Viața dublă a lui Ion Bitzan [Cronică de expoziție]

0
761

    Am fost la expoziția Prizonierii avangardei. O retrospectivă Ion Bitzan, curatoriată de Călin Dan, deschisă la Muzeul Național de Artă Contemporană, până pe 1 aprilie 2018.

    Prejudecăți estetice înainte si după 1989

    Atunci când scrii cronici de expoziție, te aștepți de multe ori să intri în total dezacord cu cei cu care oricum nu împărtășești aceleași convingeri. De data asta, însă, pot spune că mă aștept să intru în dezacord cu cei care îmi sunt mai aproape și a căror părere despre această expoziție o știu deja, măcar parțial. Nemulțumirea acestora e legată de amestecul, complet intenționat, al părții de avangardă din opera lui Ion Bitzan (1924-1997), cu munca lui făcută la comandă, pentru partid. Argumentul ține de diferența dintre cele două lumi ideologice și estetice, împărțite, sau puse sub semnul noțiunilor de artă contemporană și artă oficială socialistă. Și de aici încep multele răscruci prezente în expoziție, pe care atât privitorul avizat, cât și naivii, trebuie să le navigheze cumva.

    Pentru cei plasați pe o poziție mediană, de consumatori ai artei contemporane, dar și de persoane mai puțin familiarizate cu problematica realismului socialist, sau chiar și pentru o parte din cei familiarizați cu acest subiect, schisma din cadrul expoziției rămâne demarcată de linia clară a diferenței de manieră și de orizont tehnic și conceptual dintre arta vestică și arta de propagandă din comunism. Și nu degeaba se întâmplă asta. După 1989, narațiunea locală a artei, nu doar contemporane, a fost reconstruită radical, pornind de la prejudecățile estetice și conceptuale ale vestului. Artistului estic i s-a acordat, în acei ani, privilegiul – sau povara – de a îmbrățișa performativitatea, minimalismul și conceptualismul, dar și arta critică angajată, cu puternice componente critice și civice.

    Desigur că, la fel ca narațiunea nouă, ce înlocuia aproape complet 50 de ani de munca în Uniunea Artiștilor Plastici, atât la nivel conceptual, cât și ideologic, povestea pe care am spus-o mai sus e o versiune extrem de reductivă a unei istorii locale, pe care vreau să o folosesc, chiar dacă e incompletă, pentru a începe discuția. Pentru că tocmai această narațiune reductivă a însemnat nu doar deschiderea unui larg spațiu de explorare experimentală în artă, ci și trecerea sub tăcere a întregii istorii a artei românești de dinainte de 1989, sperându-se poate că, prin ignorarea ei, va dispărea cu totul, împreună cu problemele ce le-ar putea pune noii ordini din artă.

Publicitate https://www.mangalianews.ro/

    Odată cu această mișcare s-a creat și senzația că nu a existat artă românească de calitate internațională înainte de 1989 și că, dacă ne vom întoarce în timp, vom da peste un vid deranjant, cu care nu vrem de fapt să ne confruntam. Doar uneori, cu permisiunea curatorilor, istoricilor și galeriștilor vestici, care împreună constituie lumea artei occidentale, care ne spune ce și cum sa facem și mai ales când, doar atunci ne-am permis (și doar temporar) să aruncăm o privire înapoi, pentru a recupera personajele impecabile, care se potriveau perfect cu noua paradigmă.

    Ce vreau să spun cu toată această lamentație poate ușor exagerată, e că fiecare scenă artistică e datoare față de ea însăși să-și scrie istoria și să nu aștepte să vină cineva din afară să-i spună ce are de făcut, sau care îi sunt criteriile și care îi sunt artiștii. Și tocmai asta încearcă să facă aceasta expoziție de la MNAC: să privească înapoi și să deschidă discuția asupra complexității istoriei artei românești de dinainte de 1989, în mod firesc copleșitoare, fiind cultivată prin abandon.

    Si dacă vei simți cum îți crește nemulțumirea pe măsură ce citești acest text, pentru că, tot explicând contextul, nu ajung mai repede la lucrări, îți pot spune de pe acum că fac asta intenționat. Pe scurt, cei care vor merge la expoziție să vadă direct niște forme și niște imagini care să le creeze o senzație plăcută, vor pierde darul cel mai de preț al acestei expoziții: posibilitatea de a înțelege, după un efort destul de susținut, dar motivat, complexa relație dintre estetica occidentală și cea estică, dar și cotitura aparent lipsită de continuitate, atât în artă, cât și în istoria mai largă a țării, operată la ieșirea din socialismul de stat și la intrarea în capitalismul global.

    Viața dublă a artistului

Cum arătau, de fapt, lucrurile în România, în ceea ce privește artiștii, mai ales în anii ’60? Și care era de fapt viața lor în acei ani? Putem să aflăm câte ceva din cartea Acționismul în România în timpul comunismului, scrisă de Ileana Pintilie.

Continuarea, aici: scena9.ro/article/expozitie-ion-bitzan-mnac-ionut-cioana

Citiți și T-shirt. Prizonierii avangardei, un articol de Călin DAN.


Trimite-ne știrea ta aici:  

[wpforms id=”87303″]



piese-auto-mangalia.ro



Leave a Reply