venea din fap­tul că husa­rii aveau ten­dinţa de a deve­ni nesă­bu­i­ţi în lup­tă şi de a se expu­ne ata­cu­ri­lor fron­ta­le. Husa­rii lui Napo­le­on au cre­at o tra­di­ție care ilus­trea­ză aceas­tă nebu­nie a lor: sabra­ge – des­chi­de­rea unei sti­cle șam­pa­nie cu o sabie îna­in­te de asalt.

Deși ele­men­te de bază în nume­roa­se arma­te, ade­sea făcând dife­rean­ța în lup­te­le pe care le-au pur­tat, nu putem con­si­de­ra husa­rii ca tru­pe de eli­tă, în sen­sul pe care îl urmă­rim noi, cu o sin­gu­ră excep­ție: husa­rii polo­nezi.

Timp de 125 de ani, husarii polonezi nu au pierdut nicio luptă

O evo­lu­ție apar­te au avut, deci, tru­pe­le de husari din rega­tul Polo­ni­ei. Intro­du­se ini­țial ca tru­pe de mer­ce­nari sâr­bi veniți din rega­tul maghiar, husa­rii polo­nezi au deve­nit ulti­ma cava­le­rie grea medi­e­va­lă. Până la uniu­nea din­tre Polo­nia și Mare­le ducat al Litu­a­niei, din 1569, husa­rii erau doar niș­te tru­pe de cava­le­rie ușoa­ră for­ma­te din mer­ce­nari. Deși apă­ru­se­ră câte­va modi­fi­cări în pri­vin­ța armu­rii, ade­vă­ra­ta trans­for­ma­re se petre­ce în momen­tul în care Ște­fan Bathory ajun­ge pe tro­nul Polo­ni­ei. Fost voie­vod al Transil­va­niei, aces­ta s‑a impli­cat în lup­te­le pen­tru tro­nul uniu­nii și în cele din urmă l‑a și câști­gat. Tot el este cel care refor­mea­ză acest corp de arma­tă, transformându‑l într-unul cu ade­vă­rat de eli­tă, numit ini­țial gar­da rega­lă.

Husa­rii polo­nezi au pre­lu­at ele­men­te atât din cava­le­ria grea, cât și din cava­le­ria ușoa­ră, reu­șind pen­tru aproa­pe 200 de ani să se impu­nă pe câm­pul de lup­tă. Pri­ma bătă­lia pe care o câști­gă este cea de la Lubis­zew din 1577 și, timp pe 125 de ani, se con­si­de­ră că nu au pier­dut nicio lup­tă în care au fost impli­cați. De depar­te cea mai mare și mai cunos­cu­tă con­frun­ta­re în care au fost prinși husa­rii Polo­ni­ei a fost bătă­lia Vie­nei din 1683. Atunci Jan III Sobies­ki a obți­nut o stră­lu­ci­tă vic­to­rie împo­tri­va Impe­ri­u­lui Oto­man, la Kah­len­berg, lân­gă Vie­na, înfrun­tând cei pes­te 150.000 de sol­dați oto­mani cu o arma­tă com­po­zi­tă, în cen­trul căre­ia se afla tru­pe­le sale de eli­tă: cei 3.000 de husari îna­ri­pați. Bătă­lia a înce­put la ora 4 dimi­nea­ța, în ziua de 12 sep­tem­brie, la o lună de când rege­le polon plea­se din Cra­co­via. Și-ar fi dorit să mai aibă o zi pen­tru odih­na tru­pe­lor sale obo­si­te de atâ­ta drum, dar zidu­ri­le Vie­nei abia se mai țineau în picioa­re. În plus, dis­cu­ți­i­le din inte­ri­o­rul Ligii Sfin­te cu pri­vi­re la modul în care se va face pla­ta efor­tu­ri­lor de răz­boi erau depar­te de a se fi înche­iat.

Tur­cii au încer­cat să se folo­seas­că de fap­tul că tru­pe­le polo­ne­ze nu erau încă pre­gă­ti­te de lup­tă, aşa că au înce­put bătă­lia. Lup­te­le au durat pes­te 12 ore, timp în care oto­ma­nii au pier­dut câte­va pozi­ții che­ie. Până la prânz lup­ta nu era deci­să. Kara Mus­ta­fa spe­ra ca geniș­tii săi să năru­ie zidu­ri­le Vie­nei și să poa­tă intra în oraș. Totuși, mine­le plan­ta­te de mine­rii săi au fost cap­tu­ra­te și dez­a­mor­sa­te. Către ora 16:00, infan­te­ria polo­ne­ză au reu­șit să ocu­pe satul Ger­sthof, care putea să ser­veas­că ca bază pen­tru șar­je­le husa­ri­lor îna­ri­pați. În mai puțin de oră şi jumă­ta­te Jan Sobies­ki se afla în cor­tul pără­sit al mare­lui vizir. Arma­ta oto­ma­nă s‑a retras în dez­or­di­ne până în ora­șul maghiar Gyor, aflat la pes­te 100 de km depăr­ta­re.

Supe­ri­o­ri­ta­tea aces­tor tru­pe a mai fost dove­di­tă și cu alte oca­zii. De exem­plu, în bătă­lia de la Klushi­no (azi regiu­nea Smo­len­sk n.r.) , din 1610, împo­tri­va ruși­lor. Deși arma­ta polo­ne­ză era de 5 ori mai mică decât a ruși­lor, pre­zen­ța husa­ri­lor a încli­nat deci­siv balan­ța.

Denu­mi­rea de husari îna­ri­pați venea de la fap­tul că pe spa­te­le armu­rii lor era montat un cadru din lemn pe care erau prin­se pene de vul­tur, lebă­dă, gâs­că sau chiar struț, viu colo­ra­te, care, în tim­pul șar­je­lor, flu­tu­rau ase­me­nea unor aripi. Exis­tă mai mul­te teo­rii cu pri­vi­re la folo­si­rea aces­tor cadre cu pene. Cea mai cunos­cu­tă este ace­ea că husa­rii pur­tau aripi pen­tru că pro­vo­cau un zgo­mot puter­nic, ce făcea ca uni­ta­tea să pară mai mare decât în rea­li­ta­te și de ase­me­nea să spe­rie caii ina­mi­cu­lui. Alții con­si­de­ră că aceas­tă teh­ni­că a fost dezvol­ta­tă pen­tru ca armă­sa­rii lor să fie obiș­nu­iți cu zgo­mo­te­le puter­ni­ce și să nu se spe­rie în încleș­tă­ri­le puter­ni­ce.

Armele și tactica de luptă a husarilor înaripați

După refor­ma lui Ște­fan Bathory, în rân­du­ri­le husa­ri­lor îna­ri­pați nu mai putea fi pri­mit ori­ce mer­ce­nar. Aceas­tă tru­pă de eli­tă era dedi­ca­tă nobi­li­mii. Un husar polo­nez com­bi­na cu suc­ces arme­le cava­le­ru­lui medi­e­val cu cele ale sol­da­ți­lor de la înce­pu­tul peri­oa­dei moder­ne. De ase­me­nea, spre deo­se­bi­re de cava­le­rul occi­den­tal care dis­pre­țu­ia arcul și săge­ți­le, husa­rii nu aveau nicio reți­ne­re în a deți­ne și folo­si fie arba­le­ta, fie arcul cu săgeți după moda tăta­ri­lor. Pe lân­gă lan­cea puter­ni­că, husa­rul avea o sabie lun­gă și sub­ți­re – kon­cerz și una cur­ba­tă, între două și șase pis­to­a­le, o cara­bi­nă și o bar­dă sau un topor.

Par­tea supe­ri­oa­ră a armu­rii este simi­la­ră cu cea a cava­le­ri­lor medi­e­vali, în schimb, pen­tru a putea mane­vra mai ușor caii, de la brâu în jos se pre­fe­ră mai puți­ne ele­men­te de pro­tec­ție con­fec­țio­na­te din metal. Com­pa­ra­tiv cu cava­le­ria grea din peri­oa­da de glo­rie, armu­ra unui husar îna­ri­pat nu cân­tă­rea mai mult de 15 kilo­gra­me, ceea ce per­mi­tea călă­re­țu­lui să aibă o vite­ză de depla­sa­re mult supe­ri­oa­ră.

Prin­ci­pa­la teh­ni­că de lup­tă era șar­ja de cava­le­rie după mode­lul medi­e­val. Totuși, husa­rii încer­cau să maxi­mi­ze­ze efec­tul ata­cu­lui lor prin fap­tul că la înce­put por­neau încet și răsfi­rat, iar pe măsu­ră ce se apro­piau de ina­mic acce­le­rau și strân­geau foar­te mult rân­du­ri­le, ast­fel încât lovi­tu­ra să fie devas­ta­toa­re asu­pra rân­du­ri­lor ina­mi­ce și să pro­voa­ce rup­turi mari în lini­i­le aces­to­ra.

Dis­pa­ri­ția sta­tu­lui polo­nez, în a doua jumă­ta­te a seco­lu­lui al XVI­II-lea, a dus și la dis­pa­ri­ția aces­tor uni­tăți de eli­tă. Totuși, uni­ta­tea înce­pu­se să își piar­dă din rolul ei deci­siv în bătă­li­i­le pur­ta­te de Com­monweal­th polo­nez încă din pri­me­le dece­nii ale seco­lu­lui al XVI­II-lea. Ima­gi­nea aces­tor tru­pe de eli­tă a inspi­rat nu doar mul­te fil­me și roma­ne, dar și arma­ta polo­ne­ză; aceas­ta a decis să folo­seas­că o ima­gi­ne sti­li­za­tă a husa­ru­lui îna­ri­pat pen­tru Divi­zia 1 blin­da­tă, cre­a­tă în focul lup­te­lor din tim­pul celui de-Al Doi­lea Răz­boi Mondi­al, în 1942, în Sco­ția, din recru­ții volu­tari refu­gi­ați din Polo­nia. Aceas­tă divi­zie a lup­tat cu mult ero­ism în lup­te­le din Nor­man­dia și apoi pen­tru înfrân­ge­rea Ger­ma­niei nazis­te.

Sur­sa: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/husarii-polonezi-inaripati-dragonii-care-au-salvat-viena


piese-auto-mangalia.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele