Mă adresez vouă, civililor, fără nicio legătură cu aviația, care-n momentul ăsta citiți tolăniți în fotolii, la birou, în metrou sau unde naiba vă mai aflați și vă rog să vă bucurați de oportunitatea asta deoarece, în existența voastră de până acum, cândva, cineva special v-a adus acasă, întregi! Vreți să vorbim despre ceilalți, care n-au mai ajuns? Despre familiile lor? Nu cred. Hai să vedem ce-i face speciali. Pentru că sunt!
Pe la 17-18 ani, neavând tablete, telefoane și alte rahaturi smart, obișnuiam să citim și mulți dintre noi, întâmplător sau nu, au dat peste Antoine de Saint-Exupery, Pierre Closterman sau Doru Davidovici.
Inconștiența vârstei nu-ți dă pace și vrei și tu să devii special, la fel ca ei, fără să ai însă nici cea mai vagă idee la ce te înhami. Istoria aia trunchiată, învățată în școli, reușise oarecum să ne creeze sentimentul că aparținem cuiva, că putem continua și scrie istorie chiar dacă implică sacrificii.
O săptămână de teste medicale la Centrul de Medicina Aeronautică ne-a înjumătățit. Realizezi că viața poate fi complicată când părinții trebuie să semneze o hârtie că au fost înștiințați că pe timpul școlarizării există posibilitatea de accidente sau deces și că sunt de acord. Ai mei n-au fost, așa că am semnat eu, inconștient, fără să le spun. La examenul scris si la cel sportiv, ne-au înjumătățit iar.
Au urmat 4 ani grei, cu trei tipuri de avioane învățate «la sânge», nopți albe în fata planșelor de mărimea unui zid, o grămadă de materii la care dacă nu scoteai un minim de 7, nu urcai în avion și bineînțeles, accidentele.
Le-au cules resturile dintre fiarele contorsionate ce fuseseră cu câteva ore înainte un avion, le-au pus în sicrie mici, sigilate, părinți fără grai, broboade negre, capete plecate, tot tacâmul adică. Ne-am dus pe ascuns spre seară să vedem resturile avionului ce zăceau într-un hangar și printre aparatele de bord sparte, se mai vedeau încă bucăți de oase. Unii au plecat, cei mai mulți am rămas, împinși de la spate de farmecul zborului și dorința cretină de a fi speciali.
Am îmbrăcat uniformele cu mândrie și tot cu mândrie purtam pajura din piept, oamenii ne priveau cu respect și nu înțelegeam de ce. Nouă ni se părea normal pentru că deja acceptasem toate sacrificiile doar să putem zbura. Plăcerea se transformase în drog. Au urmat regimentele, unii la supersonice, alții subsonice, alte sacrificii prin coloniile de lângă aerodromuri, cu mai mari satisfacții însă: zburam avioane de luptă. Primele neveste ne-au lăsat, pe mare parte din noi, tot din motive speciale, vreo două la număr: ori erau niște curve proaste ori au realizat instant că nu-și vor petrece viata printre ciulini, la mama dracului.
Politicul intervenise deja, salariile erau la nivelul unor șoferi de la fostele CAP-uri, am mai cules pe câțiva dintre noi dintre fiare de dural împrăștiate pe hectare și-am mers mai departe până când politicul a f…t ce-a mai rămas de f…t și ne-a luat și petrolul și piesele de schimb.
Zburau odată pe lună și noaptea făceau taximetrie, să-și întrețină familiile. Cool, nu ?? Cei ce au îndeplinit condițiile au ieșit în pensie și mare parte au fost scoși din locuințele de serviciu. Mi-am întâlnit foști comandanți, piloți instructori, cu pensii de mizerie lucrând ca agenți de pază sau șoferi, demoralizați, privirile ni s-au intersectat și rușinați ne-am prefăcut că nu ne-am văzut. Au rămas speciali într-o lume în care valoarea nu mai valorează.
Știți ce-i face speciali, deși n-au pensii speciale ? În momente de criză, ei n-au cum să se ridice din scaun, să bată doct cu ciocănelul de lemn și să amâne sentința pentru o dată ce va fi comunicată ulterior.
Sunt speciali pentru că și-au dedicat viața liniștii voastre, fie că mai zboară sau nu. Sunt speciali pentru că vă dați de pământ când îi vedeți evoluând în show-uri, fără să vedeți transpirația din spatele zgomotului și nici spaima din ochii nevestelor. Sunt speciali pentru ca în situații în care orice om normal și-ar face-o cruce mică și-ar accepta că s-a încheiat, ei vor spune „mai avem o șansă“. Și sunt speciali pentru prietenia lor și o mie de alte motive.
Hai să vedem ce-i face speciali pe piloții civili. Da, cei ce vă aduc pe voi acasă într-o bucata, pe picioare. Motto-ul celor de la Flight Safety din State, cea mai titrată instituție de training din lume, este „the best device in a cockpit is a well trained pilot”, adică, cel mai bun echipament dintr-un cockpit e un pilot bine antrenat.
Ăștia, militarii care-am scapăt întregi si încă apți de zbor, ne-am trezit că ne trebuie conversii de la licența militară la cea civilă, adică vreo câteva luni de învățat pe rupte, vreo 9 manuale cu multe mii de pagini în engleză și ore de training în zbor și simulatoare, adică bani. Am vândut ce mai puteam vinde din case, ne-am amanetat tot mai puțin sufletul, să zburam din nou. Cei plecați de la zero, mai puțin norocoși, aveau nevoie de sume ce frizau ridicolul, valoarea unor apartamente, pe care le-au girat în bănci doar să-și îndeplinească visul, să fie speciali. Unii au reușit, alții nu. Cei ce-au reușit s-au trezit în facilități de training din străinătate cu trei săptămâni la dispoziție să învețe un avion complex, în limba engleză, cu examene în fața computerului și proceduri normale și de urgență repetate în simulator, dar nu la nesfârșit că nu ești în standarde… Ai vreo două încercări să-ți iasă, dacă nu, mai vii cu bani de acasă tu sau compania sau pur și simplu pleci. Instructorii trebuie convinși că-ți pot lăsa pe mână un avion de zeci de milioane de dolari sau euro sau ce dracu altceva și mai mult, că ești capabil să răspunzi de viețile a câtorva zeci sau sute de pasageri. Cool, nu ?
Știți ce-i face speciali ? Sunt speciali c-au avut tupeul să riște liniștea lor și a familiilor, să-și
îndeplinească un vis sau să-și demonstreze lor însăși că sunt capabili de ceva special.
La șase luni, examene din nou și simulatoare. La fiecare șase luni. Concedii planificate cu un an înainte și aproape niciodată nu pică în aceeași perioadă cu vacanța copiilor sau concediul soției, dacă o mai ai. În principiu, da. Dacă nu, găsești alta, acum e mai simplu. Pe la mijlocul concediului sună compania că le lipsește un om din echipaj și ce dracu să faci? Te duci. Vizite medicale cu spaima de colesterol, dă-l dracului, sper să nu fie peste 200. Cursuri?? Dacă treci Ecuatorul îți trebuie ITCZ, dacă treci oceanul, ETOPS, RVSM, CRM, Volcanic Ash, Safety, Security, LOFT-uri, LVTO, Icing, Upset Recovery, Risk Assessment și multe multe alte nenorociri pe care chiar trebuie să le știe. Știți ce-i face speciali? La ei, zborul începe cu mult înainte ca voi să faceți primul pas pe scara avionului. Știți ce-i face speciali și-i deosebește de voi, ceilalți, dar s-ar putea să vă invidieze?
Din cenușiul zilelor ce le trăim, voi vă puteți manifesta trista cultura #m..eUSR/PSD/PNL /whatever… Ei, indiferent de ce-i în sufletul lor, vă vor zâmbi din cockpit, cu toate că nulități cu ștaif le vor hotărî viitorul, dacă încă n-au făcut-o. Și mai sunt speciali pentru că acum târziu, când voi vă minunați de c…l lui Charlize Theron, mare parte din ei se pregătesc pentru zborul de mâine. Zborul vostru. Și mai sunt speciali pentru o mie de alte motive”.
Pilot de linie (pensionar) DORU VÂRLAN. (sursa: cotidianul.ro).
