În seara când mamă-sa l-a conceput, la TV rula filmul Tarzan. Tudorița Popescu, femeie blajină, cuminte și de la țară, era foarte impresionată de tipul înalt, superb, care sărea din copaci, se lupta cu leii și chirăia artistic, plin de mușchi, cu pieptul cât canapeaua pe care se iubea ea cu Gicu. E drept, arcurile îi intrau în cur de fiecare dată, dar ea suporta ca o martiră, pentru că Gicu o lăsa să se uite și la „tilivizor” în timp ce o drăgălea de zor.
După ce s-a terminat filmul – Tarzan a rupt în două un crocodil sau o șopârlă, nici ea nu mai știa ce, așa era de emoționată, – femeia s-a ridicat în picioare și, în timp ce-i dădea lui Gicu să bage-n el niște ciorbă de fasole, a zis așa:
„Mă, Gicule, dacă m-ai lăsat borțoasă, io îi pun numili Tarzan, să știi!”
Gicu tocmai trăgea o bășină, ca un nesimțit patologic ce era și, în același timp, spărgea o ceapă roșie cu pumnul, ca să ascundă zgomotul: Trosc!
„Fă, Tudorițo! Dân partea mea poți să-i pui și numili Ștalin sau Gagarin! Nu mă-nteresează! Da să nu-mi vii cu el la poartă, la mămica, sau la Semeteu, să mă vază tovarășii că-mi ceri bani, că te snopesc în bătăi, m-auzi? Io ți-am zis dân prima clipă, că nu te iau dă nevastă! Am fost cinstit. Nu mă însor acum, mai e vreme.”
Femeia a suspinat și a mărunțit printre dinți o înjurătură: „Al dracu dă chitros! Ți-am cerut io frun ban?!”
Gicu a mai venit de doișpe ori pe la ea, dar când l-a anunțat că e gravidă și că lasă copilul, a dispărut ca măgarul în ceață la Sulina. Dus a fost! Dar nici nu l-a căutat. Ce nevoie avea de un laș?
Tudorița, cu toată sensibilitatea care creștea-n ea ca un măr rumen, era o femeie zdravănă, puternică și muncitoare. Îți muta singură șifonierul, plin cu țoale, doar cu o singură mână, avea grijă de zece rațe, patru găini, doi cocoși și-o capră. Lucra la o croitorie (avea școala profesională la bază) și se descurca binișor în viață, nu era vreo atârnătoare, ca altele din sat, care nici șapte clase nu reușiseră să termine, că se și măritau cu bețivi scandalagii, care le turnau copii unul după altul, de abia puteau bietele de ele să mai respire.
Când i s-a umflat burta, țațele din sat au început s-o bărfească, c-o fi, c-o păți, că e o curvă, că n-are bărbat, dar Tudorița nu le-a luat în seamă. Ea știa că viața merge înainte, și, cum a auzit ea la Teleenciclopedia (mvaai, ce-i mai plăcea să se uite, își lua și notițe într-un carnețel verde) evoluționismul își vede de treaba lui, nu se împiedică de trei proaste cu dinții negri, care n-au ce face, nu?
A născut într-o joi. Băiatul era durduliu, serios și sănătos, cu capul mare și ochii blânzi, ca ai ei. Cinci kilograme. Ditai barosanul, a rupt-o!
„Cum îi pui numele?” a întrebat-o moașa căreia i se făcuse milă, pentru că era singură și nu venise nimeni pe la ea, cât a stat la spital.
Tudorița l-a pupat pe frunte și a zis fericită: „Tarzan!”
Moașa a făcut ochii cât cepele: „Fată, tu te-ai tâmpit? Ai febră?”
Nu, n-avea. Și nimeni n-o putea convinge să-l boteze Gheorghe, Vasile sau Ion. Nu! Era copilul ei, făcut din amor nebun cu idiotul de Gică, așa că se va numi Tarzan!
Aaah, Tarzan, omul junglei, frumos, cu păr de aur, puternic ca un taur. Ăsta va fi numele lui și nu altul.
Când l-a declarat la primărie, au râs ăia de s-au țârcâit pe ei: Tarzan Popescu suna caraghios, ca nuca-n perete. Au încercat și ei s-o convingă: „Mă, femeie, tu nu ești în toate mințile? Ce-or să zică ăia de la partid? Mai pune-i măcar un prenume, că leșină și popa la biserică dacă-i zici că-l cheamă Tarzan!”
N-a vrut! Și Tarzan i-a rămas numele.
A găsit cu greu niște nași. Nimeni nu voia să-i boteze copilul, râdeau toți de ea.
Totuși, s-au îndurat de ea doi oameni cumsecade: o colegă de la croitorie, surdă, săraca, și bărbat-su, care era mut. Un cuplu perfect.
S-au dus la biserică, într-o duminică însorită. Popa a făcut un scandal monstru când a auzit că pe copil îl cheamă Tarzan. A aruncat cu apă sfințită spre Tudorița și bieții nași: „Piei, Satană! Huuuo! Io nu botez așa ceva!”, zbiera el ca tras pe roată. „Refuz! Ce Tarzan, nebuno? Cine-i Tarzan? Du-te la balamuc, poate ți-l botează ăia în spirt!”
Abia l-a calmat nașa cu cinci litri de țuică de prună și-o juma de porc proaspăt, era cald încă: „Bre, n-auzi? a urla ea, de s-a auzit până la primărie. „Da Tarzan nu ie uom și iel? N-are picere ca și matale?”
Popa, nimic. Făcea ca maimuțele isterice:
„E ucigă-l toaca! Plecați d-aici!”
Nașa nu s-a lăsat intimidată de scălămbăielile lui, și oricum n-auzea nimic. Așa că, și i-a înfipt o sticlă de țuică-n esofag: „Ia: bea și taci!”
Părintele era și el om. Odată s-a înmuiat. A strâmbat din nas, a tras un gât lung, a mai tras unul, gâl, gâl, gâl, și, după al patrulea, a zis: „Bine! Îl botez, tu-i arhanghelii mă-sii dă viață, cu cine m-a pus pă mine să mă fac popă și cu inima mea ca o cârpă!”
Până la urmă, Tarzan a fost creștinat. Ding-dong-ding-dong, bâldâbâc în cristelniță. Gata! Toată lumea a fost mulțumită, iar popa s-a îmbătat muci.
Viața lor a curs lin și vesel mai departe, cu mici incidente în care oamenii râdeau până leșinau, când auzeau cum se numește băiatul.
La grădiniță mânca frecvent bătaie de la ceilalți copii, chiar dacă el era cu un cap mai înalt decât ei. Nu-l suportau. Prea era bun, cu mutra de înger calm, cu căpățâna lui mare cât o baniță, bucălat și cu ochii umezi și albaștri. La școală, la fel pățea. „Ia să vedeeeem cine știeeee Teoreeeema lui Pitagoraaaa: A pătrat egal cuuu…? Tarzan Popescu! Zi mai departe!”
Ei, în clipa în care profa zicea „Tarzan Popescu”, toți copiii izbucneau în hohote de râs, care nu mai puteau fi stăvilite de nimeni și de nimic.
Când a ajuns la liceu, căci îi plăcea cartea și învăța binișor, colegii din ultima bancă îl imitau pe omul junglei, cel din film, atunci când Tarzan era scos la tablă. Scoteau urlete neomenești, bubuiau în bănci, chirăiau și aplaudau frenetic, ca la circ, când apărea omul cu trei capete și un singur picior.
Profesorii evitau să-l strige „Tarzan”, așa că îl chemau doar pe numele de familie. Dar zadarnic, că elevii tot behăiau ca demenții.
Și nicio fată nu voia să fie prietenă cu el, îl ocoleau toate, de parcă era ciumat. „Dracu să-l ia, nu ies cu unu care se numește Tarzan!”
După bacalaureat, Tarzan s-a angajat la un abator de la ei din localitate. Băiat muncitor, era văzut bine de șefi. Orice treabă îi dădeai lui Tarzan Popescu s-o rezolve, el o rezolva. Nu exista nimic care să-l oprească, așa era de energic și de devotat. Zicea tovarășul director că are nevoie pentru sacrificare de 40 de taurine negre? Tarzan venea cu ele-n dinți. Le scotea din pământ din iarbă verde, cu acte, absolut legale.
Cu toate astea, femeile de la el din zonă îl ocoleau.
„Lasă, puiule, că-ți găsești tu jumătatea! Proastele astea de pă la noi habar n-are cine-i Tarzan, că ele n-a văzut filmu…”, îl îmbărbăta mă-sa seara, când venea acasă obosit și ușor bosumflat.
Timpul trecea, Tarzan nu se însura. Doar munca la abator îl făcea să simtă că trăiește cu adevărat. Muncea și muncea, depășea planul, poza lui era pusă la Gazeta de perete. Era mândria comunei.
I se dusese buhul până la Consiliu Județean, l-au premiat, l-au felicitat, și l-au rugat să țină un mic discurs în sala de ședințe, plină-ochi cu oameni veniți din toate satele vecine: „Are cuvântul tovarășul Tarzan…”
Ei, când au auzit meltenii cum se numește fruntașul care obținuse rezultate excepționale în munca grea de la abator, au izbucnit în hohote de râs și urale sălbatice. Strigau la el:
„Băă, Tarzane, unde ți-e maimuța, bă?”
Parcă erau gorile, girafe și elefanți, nu comuniști cumsecade, zău așa! Bocăneau, fluierau, aplaudau.
O jumătate de oră s-a chinuit bietul Tarzan să spună și el o vorbuliță. „ Stimați tovarăși, țin să vă adresez…”
Ți-ai găsit! Au râs ăia, până a transpirat tot creierul din ei.
A renunțat omul, n-a mai ținut nicio cuvântare și ședința s-a încheiat într-o atmosferă optimistă și de mare angajament. „Tarzane, să mai vii, băă!”, urlau ăia.
La ieșire însă, l-a oprit o tânără cu ochelari rotunzi. S-a apropiat de el și, cu îndrăzneală, a glăsuit:
„Tovarășe Tarzan, sunt mândră de un asemenea om al muncii ca tine. Dă-mi voie să-ți strâng mâna cu sinceritate. Eu sunt Jeni Precup. Coafeză la Igena”.
Și l-a zgâlțâit energic, gata să-i smulgă brațul din umăr.
În clipa aia, Tarzan a simțit că toți îngerii din cer, serafimii și sfântul Patapie au coborât pe liane în sala de ședințe.
Atâta a mai putut spune, săracul de el: „Jane? Tarzan!”
Din serialul POVEȘTI APROAPE EROTICE. sursa: revistatreispe
MN: Cărțile scrise cu har de Dana Fodor Mateescu pot fi comandate AICI. Articolele semnate de Dana – Muchinuța și publicate de cotidianul online Mangalia News, pot fi citite AICI. Merită! 
În același timp, vă recomandăm cu căldură să vizitați și colecțiile de Artă populară de pe Artizanescu.ro și să comandați obiectele de artizanat preferate. Artizanescu.ro – https://www.artizanescu.ro – respectă tradițiile românești!
Mangalia News, 21.11.2023.
