Adrian Nicola: „A ieșit de sub tipar încă un număr al prestigioasei reviste „Ex Ponto”, ce apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România, în care este publicată și una din povestirile mele. Mulțumesc redacției pentru publicare, iar dumneavoastră, ca de obicei, vă pun aici povestirea. Lectură plăcută!
Cine este Calliope
Turiștii care nu intraseră încă în mare se bucurau de soarele blând al începutului de zi, tolăniți pe prosoape sau cearșafuri, așezați confortabil pe șezlonguri sau chiar direct pe nisipul ușor jilav de la umezeala nopții. Erau foarte puțini cei rămași în picioare, încercând câte o mișcare pentru dezmorțirea corpului sau urmând un adevărat program cu exerciții de înviorare, precum doamna blondă, tunsă scurt, cu trup mic și împlinit, acoperit pe alocuri de un costum de baie în culori de camuflaj.
Doar el, Ștefan, stătea în șezut, cu genunchii ridicați spre piept și carnetul sprijinit de ei, notându-și din când în când ceva cu pixul pe filele albe. Privind în zare, acolo unde marea și cerul se uneau într-un albastru infinit, i-a apărut într-o clipă, în chip de Fata Morgana, trupul îmbrăcat în culori de camuflaj, ceea ce îi sugera, încă o dată, că nici camuflajul nu mai este ce a fost. „Mai ales că nici nu prea avea ce camufla.” Ultima remarcă a făcut-o chiar el în gând, cu un zâmbet abia zărit, văzând pentru două secunde trupul acela ce-i furase gândul, chiar dacă era preocupat de ceea ce scria și total dezinteresat de subiectul „atracție feminină”.
După câteva minute, femeia în „costumul de camuflaj” se afla lângă el, așezată în aceeași poziție cu a lui, ștergându-se pe față și pe gât alene cu un prosop roz, mare și pufos.
-Ce tot scrii acolo, domnule? și-a apropiat ea fața de carnețel. Nu cumva scrii cine știe ce bazaconii despre mine? Te-am văzut cum trăgeai cu ochiul la „înviorarea” mea. Sau ești cumva vreun James Bond, vreun „Zero zero”… Poate ești tu ăla, Opt? Pe Șapte îl știu din filme, dar ăla e… bărbat. Nu ai tu față de „Zero Zero”, însă cu spionii nu știi niciodată ce și cum.
-Stimată doamnă, vă rog!… Sunteți bună să mă lăsați în pace?
-Cu toată modestia, pot să-ți spun că sunt „bună”, să știi. Recunosc, la asta m-a ajutat mult gimnastica, pe care am practicat-o încă din copilărie. Am fost și campioană balcanică. I-a uite! îi arată ea profilul. Nu mă știi din ziarul „Dobrogea nouă”? Eram mereu pe prima pagină.
-Poate din „Dobrogea jună”, fondat în 1904, a mormăit el fără a fi luat în seamă.
-Uite aici elasticitate la vârsta de… și ceva de ani! Își ridică piciorul drept și îl încolăci greu, cu ajutorul mâinilor în jurul gâtului, roșind la față și gâfâind: Ce vrei, m-am lăsat de 37 de ani de sport.
Ștefan nu spuse nimic, lecturându-și liniștit notițele din carnet. Era liniștit, în aparență, căci prezența feminină neașteptată de lângă el îl tulbura. Nu îi făcea sângele să fiarbă ca pe bărbatul viril ce era altă dată, îi tulbura mai degrabă ordinea gândurilor și tihna creației.
-Hei, ce zici? îi dădu ea cu cotul, văzând că acesta nu are nicio reacție la demonstrația sa de virtuozitate.
Gestul ei „amical” făcu vârful pixului să-și schimbe brusc direcția pe foaia carnetului, descriind o linie ondulată de-a curmezișul paginii. El oftă, își scoase ochelarii și îi spuse privind, vizibil deranjat, linia ondulată din carnet:
-Aș minți spunând că nu v-am admirat virtuozitatea, dar aș minți și dacă aș spune că mi-a plăcut exercițiul. Nu pentru că ar fi fost neconcludent, inexact sau inestetic, nu de asta, dar azi nu mă interesează sportul. Am alte preocupări.
-Răspunde-mi la întrebarea pusă și te las: ce tot scrii acolo, domnule?
-Un text. Sunt…
-Contabil? Am eu un văr contabil, pe care, de câte ori mă duc pe la ei, îl găsesc scriind. Știi care este paradoxul? Când spui „contabil”, spui numere…
-…Cifre, o corectă Ștefan.
-Tot un drac! El însă scrie, mâzgălește hârtia, cum faci tu acum. Scrie litere, nu scrie numere.
-E normal, trecu el peste folosirea cuvântului nepotrivit. O balanță contabilă, spre exemplu…
-Ce balanță, măi? N-am văzut nici-o balanță pe biroul sau pe hârtiile lui. A, dacă te referi la zodie, aici m-ai prins, nu știu ce zodie este. Auzi, contează cum scrii după zodie? Un contabil care este „Balanță”, poate să scrie?…
-Nu știu, nu mă preocupă Astrologia.
-Hai să facem un exercițiu! L-am învățat eu pe Facebook. Îmi spui ce scrii, cum scrii, când scrii și mai ales cui și despre cine scrii, iar eu îți spun în ce zodie te-ai născut mai ceva ca sclifositele alea de la televizor. Să începem! Scrii drept sau înclinat? Dacă scrii înclinat, trebuie să-mi spui dacă este înclinat spre dreapta sau spre stânga.
-Doamnă, vă rog!… Nu am nici timp, dar îmi și displac asemenea „jocuri”.
-Bine măi, vii aici lângă mine și îmi iei aerul, îmi iei bucățica mea de soare, zgâiești ochii la mine când îmi fac exercițiile, mă deranjezi cu apropouri de întâlniri la răsărit de soare și apus de lună… sau invers, nu contează, iar acum îmi spui că te deranjez?!
Fața gimnastei capătă o căutătură dură, ca de boxer, mușchii i se umflară sub costumul de camuflaj și într-o secundă Ștefan se trezi întins cu spatele pe nisip, dar și cu sportiva deasupra lui. Aceasta nu s-a mulțumit cu poziția aceea dominantă, de deasupra lui, l-a prins de gât, s-a rostogolit pe nisip până ce el s-a aflat deasupra sa și a început să strige:
-Săriți! Ajutor! Mă bate! Mă violează!
Ce a urmat, este ușor de ghicit. Liniștea plajei s-a spart, puținii oameni de pe ea s-au sesizat de cele întâmplate, odată cu ei s-au sesizat și cei doi polițiști ce răspundeau de plajă, care l-au ridicat pe el de pe ea, au ridicat-o pe ea de pe nisip și i-au dus la camera de la vestiare rezervată poliției, unde polițistul blond din echipă, cu alură de voleibalist, a început să-i chestioneze pe amândoi deodată.
-Cine pe cine viola? a întreba acesta dur.
-Ea! arătă liniștit Ștefan cu degetul către femeie.
-El! împunse ea aerul cu degetul în direcția lui aproape în același timp.
-Domnule, eu sunt scriitor. Vin aici în fiecare dimineață să…
-Ah, da! Îmi amintesc de dumneavoastră, îi zâmbi polițistul cel blond. Sunteți scriitorul Ștefan Vergilescu. Pe vremuri, am participat la o lansare de carte a dumneavoastră, la librăria de pe strada Ștefan cel Mare. Cartea mi-a plăcut foarte mult, am citit-o de două ori. Edi, dacă vrei s-o citești ți-o dau și ție, se adresă blondul colegului. O am în bibliotecă. Se numește…
-Domnule! Ce este aici, poliție sau ce? se răsti femeia la polițistul blond.
-Vestiar, rosti celălalt polițist, Edi, fără să vrea.
-V-ați găsit rude? Cum mai faceți voi dreptate dacă îl „periați” pe violator?
-Ați fost violată, doamnă? o întrebă blondul. Cei de pe plajă spuneau altceva.
-Ce-mi pasă mie ce spun ei? Omul acesta mă urmărește, mă tracasează, nu-mi dă voie să trăiesc liberă…
Ștefan Vergilescu își făcu o cruce mare, privind spre cer:
-Nu o cunosc pe femeia aceasta, domnilor. Vă jur! Ce vrea de la mine?
Polițistul blond zâmbi și privește spre „sportivă”:
-Ce vreți de la dânsul?
-Să mă lase în pace…
Serios, către scriitor:
-O lăsați în pace?
-O las, domnule, în… ce vrea ea. Eu am treabă, trebuie să termin de scris…
-Are treabă? Dacă are treabă de ce umblă hai-hui, cu ochii după femei, nu stă acasă, cu nevasta lui? Ce, acolo nu poate să scrie? Și cine este fufa aia de Calliope?
-Calliope? De unde știe dumneaei de Calliope?
Polițistul se încruntă și privi interogativ spre femeie:
-De unde știi dumneata de Calliope?
-Cum de unde? De la el, îl arată femeia cu capul. A scris undeva, cred că din greșeală a scris, că o ține la secret pe nesimțită… Să spună, cine este Calliope?!
-Cine este Calliope? repetă polițistul cel blond, mutându-și privirea la Vergilescu.
-Tatăl ei a fost… Este fiica… lui Zeus.
Femeia își trânti cu furie geanta de podeaua improvizatului birou:
-Cu un „fumat”, cu un „perimat” ca el, nici nu putea să umble alt fel de femeie decât tot o „expirată”. Auzi, după ce umblă el, după averea lui tăticu’! Halal bărbat! Vai de literatura română, săraca, pe mâna cui se află!
Sprâncenele scriitorului se ridicară în creștetul capului de mirare:
-Zeus este… și a fost… Iar Calliope a fost… este… cea mai importantă dintre muzele din Grecia antică. La fel ca celelalte muze, a trăit în munții Helicon, unde…
-Aha! Deci e grecoaică! Iaso palicari… sirtaki… Metaxa… Onassis! Paranghelii!… De-astea e bun! Măcar atât să-mi spună: e tânără?
-E tânără? întreabă serios polițistul cel blond.
-Cum să fie tânără, domnule, dacă provine din Grecia antică? E… Nu, nu e tânără, dacă mă înțelegeți.
-Cu dumnealui nu prea am ce discuta! constată femeia supărată. Își luă geanta de pe pardoseală și îl privi pe Ștefan ca veganul bucata de carne: Să-ți fie rușine! Umbi după toate babele!
Ieși pe ușă grăbită, fără vreun cuvânt, iar polițistul cel blond făcu semn cu capul spre colegul său. Acesta ieși tiptil pe ușă, după doamna atletă și trecu la urmărirea ei, lăsându-și colegul într-o discuție amicală cu scriitorul, despre ultimele realizări în domeniul literar ale acestuia. După mai puțin de cinci minute, polițistul cel plecat după „sportivă” intră și se așază pe scaun ștergându-și fruntea și pufăi nemulțumit:
-A început o discuție la telefon cu o doamnă, iar discuția părea să se lungească. Am prins din aceasta cam ce trebuia. Zic eu că este esența la ce trebuia să aflăm. Încerca să o liniștească pe doamna cu care vorbea, să-i spună să nu se îngrijoreze pentru că „fufa” nu este nici mai tânără, nici mai frumoasă ca ea. „E o grecoaică din antichitate.” Chiar și-a întrebat interlocutoarea dacă „antichitatea este vreo insulă, ceva mai exotic”. Se pare însă că nici aceasta nu știa nimic despre regiunea grecească numită „Antichitate” și nici unde este stațiunea aceea căreia îi spune… Cum a zis? Ceva cu popcorn.
-Helicon? întrebă scriitorul ridicând din sprâncene.
-Așa, Helicon. Cealaltă părea că s-a liniștit, pentru că și țintei mele i s-au destins trăsăturile feței.
-Cine o fi cealaltă? se întreabă, dus pe gânduri, Vergilescu.
-A, uitasem să vă spun, dar cred că v-ați dat seama: se pare că femeia în costum de baie tip camuflaj vă spionează pentru femeia cu care vorbea la telefon. Cunoașteți pe cineva – de sex feminin, desigur – cu prenumele Penelopa?
Polițistul cel blond sesiză schimbarea scriitorului la auzul numelui rostit de colegul său. Atenția acestuia asupra celor petrecute în încăpere scăzuse vizibil și parcă se adusese puțin de spate.
-Nu domnule, nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta. Îl știu doar din mitologia greacă. Cine știe, o fi altă muză pe care nu o știu eu. La revedere!
Scriitorul ieși din biroul improvizat, făcu câțiva pași, privi în urma sa, apoi scoase telefonul mobil din borsetă și își sună soția:
-Alo, Penelopa! Cu cine vorbești dragă atât la telefon? Telefonul tău sună ocupat de aproape jumătate de oră. Cum nu de jumătate de oră? Hai spune-mi, cu cine ai asemenea convorbiri lungi? Cu zăpăcita de Marilena, colega ta de școală? Știi ce, azi am două ore libere. Vreau să mi-o prezinți și mie pe această colegă enigmaică. A, nu e în țară? Dar unde e? În Grecia? Așa ți-a spus, în Grecia antică? În sfârșit, și-a găsit și ea locul! S-o fi organizat pe acolo vreo Olimpiadă pentru bătrânii care fac pe detectivii? Este la Helicon? Așa se numește insula aia pe care e ea?…
Soarele amiezii părea a se fi topit. Strânsese oamenii de pe plajă pe lângă umbrele, prăjise cu sârg spinările celor încăpățânați, care nu voiseră să fugă din calea razelor și făcuse din apa mării o ciorbiță căreia nu-i lipseau decât unele ingrediente. Pitită după fiecare val, tot mai în larg, încă mai scotea frizura blondă, tunsă scurt, o doamnă în costum de culorile camuflajului, care nu se sinchisea de fluierăturile salvamarilor.
Mangalia News, 24.01.2024.
