MANGALIA 20, episodul 13: SCRIITORI DIN MANGALIA / DESPRE MANGALIA (I)

2
1840

Mangalia20-montaj-foto

MANGALIA 20 – Un TOP al personalităților locale

- episodul 13 -
Anul acesta se împlinesc 20 DE ANI de când orașul Mangalia a fost declarat municipiu (1995 — 2015).

Cu acest pri­lej, redac­ția zia­ru­lui onli­ne www.MangaliaNews.ro a lan­sat Topul per­so­na­li­tă­ți­lor loca­leMANGALIA TOP 20”. Au tre­cut, așa­dar, 20 de ani de când Man­ga­lia este muni­ci­piu; noi am ales pen­tru a punc­ta acest eve­ni­ment 20 de dome­nii în care s‑au afir­mat con­ci­ta­di­nii noș­tri, de‑a lun­gul vre­mii, încer­când tot­o­da­tă să “upda­tăm” Mono­gra­fia “Man­ga­lia în pagi­ni­le vre­mii”, scri­să în 2007 de Aure­lia și Ale­xan­dru Lăpușan.

În arti­co­lul ante­ri­or (12) am pre­zen­tat câteva 

Personalități locale din IT și Media
Astăzi, Episodul 13: 

SCRIITORI  DIN MANGALIA / DESPRE MANGALIA (I).

Vom pre­zen­ta, în cele ce urmea­ză, scri­i­tori care au imor­ta­li­zat  Man­ga­lia de‑a lun­gul tim­pu­lui, așa cum au făcut Ște­fan Ele­u­the­ri­a­dis, Geo Bogza, sau Cel­la Serghi, pre­cum și scri­i­tori din Man­ga­lia zile­lor noas­tre, cu gân­du­ri­le, pro­iec­te­le și căr­ți­le lor. 

Ștefan Eleftheriadis

Şte­fan Elefte­ri­a­dis (frag­men­te, foto­gra­fii şi dese­ne pre­lu­a­te din „Man­ga­lia, vâr­sta de aur:
patri­mo­ni­ul cul­tu­ral (XIV)” şi „Ele­gii vizu­a­le sem­na­te de fiul cea­sor­ni­ca­ru­lui din Mangalia”,
autor: Sil­va­na Cojocăraşu)

Stephanos_Eleutheriadis-

”Pe vre­mea copi­lă­ri­ei mele, între 1922 şi 1930, Man­ga­lia era un oră­şel cam de vreo patru mii de locu­i­tori, uitat într‑o mar­gi­ne de lume, unde puţi­nii sezo­ni­şti care veneau vara îl cău­tau pen­tru rafi­na­tul pei­saj, de o ori­gi­na­li­ta­te care încân­ta pe pic­tori, scri­i­tori, poeţi şi o cla­să de inte­lec­tu­ali români. Aceşti sezo­ni­şti înfrun­tau difi­cul­tă­ţi­le trans­por­tu­lui, înghe­sui­ţi într-un auto­buz de două­zeci de locuri, de la Con­stanţa până la Man­ga­lia, pe un par­curs de 45 de km, pe o şosea de maca­dam cal­ca­ros, prost întreţi­nu­tă, pe care plo­i­le toam­nei şi ale pri­mă­ve­rii, sau căru­ţe­le care trans­por­tau zil­nic cere­a­le la silo­zu­ri­le din por­tul Con­stanţa, o puneau într‑o sta­re deplorabilă.

Case joa­se de pia­tră sau de cără­mi­dă, văru­i­te şi aco­pe­ri­te cu ola­ne, cu gar­duri lungi de pia­tră, împre­j­mu­iau curţi­le gos­po­dă­ri­i­lor, cu modes­te­le lor gră­dini de zar­za­va­turi şi câte­va spe­cii de pomi fruc­ti­feri sau viţă-de-vie, asal­ta­te mereu de copi­ii dor­nici de fruc­te­le pomilor. 

Apa era scoa­să cu căl­dări din fân­tâni, des­tul de adânci, dar, de mul­te ori, apa era fie ama­ră, dato­ri­tă pre­zenţei săru­ri­lor de mag­ne­ziu, fie sul­fu­roa­să, când tre­cea printr‑o regiu­ne cu sulf. Străzi pli­ne de praf sau noroi, depin­zând de ano­timp, de o pito­reas­că negli­jenţă urba­nă, ofe­reau un far­mec apar­te, cu tro­tu­a­re­le mici sau inexistente. 

Zidu­ri­le de pia­tră, ador­mi­te de seco­le în cuminţe­nia lor, voind par­că să-şi spu­nă isto­ria, încân­tau prin pasi­vi­ta­te, ofe­rind o poe­zie pe care poeţi ca Ion Vinea a pătruns‑o şi distilat‑o în ver­su­ri­le din „Ora fân­tâ­ni­lor”. Mai târ­ziu, pic­tori ca Tonit­za, Petra­ş­cu, Şira­to, Mira­co­vici sau Ţucu­les­cu le-au scăl­dat în lumi­na culo­ri­lor pale­tei lor, rămânând în teza­u­rul pic­tu­rii româ­neşti cu lapi­da­rul titlu „Man­ga­lii”. Sunt sin­gu­re­le docu­men­te din ce a fost ora­şul, îna­in­te de dis­tru­ge­rea lui de comu­nism, după 1956. (…)

Mangalia interbelica, reconstituire imaginara de V.Brussalis

Man­ga­lia inter­be­li­că, recon­sti­tu­i­re ima­gi­na­ră de V.Brussalis.

Vara, „meni­ul” ora­şu­lui se schim­ba, din cau­za sezo­ni­ş­ti­lor. Apă­reau, la câte­va bru­tă­rii, franze­la albă şi cor­nu­ri­le cu nuci, şi, mai ales, îngheţa­ta: la bra­ga­ge­rii, în căru­cioa­re­le tur­ci­lor de pe străzi şi la cofe­tă­ria lui Delu­rea­nu. Miro­sul cor­nu­ri­lor cu nuci, scoa­se din cup­tor cam pe la cinci după-ami­a­za, mă inci­ta în aşa fel, încât apă­ream la pră­vă­lie la tata şi‑i ceream doi lei, şi încă unul pen­tru o îngheţa­tă… aces­te cor­nuri cu nuci exis­tau numai vara, căci, oda­tă cu sosi­rea toam­nei, ne rezu­mam la pâi­nea nea­gră de grâu”.

Des­pre şcoa­la inter­be­li­că, cu atmosfe­ra, învă­ţă­to­rii şi spe­ci­fi­cul ei, Ele­u­the­ri­a­des îşi amin­teş­te: “După ce am ter­mi­nat gră­di­ni­ţa şi am împli­nit şap­te ani, am intrat la şcoa­la pri­ma­ră, „şcoa­la mare”, cu cel mai îna­lt grad al învă­ţămân­tu­lui din oraş, şi uni­cul, de alt­fel: o clă­di­re padro­ni­za­tă, cu două săli mari de curs, de o par­te şi de alta a unui cori­dor larg de intra­re. În spa­te­le ei se con­stru­i­se o ane­xă, cu o can­ce­la­rie a învă­ţă­to­ri­lor şi încă o sală de curs. Şcoli ca aceas­ta au fost con­stru­i­te de rege­le Carol I în toa­te oră­şe­le­le şi sate­le cu mai mult de cinci sute de locu­i­tori, încă de la sfârşi­tul seco­lu­lui al XIX-lea. Era ulti­ma clă­di­re la mar­gi­nea ora­şu­lui, spre vest. Ca să ajun­gem la şcoa­lă, stră­bă­team o buca­tă de câmp, unde iar­na vedeam la ori­zont, nu prea înde­păr­tat, lupii umblând în hai­te după hrană. (…)

Stefan Elefteriadis cu colegii de clasă, şcoala primarăŞte­fan Elefte­ri­a­dis cu cole­gii de cla­să, şcoa­la primară.

Când am ajuns să intru la „şcoa­la mare” (aşa era numi­tă şcoa­la pri­ma­ră, sin­gu­ra insti­tu­ţie de învă­ţământ în Man­ga­lia), mă văd în pri­ma zi de şcoa­lă, cu o pre­zenţă deo­se­bi­tă de ace­ea de până acum: învă­ţă­to­rul cu nuia­ua în mână, teme de făcut aca­să pe tăbli­ţa de arde­zie cu con­de­iul. Uni­for­ma era un şorţ cu fun­dă colo­ra­tă, indi­când clasa. 

Şcoa­la pri­ma­ră era obli­ga­to­rie, când se lip­sea pes­te o săp­tămâ­nă, poli­ţia mer­gea în cău­ta­rea ele­vu­lui şi‑l adu­cea la şcoa­lă. Eram copii din toa­te cla­se­le soci­a­le, „de la vlă­di­că până la opin­că”, tunşi în cap, cu mâi­ni­le şi ure­chi­le spă­la­te, con­tro­la­te la intra­rea în clasă. 

Învă­ţă­to­rul era Vasi­le Ste­ga­ru, om poli­tic al Par­ti­du­lui Ţără­nist şi pri­mar al oaşu­lui, în acel timp. Avea o voce stri­den­tă şi îi plă­cea să ţipe. Ne‑a pre­dat lecţii în tri­mes­trul întâi, când am înce­put cu: o+i=oi şi a+c=ac, etc., şi ne‑a învă­ţat să numă­răm până la cinci, îna­in­te şi îna­poi. A făcut cu noi doar abe­ce­da­rul par­tea întâia (din cele două care erau), dar cum pri­mă­ria îl soli­ci­ta mai mult, şi‑a pus un învă­ţă­tor sub­sti­tut. Nume­le lui era Hoţei, un tânăr îna­lt şi slab, cu pal­ton negru, pas măsu­rat şi figu­ră de sfânt. El venea pe jos de la Lima­nu, un sat la patru kilo­me­tri, din­co­lo de Lacul Man­ga­li­ei. (…) În cla­sa a tre­ia l‑am avut ca învă­ţă­tor pe zbi­rul Teo­dor Alec­to­ri­de, care bătea pe rup­te şi avea for­me per­so­na­le de tor­tu­ră, sele­cţio­na­te şi apli­ca­te după gra­vi­ta­tea cazu­ri­lor, pe care el le gra­dua în reper­toa­rul pedep­se­lor sadi­cei lui minţi. (…)

       În afa­ră de şcoa­la pri­ma­ră româ­neas­că, obli­ga­to­rie, tata şi încă vreo câţi­va greci insis­tau să urmăm şi şcoa­la gre­ceas­că, al cărei învă­ţă­tor era fie un das­căl, fie pre­o­tul bise­ri­cii gre­ceşti din oraş. Şcoa­la pri­ma­ră româ­neas­că o frec­ven­tam după-ami­a­za, iar dimi­nea­ţa mer­geam la şcoa­la gre­ceas­că. Eram şase elevi de ace­ea­şi vâr­stă: Ste­ri­că Foro­glu, Tudo­ra­che Lilis, Vasi­le Bru­sa­lis, vărul meu, o fată, Fofo­ca Casan­gi­o­glu, Cos­ti­că Sta­ma­to­pol şi eu, Şte­fan Elefteriadis. 

Pre­o­tul, recent adus din Gre­cia, cam prin 1930, cu avio­nul, era un arhi­man­drit, bur­tos şi gre­oi, pe nume Neo­fi­tos Sta­ma­tia­dis. El ne pre­da lim­ba grea­că şi ne vor­bea de isto­ria şi mito­lo­gia gre­ci­lor antici. Era pătruns de sen­ti­men­tul patri­o­tic grec, şi a ajuns chiar să‑i con­vingă pe părinţii noş­tri să ne îmbra­ce în evzoni pen­tru săr­bă­toa­rea de 25 mar­tie, Ziua Inde­pen­denţei Gre­ci­ei de sub jugul turcesc. 

Eram în cla­sa a tre­ia pri­ma­ră când ser­ba­rea a avut loc în bise­ri­că, unde a asis­tat întrea­ga comu­ni­ta­te gre­ceas­că din Man­ga­lia, şi pro­fe­so­rul nos­tru de la şcoa­la pri­ma­ră, Teo­dor Alec­to­ri­de, tot de ori­gi­ne grea­că, şi vor­bea şi ceva gre­ceş­te. Am încă foto­gra­fia noas­tră, a celor cinci băieţi în uni­for­me­le de evzoni, în faţa uşii bise­ri­cii, cu Neo­fi­tos, făcu­tă cu acea ocazie.”

Elefteriadis_la_scoala_greceasca

În anul 2000, din Sao Jose dos Cam­pos (Bra­zi­lia), Ste­phan Ele­u­the­ri­a­des, în pic­tu­ra căru­ia tema monu­men­tu­lui Sol­da­tu­lui Necu­nos­cut revi­ne cu obs­ti­na­ţie, scria: „Sunt ima­gini şi amin­tiri care m‑au mar­cat şi pe care astăzi le cern din cea­ţa tre­cu­tu­lui, punân­du-le pe pân­ză ca docu­men­te şi măr­tu­rii ale copi­lă­ri­ei şi tine­reţii noas­tre de aur, ca poe­tul care com­pu­ne un poem sau un sonet”, prin­tre cele câte­va exem­ple fiind şi „tra­gi­cul monu­ment al Sol­da­tu­lui cu puş­ca din Pia­ţa Ero­i­lor, pe care Tudo­ra­che Lilis şi com­pa­nia, împre­u­nă cu par­ti­dul comu­nist, au făcut să dis­pa­ră fără urme.” (cores­pon­denţă).

Casa profesorului Constantin Motăş

 “Man­ga­lia a apă­rut în timp ca ier­bu­ri­le pe câm­pie, natu­ral, cu for­me­le ei frus­te ieşi­te din nevo­i­le oame­ni­lor, ce doreau să-şi adă­pos­teas­că şi să-şi tră­i­as­că doar via­ţa. Man­ga­lia nu era un monu­ment de arhi­tec­tu­ră, nici o splen­doa­re urba­nis­ti­că, era o poe­zie lai­că, făcu­tă de timp, cu stră­zi­le ei strâm­be tra­sa­te de nevo­i­le oame­ni­lor, pli­ne de praf şi fără tro­tu­a­re, cu lungi gar­duri de pia­tră, în spa­te­le căro­ra se ascun­dea lini­ş­tea case­lor aco­pe­ri­te cu ola­ne. Cafe­ne­le­le, căru­ţe­le cu cai, înţe­lep­ciu­nea sal­câ­mi­lor, a oţe­ta­ri­lor visă­tori, gălă­gia gâş­te­lor şi hămă­i­tul câi­ni­lor, lita­nia neas­tâm­pă­ra­tă a mării cu pes­că­ru­şi flu­tu­rând pe cer, soa­re­le, vân­tul, copi­ii des­culţi şi mai­da­ne­le pli­ne de lobo­dă şi cucu­tă, toa­te făceau acest sin­gu­lar poem liric care se numea Mangalia.

Mangalia interbelică plaja şi oraşul

Man­ga­lia inter­be­li­că: pla­ja şi oraşul.

Aici totul se expri­mă prin tăce­re, şi for­me­le, şi tim­pul, şi marea chiar, aici vedeam trans­pa­renţa lumi­nii şi infi­ni­tul, cutre­mu­rat de minu­nea lumi­nii şi splen­doa­rea nopţi­lor, aici se stă de vor­bă cu cos­mo­sul”, scria Ste­phan Ele­u­the­ri­a­des la Rio de Janei­ro, în 2001, în “Man­ga­lia in memo­ri­am”. Nimeni nu expri­mă, mai real şi mai poe­tic, ade­vă­rul şi armo­nia vâr­stei de aur a Mangaliei.

Ceea ce mă lea­gă de aceas­tă buca­tă de pământ este fap­tul că m‑am năs­cut şi cres­cut aici, în Man­ga­lia, cunoscând‑o şi pătrunzând‑o prin intui­ţia mea, în limi­ta cunoş­tinţe­lor pe care le-am avut, până la vâr­sta de două­zeci şi nouă de ani, când, forţat de cir­cum­stanţe isto­ri­ce şi în cău­ta­re de liber­ta­te, a tre­bu­it să o pără­sesc, în 1950, stră­bă­tând meri­dia­ne, para­le­le, emis­fe­re, mări şi ocea­nul, repa­tri­in­du-mă în Gre­cia, şi apoi exi­lân­du-mă în par­tea cea­lal­tă a lumii, în Bra­zi­lia. Aşa mi-am dat sea­ma că locul şi pămân­tul unde te-ai năs­cut şi unde ţi-ai tră­it copi­lă­ria va rămâ­ne, tot res­tul vieţii, locul şi peri­oa­da de aur”.

(…) Ele­u­the­ri­a­des apa­rţi­ne aces­tui loc, pen­tru că i‑a tră­it isto­ria. Este fruc­tul firesc şi nor­mal al isto­ri­ei aces­tui loc, pe care l‑a pără­sit de nevo­ie, căci nimeni nu ia lumea‑n picioa­re de plă­ce­re. Man­ga­lia, aşa cum a fost, face par­te din fiinţa lui. Iar prin ges­tul lui de cre­a­ţie a reu­şit, aşa cum notea­ză Geor­ge Cio­ră­ne­scu pe coper­ta albu­mu­lui, „să mute Man­ga­lia la tropice”… 
Aşa cum a fost. Pen­tru că Ele­u­the­ri­a­des nu vrea să se întoar­că aca­să, la Man­ga­lia, nu vrea să vadă ora­şul aşa cum este acum: oame­nii de azi sunt stră­ini şi îi sunt stră­ini, iar chi­pul pare muti­lat. Îl doa­re, îi pasă: „Pito­res­cul locu­lui era impreg­nat pe figu­ri­le oame­ni­lor de ome­nie, tim­pul tre­cea nemă­su­rat de nimeni, lăsând pece­tea ani­lor, a seco­le­lor, aco­pe­rind fie­ca­re pia­tră, fie­ca­re casă, stră­zi­le arhai­ce şi natu­ra. Liris­mul vieţii paci­fi­ce îl deo­se­bea de res­tul lumii. Toa­tă aceas­tă sim­bi­o­ză de oameni şi locuri, pe care doar tim­pul şi natu­ra ştiu să le matu­re­ze, au fost asa­si­na­te fără milă şi fără înţe­les, iar astăzi Man­ga­lia este un arti­fi­ciu, fără par­fu­mul tre­cu­tu­lui, doar câte­va frân­turi din tre­cut se zbat în dis­pe­ra­ta lor supravieţuire”.

Pic­to­rul nu a înce­tat nici­o­da­tă să iubeas­că acest loc, cu dorul şi nos­tal­gia neîm­pli­ni­rii, şi a des­ti­nu­lui impus. A renăscut‑o în culori şi redat‑o uni­ver­su­lui în ope­ră de artă, împlinind‑o în tema prin­ci­pa­lă a pic­tu­rii sale: „… în umblă­ri­le mele prin lume, am cău­tat mereu o Man­ga­lie. Ora­şul nu l‑am mai găsit nici­o­da­tă, şi nici n‑o să‑l mai văd, pen­tru că a fost asa­si­nat în mod cinic şi per­vers. L‑am pic­tat şi dese­nat pen­tru a ară­ta lumii poe­zia şi liris­mul lui.” 
În „ele­gi­i­le vizu­a­le” ale ora­şu­lui care nu mai exis­tă, se văd pe hâr­tie, con­cret, poveş­ti­le şi oame­nii. Au nos­tal­gia fru­mo­su­lui, a copi­lă­ri­ei, a celor ce nu mai sunt, pur­tă­to­rii de valori. Figu­ri­le se des­prind şi sunt aie­vea. Toa­te au exis­tat: pei­sa­je­le cu marea, case, bise­rici, coră­bii, băr­ci­le pes­ca­ri­lor, ploa­ia, zăpa­da, copaci, feli­na­rul din colţul stră­zii, fântâni.

În Man­ga­lia, totul se expri­ma prin tăce­re, şi for­me­le, şi tim­pul, şi marea chiar; aici vedeam trans­pa­renţa lumii şi infi­ni­tul, aici stă­team de vor­bă cu Dum­ne­zeu. (…) Astăzi pri­vesc cu nos­tal­gie acest tablou aici, la Rio de Janei­ro, ca şi băr­ci­le pes­ca­ri­lor tra­se pe nisip din rada por­tu­lui, stră­zi­le care duceau înspre mare, a căror lumi­nă con­tras­ta cu albas­trul ver­zui al mării, câm­pu­ri­le cu floa­rea-soa­re­lui din împre­ju­ri­mi­le ora­şu­lui şi mar­gi­nea lacu­lui cu tur­nul de apă, enor­me­le şure de paie de lân­gă modes­te­le case ale ţăra­ni­lor turci, în lumi­na soa­re­lui înspre asfinţit; colo­ri­tul pămân­tu­ri­lor arse de soa­re şi de vre­me, sal­câ­mii nodu­roşi de pe străzi, astăzi ine­xis­ten­te, şi oţe­ta­rii visă­tori de lân­gă mare; aco­pe­ri­şu­ri­le cu ola­ne şi lun­gi­le ziduri de pia­tră, cu griu­ri­le liche­ni­lor şi isto­ria lor tăcu­tă, pe care o poves­tesc tim­pu­lui; oame­nii arşi de soa­re şi de vân­tul mării, care îşi ascun­deau fie­ca­re poves­tea vieţii şi a vise­lor lor, şi pe care tim­pul o dăl­tu­ia pe feţe­le lor; iar­ba câm­pu­lui şi spe­ri­e­to­ri­le neche­ma­te, care apă­reau ca niş­te hime­re; toa­tă vra­ja pei­sa­ju­lui domi­nat de mult cer şi vânt, pe care am cău­tat să‑l înre­gis­trez şi să‑l fixez pe mici­le bucă­ţi de car­ton. Pei­sa­jul man­ga­li­ot era gata com­pus, doar tre­bu­ia găsit, pătruns şi transcris cu toa­tă poe­zia lui. El se ofe­rea şi ali­na, încân­ta şi învă­lu­ia prin dis­creţia şi rafi­na­men­tul care ema­na din for­me­le case­lor apă­ru­te în timp ca ier­bu­ri­le pe câm­puri, făcu­te pen­tru a da adă­post nece­si­tă­ţi­lor oame­ni­lor umili, timizi, modeşti, şi a căror dorinţă era feri­ci­rea şi să-şi tră­i­as­că viaţa”.
Aşa a fost în Man­ga­lia, până prin 1952–53. Din stră­zi­le de altă­da­tă, cu greu se mai recu­nosc două-trei, câte­va case, de numă­rat pe dege­te, înving tim­pul cu aco­pe­ri­şuri cu ola­ne şi ziduri de pia­tră, iar „oame­nii de altă­da­tă” sunt astăzi câte­va fami­lii, câţi­va bătrâni şi urma­şii gene­ra­ţi­i­lor de atunci. Sur­prin­ză­tor, unii nici nu mai recu­nosc locu­ri­le din dese­ne, sau nu vor, cine ştie… poa­te le e fri­că să recu­noas­că tre­cu­tul, ca şi cum s‑ar întoar­ce împo­tri­va lor. Puţi­ne­le fami­lii fie nu se mai cunosc, fie aproa­pe nu-şi vor­besc, se evi­tă şi se salu­tă rar. Au dis­pă­rut res­pec­tul şi apro­pi­e­rea. Le-au luat locul sus­pi­ciu­nea, neîn­cre­de­rea, răcea­la indi­fe­ren­tă. Şi pes­te toa­te, impos­tu­ra. Une­ori chiar se dena­tu­rea­ză voit poveş­ti­le, sau nu se recu­nosc. Mulţi refu­ză să vor­beas­că. Tac. Tre­cu­tul a deve­nit o pova­ră, o tară pe care e bine să nu o recu­noşti, sau de care mai bine evi­ţi să vorbeşti. 
        Ele­u­the­ri­a­des face exact con­tra­ri­ul: ara­tă clar, alb-negru, acest tre­cut. O face însă cu deta­şa­rea, înţe­lep­ciu­nea şi cura­jul celui ce s‑a desprins. 
        Tris­te­le ima­gini pon­ti­ce… mereu tris­te­le, ponticele… 

(Sur­se: Sil­va­na Cojo­că­ra­şu: Man­ga­lia, vâr­sta de aur: patri­mo­ni­ul cul­tu­ral (XIV), din stu­di­ul „Cal­la­tis, legen­da Mării Negre”, în „Alter­na­ti­va”, Can­a­da, anul 9, nr. 105, iulie 2012, rubri­ca „Stu­dii Pontice”;
Sil­va­na Cojo­că­ra­şu: Ele­gii vizu­a­le sem­na­te de fiul cea­sor­ni­ca­ru­lui din Man­ga­lia, în
„Alter­na­ti­va”, Can­a­da, anul 8, nr. 94, sep­tem­brie 2011, în „Recen­zii”.

Des­pre pic­to­rul și gra­fi­cia­nul Ste­phan Ele­u­te­ri­a­des, vă invi­tăm să citiți și articolul: 

MANGALIA 20 – Un TOP al per­so­na­li­tă­ți­lor loca­le. Epi­so­dul 3: Arte plas­ti­ce – Pictură


Geo_Bogza

Scriitorul Geo BOGZA

A locu­it în Man­ga­lia și a scris și publi­cat unul din­tre repor­ta­je­le sale aci­de, inti­tu­lat Bal­coa­ne pen­tru Man­ga­lia”, refe­rin­du-se la nefe­ri­ci­ta solu­ție arhi­tec­tu­ra­lă din anii ‘50, la urâ­țe­ni­i­le de blo­curi înghe­su­i­te în cen­trul orașului:

Oare nu s‑ar putea face ceva pentru Mangalia? Fiindcă, mare ghinion a avut orașul acesta, descoperit și îndrăgit de pictori, printre care Tonitza era cel mai fervent, îndată după primul război mondial.
Apoi a venit al doilea război mondial, iar după el Mangalia a fost iarăși desoperită, dar, din păcate, nu de o nouă generație de artiști, ci de ceea ce ar putea fi contrariul ei. Ce fel de oameni vor fi fost aceia, cu o atât de puternică vocație a urâtului, a distrugerii a ceea ce exista și avea incontestabil un farmec, în numele a ceva nou ce se dovedea înspăimântător de slut? Prin anii 1950, tare a mai fost pocită biata Mangalie! Un deceniu mai târziu, litoralul a devenit, în toată lungimea lui, teatrul unor fericite experimentări arhitectonice, care au surprins și încântat pe toată lumea.
Dar Mangalia a avut nenorocul să fie dărâmată și reclădită într‑o clipă când multe erau urâte și silnice, nu numai în arhitectură, ci și în poezie.
Pe strada principală, mi-aduc aminte, creștea un dud ce-și întindea coroana de la un trotuar la altul; sub el încăpeau toate mesele unei cafenele, la care ședeau turci bătrâni, toți cu voci de muezin, iar unii cu capetele de o mare finețe orientală, ca sculptate în chihlimbar. A fost tăiat. Toți arborii au fost tăiați, cu aceeași vinovată grabă, cu aceeași înverșunată pornire împotriva a tot ce făcuse bucuria și mândria celor dinainte. Iar strada principală, rămasă de o înspăimântătoare nuditate, a căpătat un nou nume: strada Oltului. Ce legătură poate fi între Olt și Mangalia?
După același principiu, al nucii în perete, a fost reconstruit centrul orașului. E aproape de necrezut că, pe un spațiu atât de mic a putut fi îngrămădită atâta urâțenie! Acele cutii de chibrituri, acele cuburi și paralelipede de ieftină zidărie, nu par casele unui oraș, ci opera unui scenograf care a vrut să ridice un monument al sărăciei sufletești.
Încă odată: Biata Mangalie! Cu nimic nu merita această soartă. Fie‑i țărâna ușoară celui ce a tăiat primul dud, dar, cu mare păcat și‑a încărcat conștiința.
De mult, după prea multele insuccese dobândite, am renunțat să mai pun mâna pe condei pentru a propune soluții cetățenești. Dacă o fac acum, e din convingerea că, fără prea mare efort, numai cu un pic de suflet și imaginație, Mangalia ar putea fi trasă câteva trepte mai sus din sluțenia în care a căzut.
Las pentru alte vremuri, poate pentru o altă generație, gestul magnamim de a dărâma până la temelie urâțeniile anilor ’50 și de a construi în locul lor o cetate a frumuseții. Nu propun să dăm o aparență mai pțin tristă, atât de tristei realități. Chibzuind îndelung la ce s‑ar putea face, îmi iau răspunderea să afirm că, dacă la toate acele nenorocite cutii de chibrituri s‑ar pune, sub toate ferestrele – dar nu la toate la fel, ci foarte diferite – balcoane de fier forjat, lucrurile s‑ar schimba și, pe nopți cu lună, sau poate chiar și în plină zi, am putea avea iluzia unei așezări prin care nu e chiar un coșmar să te plimbi.
Balcoane pentru Mangalia! Acesta este apelul pe care‑l lansez. Balcoane, multe balcoane pentru Mangalia, pentru a‑i da puțină pudră pe obraz, pentru a‑i trage o șuviță de păr pe frunte, ca să poată înfrunta și ea privirile celor care, venind din celelalte localități ale litoralului, unde atâtea linii se îmbină îndrăzneț și fericit, nimeresc într‑o tristă zidărie.
N‑ar fi vorba, la urma urmei, decât de fațada caselor de pe cinci sute de metri din strada principală. Treaba s‑ar putea face cu o cheltuială minimă: câteva tone de fier și una de ciment. Dar, ar fi nevoie de un arhitect cu fantezie, unul care să fi fost la Sevilla sau să fi văzut un film despre acel oraș al bătăilor cu flori. Poate tot un scenograf, în stare să realizeze decorul unei permanente kermese în care i‑ar sta atât de bine tineretului mangaliot ce forfotește toată vara pe acolo.
Iar, dacă în lungul trotuarelor, de atâta vreme goale, s‑ar planta sălcii pletoase care să-și reverse abundența ramurilor și lirismul până în stradă – am văzut în câteva curți exemplare superbe -, vechea Mangalie ar deveni, cel puțin șase luni pe an, un oraș în care, poate, ar fi chiar plăcut să te plimbi.
Deci, balcoane și sălcii pentru Mangalia! 

(Bogza, Geo, Bal­coa­ne pen­tru Man­ga­lia, în Paz­nic de far, Edi­tu­ra Miner­va, 1974, pag. 454–455).


Cella-Serghi

Cella SERGHI,

Scriitoare, publicistă, născută la 22 octombrie 1907 la Constanța, decedată în 1993 la București.
Unele dintre romanele sale fac referiri la Mangalia: Bunicul, Serghi, era din Callatis. Pentru el, Mangalia rămăsese Callatis. Și, la Callatis se găseau antichitățile cele mai frumoase – vase de pământ, figurine, sticluțe, monede cu inscriptii grecești… Pasiunea mea pentru Constanța a rămas întreagă, dar toate vacanțele copilăriei și adolescenței mele le-am petrecut la Mangalia, la Mare“.
”Pînza de păianjen”

Per­so­na­jul prin­ci­pal al căr­ții, Dia­na Sla­vu, este con­stru­it după chi­pul și ase­mă­na­rea Cel­lei Serghi. Un per­so­naj tra­gic, chi­nu­it de emo­ții și mici neca­zuri coti­die­ne, de o femi­ni­ta­te extra­or­di­na­ră, sub care se ascund coche­tă­rii și dureri ascun­se ale ado­les­cen­ței, o ado­les­cen­ță tră­i­tă în tim­pul răz­bo­i­u­lui, pli­nă de sără­cie și lip­suri. De fapt, asta e marea tra­ge­die a Dia­nei, fap­tul că fiind foar­te fru­moa­să e invi­ta­tă mereu ba la coc­te­i­luri, ba la cea­iuri, e cur­ta­tă de tineri de vii­tor, iar pen­tru asta e tot tim­pul nevo­ită să-și ascun­dă sărăcia. 

Printr‑o intu­i­ție nati­vă și în urma dis­cu­ți­i­lor din casă la care a tot asis­tat de cînd era copil, știe că oame­nii săraci vor intra mereu pe ușa din dos și nu vor fi nici­o­da­tă intro­duși oame­ni­lor cu influ­en­ță, chiar dacă sunt mai înzes­trați decît cei­lalți. Pen­tru că Dia­na nu avea în niciun caz de gînd să se știe des­pre con­di­ția, face tot posi­bi­lul să fie accep­ta­tă, iar pen­tru asta tre­bu­ie să fie mereu în aler­tă, cu min­tea mereu ocu­pa­tă să nu fie prin­să, să nu afle cine­va că edu­ca­ția ei este mai mult un pro­dus al capa­ci­tă­ții sale de a se auto­e­du­ca, tre­bu­ie să fie mereu cu un pas mai deș­teap­tă decît cole­ga de ban­că, și tot așa, și tot așa un sla­lom prin­tre tine­rii din vre­mea ei, care nici nu bănu­iesc ce tra­ge­die se poa­te ascun­de în aceas­tă Dia­na dori­tă de toți, dar atît de mîn­dră încît nu vrea ca nimeni să spu­nă des­pre ea: Săraca!

Iată o  con­ver­sa­ție de la înce­pu­tul căr­ții între Ilin­ca, pri­e­te­na ei cea mai bună, căre­ia îi scria regu­lat și pic­to­rul Petre Bar­bu, de care Dia­na fuse­se îndră­gos­ti­tă în ado­les­cen­ță, dar el nu‑i prea acor­da­se aten­ție. Cei doi se întîl­nesc la mulți ani după întîm­plă­ri­le din car­te. Aflăm însă în schim­bul aces­ta de replici, că dim­po­tri­vă, pic­to­rul o iubea încă de-atunci.

L‑am pri­vit atît de uimi­tă încît s‑a sim­țit dator să explice:

– Eram îndră­gos­tit de ea…

I‑am răs­puns aproa­pe supărată:

–  Nu cred!

A zîm­bit amuzat.

–  Ei, asta‑i! Și a adă­u­gat: în vara ace­ea toa­tă Man­ga­lia era înne­bu­ni­tă. (…)

–  Cum mai e Dia­na, tot așa de frumoasă?

–  E mai fru­moa­să acum, dar mie îmi plă­cea mai mult atunci… Dum­ne­a­ta o găseai frumoasă?

–  Nu și da, cum să-ți explic? Cînd o vedeai apă­rînd, ți se părea foar­te fru­moa­să; cînd te uitai mai bine, spu­neai nu, nu e fru­moa­să, dar ”are ceva” și te între­bai ce are. E drept că avea și neas­tîm­pă­rul celor 16 ani, pe vre­mea ace­ea. Par­că era o pisi­că prea mare.

–   Așa e și acuma…”


Vezi și: „Medalion Cella Serghi și Mangalia“
Cella-Serghi-medalion-mangalia-

Ne oprim aici cu evocările… 

În epi­so­dul vii­tor ne vom referi la câți­va din­tre cei mai repre­zen­ta­tivi scri­i­tori din Man­ga­lia ai gene­ra­ți­ei actuale:

  • Indira ABDULVOAP,
  • Ana ARDELEANU,
  • Ioan Aurel BOLBA,
  • Mihaela BURLACU,
  • Emilia DABU,
  • Robert Marius DINCĂ,
  • Andra ILIESCU,
  • Adina LOZINSCHI,
  • Dora Alina ROMANESCU,
  • Virgil STAN,
  • Loredana Ionela TUDOR.

 Man­ga­lia News, 7 august 2015.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

2 COMENTARII

  1. Cred că scri­i­to­rul Vir­gil STAN din Man­ga­lia meri­tă cupri­so­sinţă să ocu­pe un oc impor­tant prin­tre per­so­na­li­tă­ţi­le Muni­ci­pi­u­lui. Roma­nul său Par­fum de orhi­de­e­e­es­te unul din cele mai rele­van­te, mai expre­si­ve şi mai rea­list roman­ti­ce din scri­e­ri­le con­tem­po­ra­ne. Nu numai talen­tul de con­de­ier, ci şi valo­ri­le mora­le pro­mo­va­te în roman, sunt dem­ne de luat în consideraţi

Leave a Reply