Ziarul Gândul preia o scrisoare deschisă – care reprezintă un adevărat SOS privind modul în care înţeleg unii să se comporte într-o zonă turistică – a unui cunoscut ziarist, Septimiu Sărăţeanu, legat de un subiect la zi: Vama Veche. Scrisoarea, de fapt un reportaj clasic despre ce înseamnă astăzi Vama Veche merită citită şi analizată. Vama Veche a fost înainte de 1989, alături de Costineşti, o oază de Occident veritabil într-o mare de socialism cenuşiu şi pauper. Mai mult de jumătate din elita României actuale, mii de alţi români onorabili au fost în regimul trecut „neconformiştii” din Vamă şi din Costineşti.
După doar câţiva ani de la căderea comunismului Vama Veche (ca şi Costineştiul de altfel) a devenit o „suburbie” jalnică a civilizaţiei. Iar la asta contribuie şi televiziunile (de ştiri şi generaliste) care de ani buni ridică kitsch-ul şi promiscuitatea la rang de eveniment şi-l promovează insistent. (Andreea Cristescu)
Scrisoare din Vama Veche
După aproape patru ani în care nu mai fusesem la Vama Veche, m-am hotărât să îmi propun o reîntoarcere la romantism. Aveam nevoie de atmosfera „chill” cu muzică de calitate, să văd oameni de spirit aşezaţi la un pahar de bere „La stuff”, să-i văd pe rebelii fără cauză rătăciţi printre corturile aşezate pe plajă, ori pe rockerii adevăraţi ascunşi către marginea staţiunii la graniţa cu Bulgaria. Toate astea erau acum 10-20 de ani în Vamă într-un dozaj pe care atunci nu-l inţelegeam, dar de care mă bucuram inconştient şi eram dornic să mai treacă un an ca să pot să mă gândesc la o nouă experienţă vamaiotă.
În anii trecuţi, mi-am luat şi fiica, o adolescentă timidă, să-i arăt ce înseamnă viaţa de nonconformist la Vama Veche, să înţeleagă că acolo e un spirit de frondă chiar şi din briza mării, pe care fiecare turist îl inhalează involuntar.
Acum, nu aş mai avea curajul să recomand fiicei mele, devenită între timp o adolescentă cu accente hipiote, să calce măcar prin Vamă. E de vină experienţa tatălui ce a trecut de 1 Mai printr-o localitate devenită anul acesta un fel de graniţă cu limita umanului, un tărâm al promiscuităţii, al decadenţei şi al lipsei de bun simţ, cu care se face comerţ şi turism de masă. Cu bagajul făcut şi cu dorinţa de a revedea crochiuri de viaţă simplă şi rebelă, plecam zilele trecute spre Vamă de 1 Mai.
Primul contact cu Vama – un pumn în gură
Înjurasem în gând meteorologii şi pe toţi oracolii care preziceau vreme tulbure la mare, când afară era soare sclipitor şi „alergam” pe autostrada mult inaugurată, să intru în centrifuga în care mai erau anunţaţi 10.000 de turişti. Prietenii îmi spuneau să evit „ultima frontieră” de pe litoral, că va fi nebunie şi aglomeraţie, dar refuzam să cred că în marea de oameni nu voi regăsi lucrurile după care tânjeam.
Primul „upercut” l-am primit în plină figură la ieşirea din 2 Mai. Blocaj în trafic. Un dop pe care numai în Franţa, pe Peripherique, l-am mai întalnit. Se înainta cu 1 km pe oră. Claxoane, nervi întinşi la maximum, înjurături şi câţiva tineri deja etilizaţi puternic, ce făceau glume şi-ţi arătau degetul mijlociu pentru că tu erai în maşină şi ei veneau pe jos tocmai din gara de la Mangalia. În momentele de blocaj, e, desigur, timpul să apară şi şmecherul român cu maşina puternică şi luminată albastru sub praguri şi care intră pe contrasens pentru că îi dau voie caii putere şi lipsa bunului simţ.
Mi-a luat două ore şi 20 de minute să ajung până la 2 Mai. De aici şi până în Vama Veche, am mai făcut o oră şi jumătate. În timpul în care mai mult am stat decât am mers, am văzut o impresionantă „lucrare edilitară” – un trotuar cu pretenţii de faleză, făcut de Primăria Limanu, pe care petrecăreţii sunt îndrumaţi ca într-un jgheab ce duce la butoiul ce începe să se revarse încă de la intrarea în Vamă.
Slalom printre nesimţiţi
Să ajung până la Vila Cristi, a unui vechi prieten, aflată în imediata vecinatatea străzii principale, a fost o întreagă aventură. Mi-am revăzut în slalomul printre tineri mustind de alcool amintirile şi încercam să recompun imagini. Ce a fost şi ce este acum? Nu-mi rezultă nicio asemănare, nici o suprapunere. Atent la oglinzi să nu mă trezesc cu vreuna fracturată şi la parbriz să nu primesc vreo sticlă în semn de bun venit, ajung cu bine la destinaţie după cea mai lungă şi mai nesigură probă de slalom printre oameni din viaţa mea. La răscrucea din mijlocul staţiunii, iar blocaj. Nu mai e nicio regulă de circulaţie, niciun acces interzis, o sticlă de bere ieftină la „ţuţuroi” e permisul de trecere şi chiar dacă eşti la volan, o agiţi victorios ca să arăţi că eşti tare şi trebuie să treci primul. În timpul zilei nici urmă de poliţie, jandarm sau om de ordine. Spre seară lucrurile se schimbă, când şi oamenii de ordine vin în „misiune de distracţie” .
După acest prim contact abrupt şi tensionat cu o lume pe care o ştiam altfel, îmi arunc bagajul în cameră, îmi iau eşarfa arăbească ca să nu par manelist, si mă avânt în mulţimea pestriţă şi gălăgioasă. La „Fitzoşica” la gogoşi e coadă de 50 de metri, de parcă toată Vama ar mânca gogoşi, la shaorma cu de toate e coadă aşisderea şi, dacă te aşezi la rând trebuie să suporţi o ceată de beţivi, (după accent ardeleni), care înjură în stânga şi în dreapta şi trag înghiţituri adânci din sticle de Timişoareana de 2 litri. Trec peste un nou episod dezgustător şi ajung lângă spaţiul ce reprezenta pe vremuri „biroul de cazare”, care acum adăposteşte magazine cu ţoale şi accesorii hippiote. Un grup de tineri ce nu au mai mult de 17 -18 ani zdrăngăne la chitară piesele vechi ale trupei Vama Veche. Răcnesc cât îi ţine gura. În jurul lor se mai adună câţiva amatori care îngână şi ei versuri din Tudor Chirilă. Lângă ei, inconştienţi, trei tineri zac în colbul combinat cu noroi. Ca să îi eviţi, îi ocoleşti sau îi sari pentru că ei dorm nestingheriţi, în strada devenită locul lor de repaos temporar.
Fug repede de gălăgia tinerilor ce făceau un „tribute” Vama şi pornesc spre plajă. Un non-stop din termopan tronează pe marginea drumului. Şi aici e coadă! E rezervorul de băutură ieftină la cantităţi mult prea mari pentru un om normal. De aici vin şi pleacă într-o viermuială continuă tineri de vârsta BAC-ului.
Apa nu se vinde
Continuarea, în cotidianul.ro, 4 mai 2014.
