-
A fost una dintre cele mai mari realizări ale vieții mele, pentru care a trebuit să-mi depășesc TOATE limitele!
În articolul anterior, am relatat aspecte „la cald” din periplul african al neînfricatei fiice a Mangaliei, Delia Valentina Rugea. Continuăm publicarea impresiilor trăite și transmise în exclusivitate redacției Mangalia News, din expediția sa de cucerire a celui mai înalt munte al Africii, aflat în Masivul Kilimanjaro – vârful Uhuru, 5895 m altitudine.
„Probabil cel mai dificil lucru pe care l-am făcut vreodată. Nu a fost ideea mea și nici măcar nu a fost visul meu, dar a devenit una dintre cele mai mari realizări ale vieții mele, pentru care a trebuit să-mi depășesc TOATE limitele. Iubitul meu (Lucas, 31) și mama lui (Maggie, 61) aveau această călătorie în plan de mult timp. Era visul mamei lui Lucas, deoarece tatăl ei a locuit în Africa și a vorbit despre frumusețea acestui continent toată viața lui. Într-o stranie încrucișare a destinelor, Lucas m-a întrebat dacă aș vrea să particip și eu, iar pentru că răspund ușor provocărilor și sufletul meu nu știe calea înapoi, atunci când vine vorba de aventură și curaj, am acceptat imediat. Am avut multe momente când m-am îndoit de mine, nu simțeam că aș putea fi capabilă de o asemenea reușită, dar Lucas m-a încurajat, a avut încredere în mine și mi-a transmis și mie acest sentiment. Nu am știut la ce să mă aștept. Nu m-am uitat la videoclipuri, nu m-am uitat la poze, nu m-am documentat în niciun fel. Știam doar că vom ajunge la 5895m altitudine, că voi dormi în cort, că îmi va fi frig și că puțini au privilegiul de a se aventura pe aceste înălțimi. Nu aveam însă cine știe ce emoții, deoarece Lucas este de meserie SAR tech, adică face parte din echipa de căutare și salvare (Search and Rescue) în cadrul Forțelor Aeriene Canadiene. Aceștia pot fi trimiși să intervină în cazul accidentelor aeriene, dezastrelor naturale sau situațiilor de urgență în medii diverse, cum ar fi zone montane, maritime sau alpine. SAR techs trebuie să aibă abilități avansate de supraviețuire, medicale și de intervenție în situații de criză. Aceștia sunt pregătiți să efectueze parașutări de la înălțimi mari, să se deplaseze rapid pe teren accidentat și să ofere prim ajutor în condiții extreme. Așa că eu am avut toată baza în capacitățile lui și în faptul că va fi acolo lângă mine, în momentele mele critice.
Nu mai fusesem în viața mea cu cortul, experiența mea montană era rezumată la câteva urcări împreună cu familia prin Piatra Craiului și prin Bucegi, iar condiția mea fizică nu era neapărat cea mai bună, deși mi-am descoperit pasiunea pentru alergat în pregătirea mea pentru această ascensiune. Începutul a fost dur. În prima noapte petrecută în tabără, Lucas s-a îmbolnăvit. A avut febră și frisoane, indigestie și amețeli – o serie de simptome care l-ar fi doborât pe oricare altul. A doua zi a fost transportat în oraș, pe propriile picioare, ca mai apoi să fie internat de urgență la secția de terapie intensivă, cu diagnosticul E-coli. Înainte să plecăm, am făcut un pact ca în cazul în care cuiva i se face rău, ceilalți să continue. Pentru mine a fost foarte ușor să accept acest pact, având în vedere că eram sigură că eu voi fi aceea care va fi pusă în ipostaza de a renunța la călătorie, dată fiind condiția mea fizică, lipsa mea de experiență și de expunere la altitudini înalte. Eu și Maggie am fost rugate de ghizi să continuăm, deși niciuna nu își dorea cu adevărat, având în vedere situația critică în care se afla Lucas.
După ce ne-am asigurat că Lucas va fi în siguranță, am plecat mai departe, ca să prindem grupul din urmă, care părăsise tabăra cu o oră înainte. M-am trezit aproape singură într-un mediu necunoscut mie, fără să mă mai pot baza pe omul care credeam că va fi lângă mine pe tot parcursul expediției. În primele zile, mi-a fost destul de ușor. Nu a fost nimic care să mă pună la încercare fizic. Probabil dormitul în cort, care a fost cu totul nou pentru mine, a fost marea problemă, mai ales că erau temperaturi aproape negative. Mi-am spus că toată această excursie este o joacă de copii și că oricine poate să facă ceea ce fac eu acum, mai ales că am avut 54 de suflete care să se ocupe de noi.
Am avut persoane care să ne pună cortul, să ne strângă cortul, să ne pregătească fiecare masă, să ne spele vasele, să ne pună toaleta portabilă, să ne curețe și să ne care toaleta portabilă, oameni care ne aduceau ceai dimineața la trezire, oameni care ne-au cărat bagajele pe tot parcursul călătoriei. Oameni care din asta trăiesc, oameni care ne-au ajutat cu atât de multă bucurie în ochi, dornici să te vadă reușind. Fără acești oameni, eu nu aș fi reușit să ajung pe cel mai înalt vârf al muntelui Kilimanjaro. De asemenea, nu aș fi reușit fără energia și bună-dispoziție a celor 10 oameni din grupul meu, oameni minunați, care m-au bucurat în fiecare zi. Pentru unii, am fost eu suport moral, iar alții au fost pentru mine. Ne-am ajutat așa cum am putut, iar fiecare dintre noi a reușit să ajungă pe vârful Uhuru.
Într-una dintre nopți, am început să tremur și să mi se facă rău. Mă trezeam din jumătate în jumătate de oră, cu senzație de vomă și amețeală. Tremuram, dar nu știam dacă este de la frig sau de la altceva. Eram aproape sigură că va trebui să fiu luată cu elicopterul, că m-am îmbolnăvit și că mă voi alătura lui Lucas la spital. M-am luptat în acea noapte cu ceea ce mă încerca. Am refuzat să fiu bolnavă. Mi-am indus ideea că sunt bine și am încercat să mă vizualizez în vârf”.
– VA URMA –
Mangalia News: Urmăriți aici serialul în trei episoade, cu pagini din Jurnalul expediției.
Citiți reportajul realizat „la cald”, intitulat: Delia Valentina Rugea din Mangalia, temerară fiică a Mării Negre, a pus tricolorul României pe cel mai înalt vârf al Masivului Kilimanjaro, din inima Africii! FOTO-VIDEO
Mangalia News, 16.08.2023.
