Lansăm astăzi un serial despre pictorul David Croitor din Vatra Dornei, admirabil peisagist, realizator al unor splendide naturi statice și portrete. Iată primul episod:
David Croitor: “Cand eram mic, cunoșteam câțiva vecini, treizeci de metri de uliță în dreapta casei, adică până în deal la lele Marta, încă vreo cin’zeci în stânga casei, spre Ion a Dorii, cum cobori spre pârâu, mai știam câte ceva despre Valea Șomuzului, nu mult, cam până la Șanțu’ cel Mare si cam atât. Mai știam de la moșu Leonte că există Rusia, de unde venise el, și America. In rest nu știam mai nimic și nici nu mă interesa, aveam totul la îndemână ca să fiu fericit.
Doar zilele mi se pareau prea scurte si mi-ar fi placut sa fie ceva mai lungi, ca sa ma pot bucura din plin de colbul de pe drum, de șantul care curgea blajin prin grădina noastră, de broaștele verzi care săreau ca zăludele care incotro, atunci cand nimeream peste ele in rogozul de pe vale, de porcușorii si chișcarii pe care-i pescuiam din pârâu cu o undiță făcută din cui de draniță, ață de papiotă și codărâște dintr-un haldan de doi metri, de găinile care scociorau după râme prin ogradă, de bunica, de mama și de tata, de surorile și frații mei, de Steluța, vaca noastră, de hapucul făcut din zdrențe si cu care încingeam câte o metă de curgeau apele de pe noi, de văntul care apărea de după șură și se strecura discret printre scândurile corogite, de soare, de toamnă și, mai ales, de zăpadă! Când veneau Sărbătorile, tremuram de fericire. Era atunci atâta alb si atăta bucurie fără margini!
După aceea, am crescut mare, am părăsit ulița copilăriei și am început să cunosc locuri noi, oameni si străzi noi, orase si chiar țări noi. Șoapta vântului nu-mi mai spunea nimic. Toamnele mă lăsau indiferent. Nimic nu mai era important, în afară de mine. Rămăsesem doar eu. Eu cel care am văzut multe, eu cel trist si nefericit…
Atunci a început să-mi fie iarăși dor să fiu mic. Aș fi vrut să redevin mic, ca să pot fi fericit. Atunci mi-am și notat pe un caiet cu o sută de file, ca să nu uit vreodată, când voi fi la necaz, o singură frază: ”Când am fost mic, am fost fericit”. Asta am scris atunci, doar pe o singură foaie. Nu de puține ori alerg și deschid caietul, atunci când viața mă pune la colț.
Citesc și vreau să devin mic. Vreau, dar nu pot. Uneori e mai ușor să ajungi mare, decât să ajungi mic. Mă uit în oglindă și, deși sunt slab, mi se pare totuși că sunt mare, câteodată chiar prea mare, parcă nici nu încap în oglindă. Și asta mă întristează. Atunci mă uit în sus. Mă uit atent. Sunt un fir de praf. Simt cum mă traversează un fior de bucurie. Am motivele mele să simt asta.
De sus, de acolo, un Ochi mă privește cu duioșie. Două brațe mă strâng la piept. Un fir de praf la pieptul Universului. Asta da fericire!” ❤️
Text și pictură: David Croitor.
Mangalia News, 07.01.2019.
