SONATA, de Dana Fodor Mateescu

0
577

SONATA.

Dana Fodor Mate­es­cu.

Să fi fost în urmă cu vreo 10–15 ani, pe vre­mea când încă mai călă­to­ream cu tre­nul. Bucu­ria mea! Scri­am des­pre tot ce vedeam, mă împri­e­te­neam cu ori­ci­ne mi se părea că are ceva de zis…Mai ales cu oame­nii stră­zii, pe care nu‑i bagă în sea­mă nimeni, paria soci­e­tă­ții, dis­pe­ra­ții lumii, umbre cu ini­mă cal­dă și povești incre­di­bi­le.

Feme­ia oache­șă ca o pru­nă usca­tă pico­tea pe o ban­că la linia a tre­ia, în Gara de Nord.

Sla­bă, pli­nă de zgâr­ciuri și sbâr­ci­turi, toa­tă numai noduri, inter­sec­ții și linii. Gura avea doar lim­bă și gin­gii. Din­ții dis­pă­ru­se­ră în seco­lul tre­cut, așa că une­le cuvin­te le înțe­le­geam cu greu.

Era foar­te expre­si­vă! Mâi­ni­le negre, numai pie­le, oase și ten­doa­ne, mate­ri­al didac­tic pen­tru ana­to­mie și artiș­tii plas­tici, plân­geau neli­niș­ti­te în poa­lă. Înce­put de Par­kin­son? Tea­tru pen­tru impre­sio­na­re? Posi­bil…

Era bătrâ­nă-bătrâ­nă sau cel puțin așa părea. Dar nu reu­șeam să‑i dau o vâr­stă. Nici 68 nici 80. Ceva între, Dum­ne­zeu știe!

Când a ple­cat tre­nul de Iași, fuma o țiga­ră, cam udă. Acum se stin­se­se și îi rămă­se­se lipi­tă de buze­le vine­te și pli­ne încă de via­ță. Țigan­ca se gân­dea adânc, era în altă par­te, în altă lume. Gân­dul o gân­dea pe ea. Par­că și țiga­ra se gân­dea oda­tă cu ea, și ban­ca și gara cu toa­te tre­nu­ri­le ei, ca niș­te fus­te…

Afa­ră era cald și Gara de Nord își dezmor­țea lini­i­le în aerul auriu cu miros de vani­lie. Aro­ma venea de la chi­oș­cu­ri­le cu gogoși, pate­uri și ștru­de­le, plu­tea ușor, apoi se așe­za pe hai­ne­le călă­to­ri­lor, pe fețe­le lor, în păr și vali­ze.

Feme­ia era îmbăr­ca­tă într‑o rochie lun­gă, abia ghi­ceam culoa­rea. În picioa­re avea șlapi chi­ne­zești, făcuți praf. În capul mic, ardeau doi ochi verzi, care-ți încă­l­zeau tăl­pi­le când te pri­veau.

-Tre­nu‘ de Crai­o­va vine aici?, o întreb, așa, de chi­chi, ca să văd dacă are glas…

-Hău?

-Tre­nu‘ de Crai­o­va?

-Nuș­tu, mai­că, io nu mai plec nică­ieri azi… Auzi? N‑ai neș­te bani? Mi s‑a uscat limba‑n gură dă poftă. Aș mân­ca un dulce…să-ți dea Dum­ni­ezo sână­ta­te șî la copii…

I‑am dat. A ple­cat nițel, apoi s‑a întors: șleap-șleap. Miro­sea a cre­mă de zahăr ars și‑a pișat. Și oda­tă mi s‑a făcut ini­ma câr­pă!

Ea a văzut prin mine ca prin geam. Și mi‑a zis:

-Vrei să-ți ghi­ceăsc?

-Unde?

-În pal­mă, hă, unde să ghi­ceăș­te dă obi­cei?

-Păi în ghi­oc, în bobi, în ste­le, în cafea, cu argint viu…, m‑am dat eu rot­un­dă.

-Noo, io-ți ghi­ceăsc în pal­mă. Nu‑s țigan­că dân hălea, îs fată dă lău­tar. Îmi zice Sona­ta. Mai am avut patru surori: Mazur­ca, Rap­so­dia, Sin­fo­nia și Toc­ca­ta. A murit toa­te. Șî fra­te-miu mai mic, Bale­tu‘ zis șî Jak­so­ne al doi­lea, că pă Jak­so­ne pri­mu‘ l‑a căl­cat căru­ța cân‘ avia un an ș‑a murit. Am fo‘ unșpe pura­dei la tata haca­să, da‘ numa șase a tră­it… Bale­tu‘ a fugit în Ame­ri­ca, e bine, șme­cher, tră­ieș­te ca baș­ta­nii, arun­că mili­oa­nili. Aci, numa‘ io am rămas, cânt pân tram­va­ie, îmi dă lumea bani. Toți am cân­tat, io dân gură, am glas fru­mos, fra­ții mei la acor­dion, chi­ta­ră, cob­ză șî țam­bal…

-Faci miș­to de mine?

-Să moa­ră cum­na­tă-mea­‑n can­cer, dacă te min­țăsc!

-Ha! ha! Și pe cum­na­tă-ta cum o chea­mă? Ope­re­ta?

-Ete p…! O chia­mă Gige­la. Ia nu cân­tă dân nimic, ie o javră, arză-o-ar smoa­la iadu­lui!

-Gige­la e soția lui Balet?

-Îhî.

Îi întind pal­ma.

-Nu asta, hai­lan­tă!, și-mi dă una pes­te mâna stân­gă.

Sona­ta își înfi­ge ochii, dă din cap, mă cer­ce­tea­ză și ples­că­ie.

-Ai pal­mă miș­to, iete ce linii șuca­re, bre, bre, dă când n‑am mai văzut așa ceva! O să tră­iești mult șî mari neca­zuri o să ai dân cau­za la oameni șî în spe­cial la fomei! Ie geloa­se pă tine, fă! Zâm­beș­te în față, da‘ te-ar topi la foc, te-ar prăji în tiga­ia cu ulăi încins. Țțț­țț! Da‘ nu poa­te, făăăi, nu poa­te, iete, ești hapă­ra­tă dă pute­rea înge­ru­lui. Cum tă chia­mă?

-Danie­la-Cris­ti­na.

-Hapăi vezi? Ie doi îngeri lân­gă tine. Pă dreap­ta Dani­il șî pă stân­ga Cris­tos.

-Îi vezi mata­le?, râd eu.

-Nu‑i văz, dar îi simț șî… iete, scrie în pal­ma ta! Ce mai vrei?

Mă chi­om­besc în pal­mă, nu văd nimic, nu pri­cep, dar ce știu eu? Totuși e bine că înge­rii res­pon­sa­bili cu soar­ta mea își fac dato­ria și nu m‑au pără­sit. Eram îngri­jo­ra­tă!

Mă dis­trez de minu­ne și, până vine tre­nul, am și cu cine. Fumăm amân­do­uă. Una, trei, șap­te țigări. Lumea se uită cu ură și la mine și la ea. Mă doare‑n cot! Pe Sona­ta la fel.

-Da‘ bule­tin ai?, o întreb.

-Bolen­tin? Da‘ cine mai știe dă bolen­tin? Am avut pă tim­pu‘ lu‘ Ceau­șăs­cu, nu ne lăsa, ne con­tro­la.

-Și chiar așa te chea­ma? Sona­ta? Ce‑i aia sona­ta?

-E, ce ie! Ce ie! Ie un cân­tic șucar. Mi‑a zis tăti­cu‘, Dum­ne­zeu să‑l erte, că el l‑a cunos­cut pă hăla mare, vio­lo­nis­tu‘, cum îi zâce? Hăla dă are casa haia cu îngeri dă pă Calea Vic­to­ri­ei…

-Ene­scu?

-Hăla, da! Om mare șî bun. Tăti­cu‘ l‑a cunos­cut îna­in­te dă răz­bel, cân­ta într‑o crâș­mă, la vioa­ră. Iene­scu venea mereu aco­lo, nota ceva pă o îrtie, bea un pa‘ar dă vin, scria cân­ti­cu‘ lu‘ tăti­cu‘, ple­ca. Iene­scu ierea pre­tin cu tăti­cu, îl iubea ca pă frac-su, i‑a dat șî bani. Tata avia o vioa­ră fer­me­ca­tă. Cân­ta șî plân­gea toa­te feme­ili dă doru‘ lui, își rupea păru‘ dîn cap, că iera șî chi­peș. Un țâgan mai fru­mos ca tata nu s‑a exis­tat pă lume! Da‘ ierea cur­var, avea boa­la bău­tu­rii, juca bar­but. A tocat toți banii și sal­bili lu‘ mămi­ca…

La mega­fo­a­ne se aude vocea infor­ma­toa­rei și tre­sar ca din vis:

Tre­nul acce­la­rat în direc­ția Roși­ori, Crai­o­va, Dro­be­ta-Tur­nu-Seve­rin, Băi­le-Her­cu­la­ne, Caranse­beș, Lugoj, Timi­șoa­ra Nord plea­că de la linia a tre­ia….”

E tre­nul meu. Mai am timp!

-Cum se numea tata?

-Hă?

-Tata! Vio­lo­nis­tul cu vioa­ra fer­me­ca­tă!

-Cine? Aaa. Tăti­cu‘? Nae. Nicu­lae Ion, zâs șî Împă­ra­tu‘, că ierea ves­tit în vioa­ră șî fru­mu­să­ță. Ierea îna­alt, sla­ab, cu ochii ca ai mei, verzi, te fri­gea când să uita la tine! Toți oami­nii mari, boie­rii, îl apre­cia. Șî iel o fo‘ foar­te dăș­tept, știa mul­tă muzâ­că, șî car­te, a vrut ca noi să cân­tăm. D‑aia ne‑a șî bote­zat așa. Da‘ când a vinit comu­niș­tii la pute­re, un secu­rist i‑a zâs:

-Marș, cioa­ră, la mun­că! Putoa­re împu­ți­tă, la canal cu tine! Ești lău­tar, ai? Șî poc! i‑a fărâ­mat vioara‑n cap. Praf i‑a făcut‑o! Vioa­ra lui! O iubea ca pă noi… Tăti­cu‘ a făcut așa: hâc, hoo­oc, a înghi­țit dă trei ori și a tăcut. Iera ca sta­tu­ia. Țapăn. Nu să mai miș­ca dăloc. Dup-aia, mili­ție­nii l‑a luat pă sus, l‑a băgat în dubă șî nu l‑am mai văzut în veci…Ăi, ăi, dade­ee, dade­ee…

Și oda­tă s‑a por­nit Sona­ta mea să scân­cea­să un cân­tec de jale, în țigă­neș­te, o melo­die atât de tris­tă și de plân­să, cu ofta­turi și tri­luri ulu­i­toa­re, neo­me­nești, din care n‑am înțe­les decât dade, mulo, dev­lo, mamo, so te cherau…și iarăși dade, dade.

N‑am mai rezis­tat până la sfâr­șit. Pur și sim­plu am luat‑o la goa­nă, ca nebu­na, prin­tre oameni și papor­ni­țe. Nu mai ști­am dacă eu aler­gam, iar ei stă­teau pe loc sau invers. Boce­tul ăla durea fizic, mă strân­gea de gât, îmi muș­ca ini­ma. Tre­bu­ia să scap!

M‑am urcat înfri­gu­ra­tă în tren, mi-am pus baga­jul sus, am fumat o țiga­ră, ba nu! două!, m‑am dezme­ti­cit puțin, am băut apă, am vor­bit la tele­fon cu mama, apoi, când maga­oa­ia a por­nit, am scos capul pe fereas­tră, să văd ce mai face Sona­ta.

Era tot aco­lo. O mogâl­dea­ță nea­gră, – țea­pă­nă ca tăti­cul ei în ziua în care l‑au luat comu­niș­tii pe sus – scân­cea încă melo­dia aia neo­me­neas­că. Țiga­ra de la mine se topi­se de tot. Doar chiș­to­cul îi rămă­se­se lipit de buză, ca un semn al miră­rii…

Dana Fodor Mate­es­cu — Poves­tiri din Bucuresti/Cartea Roma­neas­ca, AUGUST 16, 2018.


MN: Con­ti­nu­ăm seri­a­lul umo­ris­tic zglo­biu, spu­mos și plin de haz, ca și autoa­rea aces­tor tex­te. 🙂 Mul­țu­mim, Dana Fodor Mate­es­cu, Arti­za­neas­ca noas­tră dra­gă! Arti­co­le­le sem­na­te de Dana Fodor Mate­es­cu și publi­ca­te de coti­dia­nul onli­ne Man­ga­lia News, pot fi citi­te aici. Meri­tă! 😀


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply