-
Am tras de mine, pentru fiecare pas. Încercam să-mi spun cuvinte de încurajare. Încercam să mă gândesc la scop, de ce fac asta, pentru ce fac asta, pentru cine fac asta. M-am gândit că vreau să-mi demonstrez mie că pot. Am vrut să-mi demonstrez că sunt capabilă, că sunt puternică și că nu renunț, când dau de greu. Am vrut să fac asta pentru oamenii care nu pot să o facă.
Continuarea episodului 2:
„M-am gândit la părinții mei, care mi-au susținut moral și financiar această idee nebună pe care am avut-o. M-am gândit la familia mea, care a stat cu sufletul la gură toată noaptea ascensiunii. M-am gândit la Lucas, care și-ar fi dorit să fie cu mine și m-ar fi încurajat pe tot drumul și nu m-ar fi lăsat să renunț. M-am gândit că vreau să-l fac mândru și că a avut dreptate să aibă încredere în mine. M-a ajutat enorm sentimentul de recunoștință. Eram atât de recunoscătoare pentru tot ce se întâmplase până în momentul respectiv, ca eu să fiu acolo. Eram recunoscătoare pentru faptul că am dus această călătorie până în acest punct și mai aveam atât de puțin până la final. Eram recunoscătoare pentru oamenii care au făcut acest lucru posibil. Eram recunoscătoare pentru grupul meu, pentru porteri, pentru ghizi, pentru ceea ce vedeam, pentru ceea ce simțeam, pentru tot”.
„Și uite așa a început să se crape de ziuă, undeva pe la ora 6. Am devenit mai energică și mai încrezătoare, fiind sigură că nu mai e atât de mult, având în vedere că eu știam că în jurul orei 7 ar trebui să fim pe vârf. La ora 06:50, am ajuns la Stella Point. Semnul spunea că mai avem o oră până la Uhuru. Am fost efectiv împinsă de la spate de ghizi, încurajată și susținută. Când, în sfârșit, m-am văzut ajunsă acolo, la ora 08:05, am început să plâng. Eram copleșită de emoție și de energie. Am fost recunoscătoare că am reușit”.
„Am simțit triumful în toată splendoarea lui, am plâns și am râs, în același timp, într-o explozie de sentimente pe care niciun cuvânt nu le poate descrie. A fost un moment de vârf în sufletul meu, o recompensă pentru eforturile și îndrăznelile mele.
Am stat la rând, am făcut câteva poze și a trebuit să coborâm cât mai repede la o altitudine mai joasă. După ce m-am liniștit și mi s-au dus emoțiile și s-a dus și toată adrenalina, oboseala a început să își spună cuvântul. Eram scursă de toată energia. Nu mai puteam să fac niciun pas. Înapoi la Stella Point a fost cel mai greu moment pentru mine, mă simțeam fizic la pământ. Îmi era greață, m-am forțat să vomit, însă nu puteam. Porterul meu, Elineema, m-a ajutat cel mai mult. M-a încurajat și m-a ținut de mână ca să cobor. Mai apoi, au făcut cu rândul doi ghizi ca să mă aducă înapoi la base camp. Mergeam din inerție, iar genunchii cedau sub greutatea epuizării. În ciuda suferinței, am găsit în mine o rezervă de energie și hotărâre pe care nici nu știam că o posedam”.
„După două ore de coborât, am fost prima care a ajuns înapoi. M-am aruncat în cort și am dormit aproximativ o oră și jumătate sau două, până când toți din grup au ajuns înapoi. Grupul mai lent a ajunsese în vârf la o oră după noi. Am luat prânzul împreună și am plecat spre tabăra în care urma să înnoptăm. Următoarea zi, cele 54 de suflete ne-au transmis energia lor bună pentru ultima oară prin cântec și dans, fericiți pentru reușita comună. Sper că au simțit recunoștința pe care o am față de ei. Fără ei, nu aș fi reușit. Pentru mine, Kilimanjaro este despre acești oameni. Despre oamenii care au făcut această reușită posibilă”.
„Kilimanjaro este mult mai mult decât un vârf; este un simbol al curajului, perseverenței și dorinței nestrămutate de a depăși propriile bariere. O călătorie care a scris pe inima mea o poveste dramatică de încercări și triumfuri, o poveste ce îmi amintește că puterea umană nu are limite, atunci când este condusă de pasiune, curaj și încredere și susținere. Dar pentru a savura în totalitate aceeași învăluire magică pe care am trăit-o în adâncul inimii mele pe parcursul acestei săptămâni, vă provoc cu drag să vă aventurați în această expediție uluitoare pe muntele Kilimanjaro, acolo unde vă vor aștepta cu sufletele deschise localnicii care depind de noi, turiștii, pentru a pune o pâine pe masă familiilor lor”.
„Lucas a avut o recuperare completă și urmează să înceapă din nou ascensiunea în data de 17 septembrie. Maggie a ajuns în același timp cu mine pe vârf și și-a văzut visul împlinit. Cât despre mine, mă voi muta în Canada, pentru a fi împreună cu Lucas, unde vom avea o viață plină de aventură. Lucas de-abia așteaptă să vină în România, pentru a cunoaște locurile și oamenii care m-au făcut pe mine, astăzi, Delia”.
Mangalia News: Urmăriți aici serialul în trei episoade, cu pagini din Jurnalul expediției.
Citiți reportajul realizat „la cald”, intitulat: Delia Valentina Rugea din Mangalia, temerară fiică a Mării Negre, a pus tricolorul României pe cel mai înalt vârf al Masivului Kilimanjaro, din inima Africii! FOTO-VIDEO
Mangalia News, 20.08.2023.
