Viața dublă a lui Ion Bitzan [Cronică de expoziție]

0
500

    Am fost la expo­zi­ția Pri­zo­ni­e­rii avan­gar­dei. O retros­pec­ti­vă Ion Bit­zan, cura­to­ri­a­tă de Călin Dan, des­chi­să la Muze­ul Națio­nal de Artă Con­tem­po­ra­nă, până pe 1 apri­lie 2018.

    Pre­ju­de­căți este­ti­ce îna­in­te si după 1989

    Atunci când scrii cro­nici de expo­zi­ție, te aștepți de mul­te ori să intri în total dez­a­cord cu cei cu care ori­cum nu împăr­tă­șești ace­leași con­vin­geri. De data asta, însă, pot spu­ne că mă aștept să intru în dez­a­cord cu cei care îmi sunt mai aproa­pe și a căror păre­re des­pre aceas­tă expo­zi­ție o știu deja, măcar par­ți­al. Nemul­țu­mi­rea aces­to­ra e lega­tă de ames­te­cul, com­plet inten­țio­nat, al păr­ții de avan­gar­dă din ope­ra lui Ion Bit­zan (1924–1997), cu mun­ca lui făcu­tă la coman­dă, pen­tru par­tid. Argu­men­tul ține de dife­ren­ța din­tre cele două lumi ide­o­lo­gi­ce și este­ti­ce, împăr­ți­te, sau puse sub sem­nul noțiu­ni­lor de artă con­tem­po­ra­nă și artă ofi­ci­a­lă soci­a­lis­tă. Și de aici încep mul­te­le răs­cruci pre­zen­te în expo­zi­ție, pe care atât pri­vi­to­rul avi­zat, cât și nai­vii, tre­bu­ie să le navi­ghe­ze cum­va.

    Pen­tru cei pla­sați pe o pozi­ție media­nă, de con­su­ma­tori ai artei con­tem­po­ra­ne, dar și de per­soa­ne mai puțin fami­li­a­ri­za­te cu pro­ble­ma­ti­ca rea­lis­mu­lui soci­a­list, sau chiar și pen­tru o par­te din cei fami­li­a­ri­zați cu acest subiect, schis­ma din cadrul expo­zi­ți­ei rămâ­ne demar­ca­tă de linia cla­ră a dife­ren­ței de manie­ră și de ori­zont teh­nic și con­cep­tu­al din­tre arta ves­ti­că și arta de pro­pa­gan­dă din comu­nism. Și nu degea­ba se întâm­plă asta. După 1989, nara­țiu­nea loca­lă a artei, nu doar con­tem­po­ra­ne, a fost recon­stru­i­tă radi­cal, por­nind de la pre­ju­de­că­ți­le este­ti­ce și con­cep­tu­a­le ale ves­tu­lui. Artis­tu­lui estic i s‑a acor­dat, în acei ani, pri­vi­le­gi­ul — sau pova­ra — de a îmbră­ți­șa per­for­ma­ti­vi­ta­tea, mini­ma­lis­mul și con­cep­tu­a­lis­mul, dar și arta cri­ti­că anga­ja­tă, cu puter­ni­ce com­po­nen­te cri­ti­ce și civi­ce.

    Desi­gur că, la fel ca nara­țiu­nea nouă, ce înlo­cu­ia aproa­pe com­plet 50 de ani de mun­ca în Uniu­nea Artiș­ti­lor Plas­tici, atât la nivel con­cep­tu­al, cât și ide­o­lo­gic, poves­tea pe care am spus‑o mai sus e o ver­siu­ne extrem de reduc­ti­vă a unei isto­rii loca­le, pe care vreau să o folo­sesc, chiar dacă e incom­ple­tă, pen­tru a înce­pe dis­cu­ția. Pen­tru că toc­mai aceas­tă nara­țiu­ne reduc­ti­vă a însem­nat nu doar des­chi­de­rea unui larg spa­țiu de explo­ra­re expe­ri­men­ta­lă în artă, ci și tre­ce­rea sub tăce­re a între­gii isto­rii a artei româ­nești de dina­in­te de 1989, spe­rân­du-se poa­te că, prin igno­ra­rea ei, va dis­pă­rea cu totul, împre­u­nă cu pro­ble­me­le ce le-ar putea pune noii ordini din artă.

    Oda­tă cu aceas­tă miș­ca­re s‑a cre­at și sen­za­ția că nu a exis­tat artă româ­neas­că de cali­ta­te inter­națio­na­lă îna­in­te de 1989 și că, dacă ne vom întoar­ce în timp, vom da pes­te un vid deran­jant, cu care nu vrem de fapt să ne con­frun­tam. Doar une­ori, cu per­mi­siu­nea cura­to­ri­lor, isto­ri­ci­lor și gale­riș­ti­lor ves­tici, care împre­u­nă con­sti­tu­ie lumea artei occi­den­ta­le, care ne spu­ne ce și cum sa facem și mai ales când, doar atunci ne-am per­mis (și doar tem­po­rar) să arun­căm o pri­vi­re îna­poi, pen­tru a recu­pe­ra per­so­na­je­le impe­ca­bi­le, care se potri­veau per­fect cu noua para­dig­mă.

    Ce vreau să spun cu toa­tă aceas­tă lamen­ta­ție poa­te ușor exa­ge­ra­tă, e că fie­ca­re sce­nă artis­ti­că e datoa­re față de ea însăși să-și scrie isto­ria și să nu aștep­te să vină cine­va din afa­ră să‑i spu­nă ce are de făcut, sau care îi sunt cri­te­ri­i­le și care îi sunt artiș­tii. Și toc­mai asta încear­că să facă aceas­ta expo­zi­ție de la MNAC: să pri­veas­că îna­poi și să des­chi­dă dis­cu­ția asu­pra com­ple­xi­tă­ții isto­ri­ei artei româ­nești de dina­in­te de 1989, în mod firesc cople­și­toa­re, fiind cul­ti­va­tă prin aban­don.

    Si dacă vei simți cum îți creș­te nemul­țu­mi­rea pe măsu­ră ce citești acest text, pen­tru că, tot expli­când con­tex­tul, nu ajung mai repe­de la lucrări, îți pot spu­ne de pe acum că fac asta inten­țio­nat. Pe scurt, cei care vor mer­ge la expo­zi­ție să vadă direct niș­te for­me și niș­te ima­gini care să le cre­e­ze o sen­za­ție plă­cu­tă, vor pier­de darul cel mai de preț al aces­tei expo­zi­ții: posi­bi­li­ta­tea de a înțe­le­ge, după un efort des­tul de sus­ți­nut, dar moti­vat, com­ple­xa rela­ție din­tre este­ti­ca occi­den­ta­lă și cea esti­că, dar și coti­tu­ra apa­rent lip­si­tă de con­ti­nu­i­ta­te, atât în artă, cât și în isto­ria mai lar­gă a țării, ope­ra­tă la ieși­rea din soci­a­lis­mul de stat și la intra­rea în capi­ta­lis­mul glo­bal.

    Via­ța dub­lă a artis­tu­lui

Cum ară­tau, de fapt, lucru­ri­le în Româ­nia, în ceea ce pri­veș­te artiș­tii, mai ales în anii ’60? Și care era de fapt via­ța lor în acei ani? Putem să aflăm câte ceva din car­tea Acți­o­nis­mul în Româ­nia în tim­pul comu­nis­mu­lui, scri­să de Ilea­na Pin­ti­lie.

Con­ti­nu­a­rea, aici: scena9.ro/article/expozitie-ion-bitzan-mnac-ionut-cioana

Citiți și T‑shirt. Pri­zo­ni­e­rii avan­gar­dei, un arti­col de Călin DAN.


Tri­mi­te-ne ști­rea ta aici:  


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele