Dana Fodor Mateescu — Norocosul
(Pigei Pandele) și tembelele din viața lui :-)

0
867

Totul a înce­put îna­in­te de a veni eu pe lume. Mama m‑a făcut din… gre­șe­a­lă cu altul, nu cu tata. (Dacă râde care­va, îl poc­nesc chiar acum! Am făcut box și știu cum să trag un uper­cut fatal).

Cică s‑au dus într‑o excur­sie la mun­te, cu cor­tu­ri­le. Erau mai mulți pri­e­te­ni. Tata era la stu­dent la Arhi­tec­tu­ră, mama la Geo­gra­fie. Au insta­lat tabă­ra pe Valea Timi­șu­lui, au făcut gră­ta­re și au des­tu­pat sti­cle­le de bere, țui­că și ce mai adu­se­se­ră ei aco­lo. Dis­trac­ție, chi­tă­re­a­lă, muzi­că folk, rock, flower-power, pupă­celi și amor liber pe iar­ba udă. Mama îl iubea pe tata, nici gând să‑l înșe­le cu altul, urmau să se căsă­to­reas­că după licen­ță. Dar într‑o noap­te cu lună pli­nă, când ascul­tau la nesfâr­șit Janis Joplin, s‑au machit așa de tare, încât n‑au mai ști­ut de ei. Fie­ca­re s‑a cul­cat într-un cort stră­in. Tata, cu o cole­gă de facul­ta­te, una Dori­na, iar mama, cu unul de la Dru­muri și poduri, Gogu. Și uite-așa am apă­rut eu pe lume. Din gre­șe­a­lă. Nu știu și dacă tata a lăsat‑o gra­vi­dă pe Dori­na, că ai mei n‑au mai pome­nit nume­le ăsta decât atunci când mi-au poves­tit mie. Dar este posi­bil să am o soră sau un fra­te pe unde­va prin lumea lar­gă…

Mama și tata erau foar­te libe­rali în gân­di­re, inte­lec­tu­ali senini, cre­deau în Pacea pla­ne­ta­ră, în OZN-uri, cân­tau la chi­ta­ră, își puneau flori în păr, fumau în draci Mără­șești și Car­pați fără fil­tru, beau vot­că și rachiu făcut din ștrampi Ades­go și zar­ză­re, o deli­ca­te­să! Une­ori, tră­geau pe nas Pren­a­dez (pen­tru atmosfe­ră!) și se iubeau mult de tot. N‑au con­si­de­rat că tre­bu­ie să se des­par­tă doar pen­tru că mama m‑a con­ce­put cu Gogu. Big Deal! Și ăla ori­cum era un tip sim­pa­tic, de gaș­că, știa Lucea­fă­rul pe de rost, plus Scri­soa­rea a III‑a. Mă rog, pater sem­per incer­tus, așa că m‑au con­si­de­rat copi­lul lor, m‑au bote­zat și s‑au căsă­to­rit când eu aveam un an.

-Mă iei, Vero­ni­co, de soț?, a între­bat tata.

-Te iau, Cor­ne­le, ce dra­cu‘ să fac?, a răs­puns mama dând mai tare melo­dia „Cry babe”, cân­ta­tă de pre­fe­ra­ta ei, Janis Joplin.

Dar m‑am învâr­tit p‑aici și am uitat să mă pre­zint: mă numesc Petri­cei­cu Janis Joplin Pan­de­le. Petri­cei­cu pen­tru că așa‑l che­ma pe un stră-unchi bețiv de-al tatei, care era moși­er. Într‑o zi l‑au omorât țăra­nii cu fur­ci­le și l‑au „plan­tat” bini­șor pe ogo­rul cu faso­le. Când a răsă­rit legu­mi­noa­sa, Pha­se­o­lus vul­ga­ris adi­că, buni­că-mea zicea că boa­be­le sunt ca ochii stră-unchiu­lui. Dar nu se lua nimeni după ea, că era cam dusă cu sorco­va și avea abo­na­ment la bala­muc în fie­ca­re toam­nă, când cădea bru­ma. O apu­ca la frig.

Tata îl sti­ma nespus pe nenea Petri­cei­cu, n‑o să înțe­leg nici­o­da­tă de ce, și, din cau­za asta, mi‑a dat nume­le lui. Janis Joplin mă chea­mă pen­tru că, pro­ba­bil v‑ați prins, în noap­tea con­ce­pe­rii mele a cân­tat Janis Joplin până s‑a tocit ban­da. Din pri­ci­na aces­tor nume, abso­lut cre­ti­ne, 45 de ani am fost băta­ia de joc a tutu­ror cole­gi­lor, a pro­fe­so­ri­lor, a capo­ra­li­lor din arma­tă (Ia zi, bă, dă ce te chea­mă pă tine Gia­nis­gi­o­plin, ai? Ești reac­țio­nar? Mă-ta și tac-tu știe ce nume ți-ai pus tu?!).

Apro­pi­a­ții mă stri­gă PJ, (Pigei) și sună mult mai bine așa.

Acum câte­va vor­be des­pre mine: sunt un inte­lec­tu­al cumin­te. În tim­pul liber beau vin roșu, cânt la marim­ba­fon și la uku­le­le. Le țin în deba­ra și le scot când sunt trist. N‑am pri­e­te­ni, locu­iesc într‑o gar­so­nie­ră din cen­trul Bucu­rești­u­lui, cu o mâță pose­si­vă, obe­ză și hoa­ță: Cle­o­pa­tra. Fură de stin­ge. Ori­ce. Chi­tan­țe, bani, mân­ca­re, cea­suri, cer­cei. Dacă o cert, se răz­bu­nă pișân­du-se în acte­le mele și‑n par­ti­tu­ri­le muzi­ca­le pe care le feresc de ea cât pot de mult.

Momen­tan sunt celi­ba­tar și func­țio­nar într-un minis­ter oare­ca­re din Bucu­rești. Toa­tă ziua frec hâr­tii, dosa­re, le pun din dreapta‑n stân­ga și din stân­ga, pe raft. Mun­că de răs­pun­de­re!

Până să mă sta­bi­lesc la slu­j­ba asta, am încer­cat de toa­te. Dar nu-mi ieșea nimic, v‑am zis că‑s ghi­ni­o­nist. Am făcut lice­ul de core­gra­fie din Bucu­rești și am trei facul­tăți în cap, toa­te ter­mi­na­te, cu licen­ța și tot tacâ­mul: infor­ma­ti­ca, lim­bi stră­i­ne și geo­gra­fie. În via­ța mea am avut mul­te mese­rii: ghid ONT, tra­du­că­tor de grea­că, spa­ni­o­lă, fran­ce­ză, ger­ma­nă și idiș (v‑am aver­ti­zat că‑s tare deș­tept!), dan­sa­tor, pro­fe­sor de geo­gra­fie într-un sat din jude­țul Ialo­mi­ța și con­si­li­er la pri­mă­rie.

Pri­ma dată, pe la 20 ani, am fost dan­sa­tor într‑o tru­pă de artiști ama­tori. Eram în 1986. Învâr­team toa­te sti­lu­ri­le posi­bi­le: balet cla­sic, dans popu­lar, tan­go, cha-cha, com­bi­na­te cu dan­su­ri­le tema­ti­ce, patri­o­ti­ce, așa cum se făceau pe vre­muri: sâr­ba oțe­la­ri­lor, rum­ba cefe­riș­ti­lor, geam­pa­ra­ua pom­pie­ri­lor sau bătu­ta agri­cul­to­ri­lor.

Tru­pa se numea „Bucu­ria” și eram foar­te apre­ciați pe vre­mea lui Ceau­șes­cu. La câte fes­ti­va­luri Cân­ta­rea Româ­ni­ei n‑am fost noi apla­u­dați? Îndrăz­nea cine­va să nu bată din pal­me când lide­rul nos­tru de grup era unul, Gică, fiul unui gran­gu­re de la Comi­te­tul Cen­tral?

Mun­ceam cu sârg, lacri­mi în ochi și abn­e­ga­ție, chiar spe­ram că voi face carie­ră, că voi ple­ca pes­te hota­re în tur­nee, mă și vedeam pe afi­șul colo­rat într‑o poză, cu picio­rul drept ridi­cat în sus… Ah! Ce ținu­tă! Ce pul­pă! Ce șpiț!

-Mămi­co, ai în față un vii­tor Oleg Dano­v­s­ki, îi ziceam celei care m‑a adus pe lume din gre­șe­a­lă, în timp ce-mi mes­te­cam, dimi­nea­ța, felia de pâi­ne cu gem.

-Să dea Dum­ne­zeu, răs­pun­dea mama, cu gân­dul la tata care toc­mai bătea niș­te tablă pe aco­pe­ri­șul casei. Era îngri­jo­ra­tă, n‑o inte­re­sa șpițul meu! Asta pen­tru că ăl bătrân mai căzu­se de trei ori în ziua aia, avea o mână rup­tă și-și zdro­bi­se o bucă, dar cum îl ști­am lup­tă­tor, aproa­pe Nin­ja, nu se lăsa.

Dar visul meu tran­da­fi­riu a murit îna­in­te de a se naș­te. N‑am deve­nit un alt Oleg Dano­v­ki. Eram doar Petri­cei­cu Janis Joplin Pan­de­le, un pui de inte­lec­tu­al, cu ini­ma mare și pla­nuri pes­te pla­nuri. Ghi­nio­nul, nu v‑am zis?
.….….…..
Visul meu s‑a acrit ca cior­ba uita­tă pe ara­gaz, vara. Nu sunt un super­sti­țios și nici un retro­grad, dar tot ce se întâm­pla cu mine îmi miro­sea a bles­tem, a vra­jă făcu­tă cu ulci­ca în noap­tea de Sfân­tul Andrei, când urlă lupii p‑afară.

Să vă poves­tesc. Ne aflam în anii 80, îna­in­te de un gran­di­os spec­ta­col patri­o­tic. Tre­bu­ia să ne arun­căm par­te­ne­re­le în sus, apoi să le prin­dem. Ele erau „fete de la câmp” îmbrăcate‑n rochi­țe albe, din pân­ză sub­ți­re, foar­te trans­pa­ren­tă. Așa era dan­sul, ce vreți!? Noi eram flă­că­ii.

Tipa care dan­sa cu mine, Ceci­lia, și‑a diz­lo­cat umă­rul chiar la o repe­ti­ție gene­ra­lă de dina­in­tea eve­ni­men­tu­lui cul­tu­ral, oma­gi­al, vibrant și teri­bil, unde urma să vină și tova­ră­șul Nico­lae Ceau­șes­cu în per­soa­nă, cu întreg ala­i­ul de comu­niști. Am scăpat‑o. Jur că nu știu ce dra­cu‘ s‑a întâm­plat. Mi‑a alu­ne­cat din mâini, ca săpu­nul.

Buu­um! A căzut Ceci­li­ca, de‑a dudu­it sce­na, mi-au clăn­ță­nit mie dinții‑n gură, dară­mi­te ei! Cred că și acum mă-nju­ră, săra­ca, de prin Aus­tria, unde s‑a sta­bi­lit, că a fugit din țară.

-Aaa­a­a­a­a­a­a­a­a­a­a­a­a­aa!, a urlat fata.

-Ooo­o­o­o­o­o­oo, a zbie­rat regi­zo­rul.

-Hii­i­i­i­i­i­i­i­i­i­i­i­i­i­i­i­i­i­i­i­i­ii, a chi­ră­it omul de la lumini.

-Uuuuuuuuuuuuuuuu, a făcut tova­ră­șul de la cen­zu­ră.

Pro­ble­ma gra­vă nu era că bale­ri­na zăcea întin­să pe jos, cu sân­ge­le șiroindu‑i din nas, – se mai întâm­plă în dan­su­ri­le tema­ti­ce, – ci că rămă­se­se fără rochi­ță. Veș­mân­tul era la mine în mâini, iar ea stă­tea cu țâțe­le goa­le în fața tova­ră­și­lor indig­nați de‑a drep­tul.

-Sabo­ta­a­a­aj!!! a urlat în por­ta­vo­ce secre­ta­rul res­pon­sa­bil cu pro­pa­gan­da, dân­du-și o cara­bă grea pes­te frun­te. Avea spu­me la gură ca un cal care a tras o căru­ță cu lube­ni­țe.

Am fost dat afa­ră, fireș­te. Vreți să ziceți că nu sunt ghi­ni­o­nist?

-De nimic nu ești bun, bă Petri­cei­cu­le!, îmi zicea tata cu ochii înfipți în zia­rul Scân­te­ia.

-Ce spui?, săream ars. De ce nu sunt bun? A fost un acci­dent. Toa­tă lumea mă lău­da, eram un talent…Neșansa.

-Neșan­să pe dra­cu‘, ai labe de cau­ciuc.

Și scan­da­lul stă­tea să izbu­c­neas­că. Apă­rea însă mama, care ne poto­lea pe amân­doi:

-Care se duce pân‘ la madam Mar­co­vici să‑i cea­ră niș­te buli­on? Am rămas fără…

Am renun­țat la dans. Mai bâțâi­am din rinichi pe la vre­un ceai, la petre­ceri, dar pe sce­nă nici­o­da­tă. Aveam inter­zis! Via­ța era încă fru­moa­să și-mi zâm­bea ele­gant, cu toți din­ții ei albi, încă neca­ri­ați. Îmi vedeam mai depar­te de stu­dii la Facul­ta­tea de Geo­gra­fie, unde eram încă stu­dent, prin nu știu ce minu­ne. Aco­lo intrai ușor, cu medie mică, și puteai să chiu­lești.

Mai târ­ziu, m‑am apu­cat și de elec­tro­ni­că. M‑a izbit fron­tal pasiu­nea de dio­de, curent elec­tric și sâr­me colo­ra­te. Nu prea aveau ele legă­tu­ră cu râu­ri­le și podi­șu­ri­le, dar sim­țeam nevo­ia în orga­nism de legă­tu­ri­le în serie și‑n para­lel. Le visam noap­tea. Am urmat un curs, pe care tata l‑a plătit din greu. Apoi mi‑a repro­șat, că așa era el.

După ce-am stri­cat toa­te case­to­foa­ne­le din casă, apa­ra­te­le de radio, uni­cul tele­vi­zor, plus sone­ria, era să dau foc și blo­cu­lui. Asta pen­tru că, într‑o dimi­nea­ță fru­moa­să și liniș­ti­tă de august, mi‑a explo­dat în față tele­vi­zo­rul Venus, cu lămpi. N‑a fost vina mea. Ghi­nio­nul! Mama puse­se (avea boa­la asta!) o vază cu flori pe mile­ul de dea­su­pra, iar eu mă apu­ca­sem să meș­te­resc la maga­oa­ie fără să le dau la o par­te. Și nici nu-mi mai amin­tesc dacă l‑am scos din pri­ză…

Cert e că, am agă­țat mile­ul cu vâr­ful let­co­nu­lui și am tras toa­te alea pes­te lămpi­le care abia se aprin­deau. Apa a sfârâit nițel: sfrârrrr-sfârrrr. Apoi: duuu­um! O fla­mă fier­bin­te și fum mult. Atâ­ta mai știu. Că m‑am tre­zit la spi­tal cu părul ars, gene­le și sprân­ce­ne­le scrum. Dar viu!

Mi‑a poves­tit tata după:

-Neno­ro­ci­tu­le! Dacă sărea blocu‑n aer? Ce mai semeni cu tac-tu ăla natu­ral, era la fel de imbe­cil ca și tine! Oda­tă a tur­nat ben­zi­nă în focul de tabă­ră și s‑a trans­for­mat în tor­ță vie. Noroc că bău­se­răm cu toții un butoi de bere. Numai așa l‑am putut stin­ge pe cre­tin. I‑am sal­vat via­ța…

-Lasă că nu era chiar așa de tâm­pit, l‑a apă­rat mama ime­di­at, ca o cloș­că. Și nu-mi mai stre­sa atâ­ta băi­a­tul, nu vezi că‑i trau­ma­ti­zat?

Tata a mor­mă­it ceva și a ieșit pe hol. Era supă­rat. Când am luat eu foc nu bău­se nimic. M‑a stins cu apă.

De atunci n‑am mai pus mâna la pri­ze, tele­vi­zoa­re ori apa­ra­te de radio. Adio, elec­tro­ni­că!

Pe la 26 de ani am avut pro­ble­me și mai mari. Ter­mi­na­sem facul­ta­tea, eram pro­fe­sor, tre­bu­ia să mă pre­zint la o școa­lă din Colen­ti­na. Nu aveam pe nimeni, eram sin­gur, dar îmi doream din toa­tă ini­ma să ies cu cine­va. La școa­lă, numai bidu­de. Toa­te cole­ge­le erau ba mări­ta­te, ba divor­ța­te și iste­ri­ce, cu mare lip­să de Cal­ciu și Mag­ne­ziu în trup, ba la meno­pa­u­ză. Pe cine să aleg?

Mă muta­sem de la ai mei, în cen­tru, și stă­team sin­gur-cio­câr­lan într‑o gar­so­nie­ră, la eta­jul 8, ală­tu­ri de Cle­o­pa­tra, pisi­ca hoa­ță de care v‑am zis la înce­put.

Rela­ți­i­le mele cu dame­le erau pasa­ge­re și de scur­tă dura­tă, între un extem­po­ral des­pre Podi­șul Transil­va­niei și o lec­ție des­pre lacul Titi­ca­ca.

Dana Fodor Mate­es­cu / Noro­co­sul / frag­ment / Sâc!


MN: Oda­tă cu ziua întâi din augus­tul lui 2018, am inau­gu­rat un seri­al umo­ris­tic zglo­biu, spu­mos și plin de haz, ca și autoa­rea aces­tor tex­te. Mul­țu­mim, Dana Fodor Mate­es­cu, Arti­za­neas­ca noas­tră dra­gă! 😉 

Pri­mul epi­sod, aici: Dana Fodor Mate­es­cu – Mic tra­tat de alun­gat mito­ca­nii

Urmă­toa­re­le epi­soa­de:

In pie­lea goa­lă, pe aco­pe­ri­șul fier­bin­te – Dana Fodor Mate­es­cu


Man­ga­lia News, luni, 6 august 2018.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply