În holul imens, părea Obeliscul din Place de la Concorde.
O voce, venită parcă din negurile Olimpului, întrebă:
– Sergent Clark?!… Ţi–e rău, sergent?
„De două ori… e prea mult!”
– Nu, doamnă, sunt gunoierul aeroportului. Hârtia asta am găsit–o pe jos! Da’ dacă pot să vă ajut cu ceva, cu dragă inimă. Eu nu iau bacşiş, chiar dacă aveţi mai mulţi copii sau soţul în cărucior. Nu–i problema…
Fu rândul femeii (dar ce femeie!) să rămână „statuie”. Meticulos şi oarecum expert în domeniu, Patrick făcea „inventarul” pentru o evaluare corectă.
„Bun!… Ovalul feţei perfect, părul blond–pai, poate puţin oxigenat, ochi căprui, inteligent–iscoditori, nasul drept cu nări fine, obişnuite cu mirosuri franţuzeşti, urechile mai mici decât cerceii, gura, ideal desenată, ascundea un şirag de perle cărora în mod vulgar li se spune dinţi iar buzele aveau sarcini precise, cea de jos pentru sărut şi cea de sus pentru ironii. Bărbia voluntară sugera că e obişnuită să hotărască singura şi, mai ales, să dea ordine. Tenul alb, marmorean (o fi născută la Carrara?) întregea medalionul”.
Dar nu era totul, aşa că Patrick continuă rapid:
„Înaltă, talie suplă (cred că ştie pâinea numai din poze), mâini fine, obişnuite cu stiloul şi tastatura (coada măturii o „curentează”), picioare lungi, atletice, potrivite şi pentru tocuri şi pentru pantofi sport. Gusturi rafinate (deux–pieces–ul îi vine impecabil, parcă s–ar fi născut aşa îmbrăcată), parfum Lancome. Nu pare să fumeze şi, cu siguranţă, şampania nu–i sterpezeşte dinţii. Gata exami–narea, nota o afişez mâine, la secretariat!”
– … sa Thomas.
– Aa? Patrick părea trezit din somnul Albei ca Zăpada.
– Nimic. Ziceam şi eu nişte vorbe. De fapt îmi amintisem cum mă numesc. Dar dacă spui că eşti personal auxiliar, nu–ţi încarc memoria. Poate mai ştii câteva nume şi rişti să devii confuz.
„E prea mult! A „mutat” prima… Să te văd, Kasparove.”
Luă un aer marţial:
– Inspector Patrick Clark, adjunct al şefului Scotland Yard, galez prin naştere, englez prin adopţie, britanic când nu fâlfâie steagul. Pe moment doar sergent, conform estimărilor dumneavoastră, nu mă îndoiesc, pertinente…
– Îmi pare rău, dar arăţi atât de tânăr…
– De când nu mai port haine cu mâneci lungi îmi şterg nasul cu batista. Astăzi e curată.
– Era un compliment! în sfârşit, să recapitulăm. Mă numesc Melissa Thomas, sunt…
– Numele de fată?
– Thomas, nu sunt măritată…
– Şi cel de băiat?
Râseră. Se ridicau punţi.
Patrick propuse cu glas vesel:
– Hai să mergem spre maşină. E în parcare.
– Zău?, eu credeam că ai demontat–o şi ai lăsat–o la „bagaje de mână”. De ce te grăbeşti?
– E trecut de opt seara… ora închiderii!
– Aeroportul ăsta are statut de funcţionar public?
– Nu, dar Grecia e în criză şi nu se ştie! Serios, şeful arde să te cunoască. Nici nu–ţi ştie sexul…
– Nici n–o să–l cunoască…
– Nu paria, s–ar putea să plângi când vom încheia colaborarea.
– Mi–am lăsat lacrimile la Londra. Şi nici n–am bani să–mi cumpăr altele.
Ajunseră la maşină. Aerul condiţionat nu dovedea căldura instalată în habitaclu. Patrick puse un CD cu muzică grecească. Porniră ca urmăriţi de armata lui Temistocle.
– Acum, spune… deci Messalina Tom…
– Nicio legătură, caporal, nici una. Doctor în istoria contemporană, licenţă în Al Doilea Război Mondial, germană, greacă şi română fluent, cursuri I.T., cursuri de criptare–decriptare…
– Ştii şi cursul liră–euro?
– … pasionată de arte, de la muzică şi pictură până la arte marţiale!
– Bravo, tată! Cânţi la pian cu stânga şi la pistol cu dreapta, expertă în operaţiuni de sabotaj, paraşutism la nivel mediu, adică sari de pe lustră direct în pat fără să ţi se desfacă pijamaua. Din când în când consilier al lui Obama şi Putin pe probleme de dezarmare, iarna tricotezi cu Elisabeta a II–a botoşei de lână pentru guta prinţului Charles, vara supraveghezi producţia de petrol a Arabiei Saudite… E bine?
Melissa răspunse moale:
– Mai sunt, băiete, mai sunt…
Mai aveau cam patruzeci de kilometri până la Volos.
„De ce dracu’ Volos şi nu Larissa ori altul?”
Melissa privea prin noapte peisajul, atât cât se putea cuprinde.Patrick rememora dialogurile… „isteaţă foc, tupeu, în căpşor zac îngrămădite câteva biblioteci, face sport, şi nu haltere, mai degrabă tenis ori patinaj… nemăritată… De ce? Oh, diliu sunt, nu m–am gândit o clipă la vârstă… trebuie să aibă una, n–o fi atemporala!”
– Aa, scuză–mă, pot să fumez?
– Dacă te lasă ai tăi…
– Nu mă lasă, dar o ţin palmată… le–a mai slăbit şi lor vederea. De la Cardiff până aici…
– Fumezi de mult?
– Cred că din perioada intrauterină. Mă ajuta mama, pe urmă s–a lăsat. Acum are astm. Tu ce făceai acum treizeci şi nouă de ani?
Melissa râse:
– Mă plimbam prin Univers.
– Dar acum treizeci şi opt?
– Trăgeam de cordonul ombilical. Se termina luna a 9–a şi mama căra găleţi cu apă. Pe alea cu bere le căra tata! Mulţumit sau vrei şi CNP–ul? Puteai să mă întrebi direct câţi ani am!
– Puteam, dar nu era politicos!
– În schimb era mai puţin obositor! Cred că eşti istovit. Şi, oricum, nu pare că politeţea îţi burduşeşte buzunarele.
– Scuze milady, îmi trebuie pentru dosarul de resurse umane. Dacă rămâi cumva în gaşca, pardon, în grupul nostru…
– Dacă şi ceilalţi sunt ca tine plec de ieri…
– Mai răi, milady, mai răi!
Un panou cu „Volos 5 km” apăru în lumina farurilor.
Bătrânul BMW nu poseda GPS, dar nici nu era nevoie în partea aceasta a Greciei.
Patrick deschise telefonul mobil şi apăsă o singură tastă. Apoi spuse:
– Mark, scoate fanfara, suntem la zidurile cetăţii…
– E bărbat sau femeie?
– Mă, încă nu sunt sigur, dar seamănă cu aia care a ieşit din spuma mării, da’ are mâinile întregi! Venus sau nu ştiu cum…
– Venus din Milo, chinezule, dar pe aici îi spune Afrodita!
– Mă rog, s–o fi măritat, deşi ea susţine contrariul.
– Auzi, vrei şi salve de artilerie?
– Nu, eşti nebun?, ne trezim cu turcii peste noi. Mai bine ţi–ai pune ochelari anti-eclipsă. Asta dacă mai vrei să citeşti în viaţa ta măcar un ziar.
Închise, zâmbind. Se gândea la mutrele lor. Nu bănuia ce îl aşteaptă.
Melissa îi şopti:
– Ştii să faci complimente…
– Deh, mai minte omu’!
Ajunseră.
Patrick coborî iute şi deschise portiera din dreapta.
– Ducesă, vă rog.
Porniră spre intrarea luxosului „Domotel Xenia” ca doi miri care părăsesc primăria şi se îndreaptă spre patul nupţial.
De pe trepte, patru ochi păreau dăltuiţi în piatră.
Vivian şuiera ca un comatos în stadiu final:
– Misiune, ai? Grecia, ai? Colaboratori, ai? Bineee…
Făcură prezentările.
– Inspector Vivian Mc Taggart.
– Eu sunt Melissa Thomas.
Vivian rosti în gând: „încă”.
(fragment roman – Lucian Ciuchiţă).
MN: Poet, romancier, dramaturg, eseist si scenarist român redutabil, Lucian Ciuchiță este prezent și în paginile cotidianului online Mangalia News.
Mangalia News, 02.02.2020.
