MANGALIA 20, episodul 13: SCRIITORI DIN MANGALIA / DESPRE MANGALIA (I)

2
2033

Mangalia20-montaj-foto

MANGALIA 20 – Un TOP al personalităților locale

– episodul 13 –
Anul acesta se împlinesc 20 DE ANI de când orașul Mangalia a fost declarat municipiu (1995 – 2015).

Cu acest prilej, redacția ziarului online www.MangaliaNews.ro a lansat Topul personalităților locale „MANGALIA TOP 20”. Au trecut, așadar, 20 de ani de când Mangalia este municipiu; noi am ales pentru a puncta acest eveniment 20 de domenii în care s-au afirmat concitadinii noștri, de-a lungul vremii, încercând totodată să “updatăm” Monografia “Mangalia în paginile vremii”, scrisă în 2007 de Aurelia și Alexandru Lăpușan.

În articolul anterior (12) am prezentat câteva 

Personalități locale din IT și Media
Astăzi, Episodul 13: 

SCRIITORI  DIN MANGALIA / DESPRE MANGALIA (I).

Vom prezenta, în cele ce urmează, scriitori care au imortalizat  Mangalia de-a lungul timpului, așa cum au făcut Ștefan Eleutheriadis, Geo Bogza, sau Cella Serghi, precum și scriitori din Mangalia zilelor noastre, cu gândurile, proiectele și cărțile lor. 

Ștefan Eleftheriadis

Ştefan Elefteriadis (fragmente, fotografii şi desene preluate din „Mangalia, vârsta de aur:
patrimoniul cultural (XIV)” şi „Elegii vizuale semnate de fiul ceasornicarului din Mangalia”,
autor: Silvana Cojocăraşu)

Stephanos_Eleutheriadis-

Publicitate https://www.mangalianews.ro/

”Pe vremea copilăriei mele, între 1922 şi 1930, Mangalia era un orăşel cam de vreo patru mii de locuitori, uitat într-o margine de lume, unde puţinii sezonişti care veneau vara îl căutau pentru rafinatul peisaj, de o originalitate care încânta pe pictori, scriitori, poeţi şi o clasă de intelectuali români. Aceşti sezonişti înfruntau dificultăţile transportului, înghesuiţi într-un autobuz de douăzeci de locuri, de la Constanţa până la Mangalia, pe un parcurs de 45 de km, pe o şosea de macadam calcaros, prost întreţinută, pe care ploile toamnei şi ale primăverii, sau căruţele care transportau zilnic cereale la silozurile din portul Constanţa, o puneau într-o stare deplorabilă.

Case joase de piatră sau de cărămidă, văruite şi acoperite cu olane, cu garduri lungi de piatră, împrejmuiau curţile gospodăriilor, cu modestele lor grădini de zarzavaturi şi câteva specii de pomi fructiferi sau viţă-de-vie, asaltate mereu de copiii dornici de fructele pomilor.

Apa era scoasă cu căldări din fântâni, destul de adânci, dar, de multe ori, apa era fie amară, datorită prezenţei sărurilor de magneziu, fie sulfuroasă, când trecea printr-o regiune cu sulf. Străzi pline de praf sau noroi, depinzând de anotimp, de o pitorească neglijenţă urbană, ofereau un farmec aparte, cu trotuarele mici sau inexistente.

Zidurile de piatră, adormite de secole în cuminţenia lor, voind parcă să-şi spună istoria, încântau prin pasivitate, oferind o poezie pe care poeţi ca Ion Vinea a pătruns-o şi distilat-o în versurile din „Ora fântânilor”. Mai târziu, pictori ca Tonitza, Petraşcu, Şirato, Miracovici sau Ţuculescu le-au scăldat în lumina culorilor paletei lor, rămânând în tezaurul picturii româneşti cu lapidarul titlu „Mangalii”. Sunt singurele documente din ce a fost oraşul, înainte de distrugerea lui de comunism, după 1956. (…)

Mangalia interbelica, reconstituire imaginara de V.Brussalis

Mangalia interbelică, reconstituire imaginară de V.Brussalis.

Vara, „meniul” oraşului se schimba, din cauza sezoniştilor. Apăreau, la câteva brutării, franzela albă şi cornurile cu nuci, şi, mai ales, îngheţata: la bragagerii, în cărucioarele turcilor de pe străzi şi la cofetăria lui Delureanu. Mirosul cornurilor cu nuci, scoase din cuptor cam pe la cinci după-amiaza, mă incita în aşa fel, încât apăream la prăvălie la tata şi-i ceream doi lei, şi încă unul pentru o îngheţată… aceste cornuri cu nuci existau numai vara, căci, odată cu sosirea toamnei, ne rezumam la pâinea neagră de grâu”.

Despre şcoala interbelică, cu atmosfera, învăţătorii şi specificul ei, Eleutheriades îşi aminteşte: “După ce am terminat grădiniţa şi am împlinit şapte ani, am intrat la şcoala primară, „şcoala mare”, cu cel mai înalt grad al învăţământului din oraş, şi unicul, de altfel: o clădire padronizată, cu două săli mari de curs, de o parte şi de alta a unui coridor larg de intrare. În spatele ei se construise o anexă, cu o cancelarie a învăţătorilor şi încă o sală de curs. Şcoli ca aceasta au fost construite de regele Carol I în toate orăşelele şi satele cu mai mult de cinci sute de locuitori, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Era ultima clădire la marginea oraşului, spre vest. Ca să ajungem la şcoală, străbăteam o bucată de câmp, unde iarna vedeam la orizont, nu prea îndepărtat, lupii umblând în haite după hrană. (…)

Stefan Elefteriadis cu colegii de clasă, şcoala primarăŞtefan Elefteriadis cu colegii de clasă, şcoala primară.

Când am ajuns să intru la „şcoala mare” (aşa era numită şcoala primară, singura instituţie de învăţământ în Mangalia), mă văd în prima zi de şcoală, cu o prezenţă deosebită de aceea de până acum: învăţătorul cu nuiaua în mână, teme de făcut acasă pe tăbliţa de ardezie cu condeiul. Uniforma era un şorţ cu fundă colorată, indicând clasa.

Şcoala primară era obligatorie, când se lipsea peste o săptămână, poliţia mergea în căutarea elevului şi-l aducea la şcoală. Eram copii din toate clasele sociale, „de la vlădică până la opincă”, tunşi în cap, cu mâinile şi urechile spălate, controlate la intrarea în clasă.

Învăţătorul era Vasile Stegaru, om politic al Partidului Ţărănist şi primar al oaşului, în acel timp. Avea o voce stridentă şi îi plăcea să ţipe. Ne-a predat lecţii în trimestrul întâi, când am început cu: o+i=oi şi a+c=ac, etc., şi ne-a învăţat să numărăm până la cinci, înainte şi înapoi. A făcut cu noi doar abecedarul partea întâia (din cele două care erau), dar cum primăria îl solicita mai mult, şi-a pus un învăţător substitut. Numele lui era Hoţei, un tânăr înalt şi slab, cu palton negru, pas măsurat şi figură de sfânt. El venea pe jos de la Limanu, un sat la patru kilometri, dincolo de Lacul Mangaliei. (…) În clasa a treia l-am avut ca învăţător pe zbirul Teodor Alectoride, care bătea pe rupte şi avea forme personale de tortură, selecţionate şi aplicate după gravitatea cazurilor, pe care el le gradua în repertoarul pedepselor sadicei lui minţi. (…)

       În afară de şcoala primară românească, obligatorie, tata şi încă vreo câţiva greci insistau să urmăm şi şcoala grecească, al cărei învăţător era fie un dascăl, fie preotul bisericii greceşti din oraş. Şcoala primară românească o frecventam după-amiaza, iar dimineaţa mergeam la şcoala grecească. Eram şase elevi de aceeaşi vârstă: Sterică Foroglu, Tudorache Lilis, Vasile Brusalis, vărul meu, o fată, Fofoca Casangioglu, Costică Stamatopol şi eu, Ştefan Elefteriadis.

Preotul, recent adus din Grecia, cam prin 1930, cu avionul, era un arhimandrit, burtos şi greoi, pe nume Neofitos Stamatiadis. El ne preda limba greacă şi ne vorbea de istoria şi mitologia grecilor antici. Era pătruns de sentimentul patriotic grec, şi a ajuns chiar să-i convingă pe părinţii noştri să ne îmbrace în evzoni pentru sărbătoarea de 25 martie, Ziua Independenţei Greciei de sub jugul turcesc.

Eram în clasa a treia primară când serbarea a avut loc în biserică, unde a asistat întreaga comunitate grecească din Mangalia, şi profesorul nostru de la şcoala primară, Teodor Alectoride, tot de origine greacă, şi vorbea şi ceva greceşte. Am încă fotografia noastră, a celor cinci băieţi în uniformele de evzoni, în faţa uşii bisericii, cu Neofitos, făcută cu acea ocazie.”

Elefteriadis_la_scoala_greceasca

În anul 2000, din Sao Jose dos Campos (Brazilia), Stephan Eleutheriades, în pictura căruia tema monumentului Soldatului Necunoscut revine cu obstinaţie, scria: „Sunt imagini şi amintiri care m-au marcat şi pe care astăzi le cern din ceaţa trecutului, punându-le pe pânză ca documente şi mărturii ale copilăriei şi tinereţii noastre de aur, ca poetul care compune un poem sau un sonet”, printre cele câteva exemple fiind şi „tragicul monument al Soldatului cu puşca din Piaţa Eroilor, pe care Tudorache Lilis şi compania, împreună cu partidul comunist, au făcut să dispară fără urme.” (corespondenţă).

Casa profesorului Constantin Motăş

 “Mangalia a apărut în timp ca ierburile pe câmpie, natural, cu formele ei fruste ieşite din nevoile oamenilor, ce doreau să-şi adăpostească şi să-şi trăiască doar viaţa. Mangalia nu era un monument de arhitectură, nici o splendoare urbanistică, era o poezie laică, făcută de timp, cu străzile ei strâmbe trasate de nevoile oamenilor, pline de praf şi fără trotuare, cu lungi garduri de piatră, în spatele cărora se ascundea liniştea caselor acoperite cu olane. Cafenelele, căruţele cu cai, înţelepciunea salcâmilor, a oţetarilor visători, gălăgia gâştelor şi hămăitul câinilor, litania neastâmpărată a mării cu pescăruşi fluturând pe cer, soarele, vântul, copiii desculţi şi maidanele pline de lobodă şi cucută, toate făceau acest singular poem liric care se numea Mangalia.

Mangalia interbelică plaja şi oraşul

Mangalia interbelică: plaja şi oraşul.

Aici totul se exprimă prin tăcere, şi formele, şi timpul, şi marea chiar, aici vedeam transparenţa luminii şi infinitul, cutremurat de minunea luminii şi splendoarea nopţilor, aici se stă de vorbă cu cosmosul”, scria Stephan Eleutheriades la Rio de Janeiro, în 2001, în “Mangalia in memoriam”. Nimeni nu exprimă, mai real şi mai poetic, adevărul şi armonia vârstei de aur a Mangaliei.

Ceea ce mă leagă de această bucată de pământ este faptul că m-am născut şi crescut aici, în Mangalia, cunoscând-o şi pătrunzând-o prin intuiţia mea, în limita cunoştinţelor pe care le-am avut, până la vârsta de douăzeci şi nouă de ani, când, forţat de circumstanţe istorice şi în căutare de libertate, a trebuit să o părăsesc, în 1950, străbătând meridiane, paralele, emisfere, mări şi oceanul, repatriindu-mă în Grecia, şi apoi exilându-mă în partea cealaltă a lumii, în Brazilia. Aşa mi-am dat seama că locul şi pământul unde te-ai născut şi unde ţi-ai trăit copilăria va rămâne, tot restul vieţii, locul şi perioada de aur”.

(…) Eleutheriades aparţine acestui loc, pentru că i-a trăit istoria. Este fructul firesc şi normal al istoriei acestui loc, pe care l-a părăsit de nevoie, căci nimeni nu ia lumea-n picioare de plăcere. Mangalia, aşa cum a fost, face parte din fiinţa lui. Iar prin gestul lui de creaţie a reuşit, aşa cum notează George Ciorănescu pe coperta albumului, „să mute Mangalia la tropice”…
Aşa cum a fost. Pentru că Eleutheriades nu vrea să se întoarcă acasă, la Mangalia, nu vrea să vadă oraşul aşa cum este acum: oamenii de azi sunt străini şi îi sunt străini, iar chipul pare mutilat. Îl doare, îi pasă: „Pitorescul locului era impregnat pe figurile oamenilor de omenie, timpul trecea nemăsurat de nimeni, lăsând pecetea anilor, a secolelor, acoperind fiecare piatră, fiecare casă, străzile arhaice şi natura. Lirismul vieţii pacifice îl deosebea de restul lumii. Toată această simbioză de oameni şi locuri, pe care doar timpul şi natura ştiu să le matureze, au fost asasinate fără milă şi fără înţeles, iar astăzi Mangalia este un artificiu, fără parfumul trecutului, doar câteva frânturi din trecut se zbat în disperata lor supravieţuire”.

Pictorul nu a încetat niciodată să iubească acest loc, cu dorul şi nostalgia neîmplinirii, şi a destinului impus. A renăscut-o în culori şi redat-o universului în operă de artă, împlinind-o în tema principală a picturii sale: „… în umblările mele prin lume, am căutat mereu o Mangalie. Oraşul nu l-am mai găsit niciodată, şi nici n-o să-l mai văd, pentru că a fost asasinat în mod cinic şi pervers. L-am pictat şi desenat pentru a arăta lumii poezia şi lirismul lui.”
În „elegiile vizuale” ale oraşului care nu mai există, se văd pe hârtie, concret, poveştile şi oamenii. Au nostalgia frumosului, a copilăriei, a celor ce nu mai sunt, purtătorii de valori. Figurile se desprind şi sunt aievea. Toate au existat: peisajele cu marea, case, biserici, corăbii, bărcile pescarilor, ploaia, zăpada, copaci, felinarul din colţul străzii, fântâni.

„În Mangalia, totul se exprima prin tăcere, şi formele, şi timpul, şi marea chiar; aici vedeam transparenţa lumii şi infinitul, aici stăteam de vorbă cu Dumnezeu. (…) Astăzi privesc cu nostalgie acest tablou aici, la Rio de Janeiro, ca şi bărcile pescarilor trase pe nisip din rada portului, străzile care duceau înspre mare, a căror lumină contrasta cu albastrul verzui al mării, câmpurile cu floarea-soarelui din împrejurimile oraşului şi marginea lacului cu turnul de apă, enormele şure de paie de lângă modestele case ale ţăranilor turci, în lumina soarelui înspre asfinţit; coloritul pământurilor arse de soare şi de vreme, salcâmii noduroşi de pe străzi, astăzi inexistente, şi oţetarii visători de lângă mare; acoperişurile cu olane şi lungile ziduri de piatră, cu griurile lichenilor şi istoria lor tăcută, pe care o povestesc timpului; oamenii arşi de soare şi de vântul mării, care îşi ascundeau fiecare povestea vieţii şi a viselor lor, şi pe care timpul o dăltuia pe feţele lor; iarba câmpului şi sperietorile nechemate, care apăreau ca nişte himere; toată vraja peisajului dominat de mult cer şi vânt, pe care am căutat să-l înregistrez şi să-l fixez pe micile bucăţi de carton. Peisajul mangaliot era gata compus, doar trebuia găsit, pătruns şi transcris cu toată poezia lui. El se oferea şi alina, încânta şi învăluia prin discreţia şi rafinamentul care emana din formele caselor apărute în timp ca ierburile pe câmpuri, făcute pentru a da adăpost necesităţilor oamenilor umili, timizi, modeşti, şi a căror dorinţă era fericirea şi să-şi trăiască viaţa”.
Aşa a fost în Mangalia, până prin 1952-53. Din străzile de altădată, cu greu se mai recunosc două-trei, câteva case, de numărat pe degete, înving timpul cu acoperişuri cu olane şi ziduri de piatră, iar „oamenii de altădată” sunt astăzi câteva familii, câţiva bătrâni şi urmaşii generaţiilor de atunci. Surprinzător, unii nici nu mai recunosc locurile din desene, sau nu vor, cine ştie… poate le e frică să recunoască trecutul, ca şi cum s-ar întoarce împotriva lor. Puţinele familii fie nu se mai cunosc, fie aproape nu-şi vorbesc, se evită şi se salută rar. Au dispărut respectul şi apropierea. Le-au luat locul suspiciunea, neîncrederea, răceala indiferentă. Şi peste toate, impostura. Uneori chiar se denaturează voit poveştile, sau nu se recunosc. Mulţi refuză să vorbească. Tac. Trecutul a devenit o povară, o tară pe care e bine să nu o recunoşti, sau de care mai bine eviţi să vorbeşti.
        Eleutheriades face exact contrariul: arată clar, alb-negru, acest trecut. O face însă cu detaşarea, înţelepciunea şi curajul celui ce s-a desprins.
        Tristele imagini pontice… mereu tristele, ponticele…

(Surse: Silvana Cojocăraşu: Mangalia, vârsta de aur: patrimoniul cultural (XIV), din studiul „Callatis, legenda Mării Negre”, în „Alternativa”, Canada, anul 9, nr. 105, iulie 2012, rubrica „Studii Pontice”;
Silvana Cojocăraşu: Elegii vizuale semnate de fiul ceasornicarului din Mangalia, în
„Alternativa”, Canada, anul 8, nr. 94, septembrie 2011, în „Recenzii”.

Despre pictorul și graficianul Stephan Eleuteriades, vă invităm să citiți și articolul: 

MANGALIA 20 – Un TOP al personalităților locale. Episodul 3: Arte plastice – Pictură


Geo_Bogza

Scriitorul Geo BOGZA,

A locuit în Mangalia și a scris și publicat unul dintre reportajele sale acide, intitulat Balcoane pentru Mangalia”, referindu-se la nefericita soluție arhitecturală din anii ‘50, la urâțeniile de blocuri înghesuite în centrul orașului:

„Oare nu s-ar putea face ceva pentru Mangalia? Fiindcă, mare ghinion a avut orașul acesta, descoperit și îndrăgit de pictori, printre care Tonitza era cel mai fervent, îndată după primul război mondial.
Apoi a venit al doilea război mondial, iar după el Mangalia a fost iarăși desoperită, dar, din păcate, nu de o nouă generație de artiști, ci de ceea ce ar putea fi contrariul ei. Ce fel de oameni vor fi fost aceia, cu o atât de puternică vocație a urâtului, a distrugerii a ceea ce exista și avea incontestabil un farmec, în numele a ceva nou ce se dovedea înspăimântător de slut? Prin anii 1950, tare a mai fost pocită biata Mangalie! Un deceniu mai târziu, litoralul a devenit, în toată lungimea lui, teatrul unor fericite experimentări arhitectonice, care au surprins și încântat pe toată lumea.
Dar Mangalia a avut nenorocul să fie dărâmată și reclădită într-o clipă când multe erau urâte și silnice, nu numai în arhitectură, ci și în poezie.
Pe strada principală, mi-aduc aminte, creștea un dud ce-și întindea coroana de la un trotuar la altul; sub el încăpeau toate mesele unei cafenele, la care ședeau turci bătrâni, toți cu voci de muezin, iar unii cu capetele de o mare finețe orientală, ca sculptate în chihlimbar. A fost tăiat. Toți arborii au fost tăiați, cu aceeași vinovată grabă, cu aceeași înverșunată pornire împotriva a tot ce făcuse bucuria și mândria celor dinainte. Iar strada principală, rămasă de o înspăimântătoare nuditate, a căpătat un nou nume: strada Oltului. Ce legătură poate fi între Olt și Mangalia?
După același principiu, al nucii în perete, a fost reconstruit centrul orașului. E aproape de necrezut că, pe un spațiu atât de mic a putut fi îngrămădită atâta urâțenie! Acele cutii de chibrituri, acele cuburi și paralelipede de ieftină zidărie, nu par casele unui oraș, ci opera unui scenograf care a vrut să ridice un monument al sărăciei sufletești.
Încă odată: Biata Mangalie! Cu nimic nu merita această soartă. Fie-i țărâna ușoară celui ce a tăiat primul dud, dar, cu mare păcat și-a încărcat conștiința.
De mult, după prea multele insuccese dobândite, am renunțat să mai pun mâna pe condei pentru a propune soluții cetățenești. Dacă o fac acum, e din convingerea că, fără prea mare efort, numai cu un pic de suflet și imaginație, Mangalia ar putea fi trasă câteva trepte mai sus din sluțenia în care a căzut.
Las pentru alte vremuri, poate pentru o altă generație, gestul magnamim de a dărâma până la temelie urâțeniile anilor ’50 și de a construi în locul lor o cetate a frumuseții. Nu propun să dăm o aparență mai pțin tristă, atât de tristei realități. Chibzuind îndelung la ce s-ar putea face, îmi iau răspunderea să afirm că, dacă la toate acele nenorocite cutii de chibrituri s-ar pune, sub toate ferestrele – dar nu la toate la fel, ci foarte diferite – balcoane de fier forjat, lucrurile s-ar schimba și, pe nopți cu lună, sau poate chiar și în plină zi, am putea avea iluzia unei așezări prin care nu e chiar un coșmar să te plimbi.
Balcoane pentru Mangalia! Acesta este apelul pe care-l lansez. Balcoane, multe balcoane pentru Mangalia, pentru a-i da puțină pudră pe obraz, pentru a-i trage o șuviță de păr pe frunte, ca să poată înfrunta și ea privirile celor care, venind din celelalte localități ale litoralului, unde atâtea linii se îmbină îndrăzneț și fericit, nimeresc într-o tristă zidărie.
N-ar fi vorba, la urma urmei, decât de fațada caselor de pe cinci sute de metri din strada principală. Treaba s-ar putea face cu o cheltuială minimă: câteva tone de fier și una de ciment. Dar, ar fi nevoie de un arhitect cu fantezie, unul care să fi fost la Sevilla sau să fi văzut un film despre acel oraș al bătăilor cu flori. Poate tot un scenograf, în stare să realizeze decorul unei permanente kermese în care i-ar sta atât de bine tineretului mangaliot ce forfotește toată vara pe acolo.
Iar, dacă în lungul trotuarelor, de atâta vreme goale, s-ar planta sălcii pletoase care să-și reverse abundența ramurilor și lirismul până în stradă – am văzut în câteva curți exemplare superbe -, vechea Mangalie ar deveni, cel puțin șase luni pe an, un oraș în care, poate, ar fi chiar plăcut să te plimbi.
Deci, balcoane și sălcii pentru Mangalia!

(Bogza, Geo, Balcoane pentru Mangalia, în Paznic de far, Editura Minerva, 1974, pag. 454-455).


Cella-Serghi

Cella SERGHI,

Scriitoare, publicistă, născută la 22 octombrie 1907 la Constanța, decedată în 1993 la București.
Unele dintre romanele sale fac referiri la Mangalia: Bunicul, Serghi, era din Callatis. Pentru el, Mangalia rămăsese Callatis. Și, la Callatis se găseau antichitățile cele mai frumoase – vase de pământ, figurine, sticluțe, monede cu inscriptii grecești… Pasiunea mea pentru Constanța a rămas întreagă, dar toate vacanțele copilăriei și adolescenței mele le-am petrecut la Mangalia, la Mare“.
”Pînza de păianjen”

Personajul principal al cărții, Diana Slavu, este construit după chipul și asemănarea Cellei Serghi. Un personaj tragic, chinuit de emoții și mici necazuri cotidiene, de o feminitate extraordinară, sub care se ascund cochetării și dureri ascunse ale adolescenței, o adolescență trăită în timpul războiului, plină de sărăcie și lipsuri. De fapt, asta e marea tragedie a Dianei, faptul că fiind foarte frumoasă e invitată mereu ba la cocteiluri, ba la ceaiuri, e curtată de tineri de viitor, iar pentru asta e tot timpul nevoită să-și ascundă sărăcia.

Printr-o intuiție nativă și în urma discuțiilor din casă la care a tot asistat de cînd era copil, știe că oamenii săraci vor intra mereu pe ușa din dos și nu vor fi niciodată introduși oamenilor cu influență, chiar dacă sunt mai înzestrați decît ceilalți. Pentru că Diana nu avea în niciun caz de gînd să se știe despre condiția, face tot posibilul să fie acceptată, iar pentru asta trebuie să fie mereu în alertă, cu mintea mereu ocupată să nu fie prinsă, să nu afle cineva că educația ei este mai mult un produs al capacității sale de a se autoeduca, trebuie să fie mereu cu un pas mai deșteaptă decît colega de bancă, și tot așa, și tot așa un slalom printre tinerii din vremea ei, care nici nu bănuiesc ce tragedie se poate ascunde în această Diana dorită de toți, dar atît de mîndră încît nu vrea ca nimeni să spună despre ea: Săraca!

Iată o  conversație de la începutul cărții între Ilinca, prietena ei cea mai bună, căreia îi scria regulat și pictorul Petre Barbu, de care Diana fusese îndrăgostită în adolescență, dar el nu-i prea acordase atenție. Cei doi se întîlnesc la mulți ani după întîmplările din carte. Aflăm însă în schimbul acesta de replici, că dimpotrivă, pictorul o iubea încă de-atunci.

L-am privit atît de uimită încît s-a simțit dator să explice:

– Eram îndrăgostit de ea…

I-am răspuns aproape supărată:

–  Nu cred!

A zîmbit amuzat.

–  Ei, asta-i! Și a adăugat: în vara aceea toată Mangalia era înnebunită. (…)

–  Cum mai e Diana, tot așa de frumoasă?

–  E mai frumoasă acum, dar mie îmi plăcea mai mult atunci… Dumneata o găseai frumoasă?

–  Nu și da, cum să-ți explic? Cînd o vedeai apărînd, ți se părea foarte frumoasă; cînd te uitai mai bine, spuneai nu, nu e frumoasă, dar ”are ceva” și te întrebai ce are. E drept că avea și neastîmpărul celor 16 ani, pe vremea aceea. Parcă era o pisică prea mare.

–   Așa e și acuma…”


Vezi și: „Medalion Cella Serghi și Mangalia“
Cella-Serghi-medalion-mangalia-

Ne oprim aici cu evocările… 

În episodul viitor ne vom referi la câțiva dintre cei mai reprezentativi scriitori din Mangalia ai generației actuale:

  • Indira ABDULVOAP,
  • Ana ARDELEANU,
  • Ioan Aurel BOLBA,
  • Mihaela BURLACU,
  • Emilia DABU,
  • Robert Marius DINCĂ,
  • Andra ILIESCU,
  • Adina LOZINSCHI,
  • Dora Alina ROMANESCU,
  • Virgil STAN,
  • Loredana Ionela TUDOR.

 Mangalia News, 7 august 2015.



piese-auto-mangalia.ro



2 COMENTARII

  1. Cred că scriitorul Virgil STAN din Mangalia merită cuprisosinţă să ocupe un oc important printre personalităţile Municipiului. Romanul său Parfum de orhideeeeste unul din cele mai relevante, mai expresive şi mai realist romantice din scrierile contemporane. Nu numai talentul de condeier, ci şi valorile morale promovate în roman, sunt demne de luat în consideraţi

Leave a Reply