Fără să fiu un fan împătimit al tenisului, am urmărit duminică finala dintre Dominic Thiem și Novak Đoković. Evident, am ținut cu cel din urmă și m-am bucurat că a reușit să câștige, chiar dacă nu a făcut cel mai bun meci din carieră. Ceea ce mă frapează însă constant în acest sport este antipatia afișată a publicului, uneori discret, alteori fățiș, față de jucătorul sârb, pentru care orice partidă împotriva lui Federer și Nadal, în special la Wimbledon și US Open, reprezintă o deplasare ostilă.
În finala de anul trecut de pe tărâm britanic, publicul a lăsat la un moment complet garda jos, a uitat de toate etichetele și ”bunele” maniere specifice snobilor de lojă și l-a huiduit pe Nole ca la un meci de fotbal. Toți sclifosiții cu operații estetice, în haine de firmă și cu conturi grase, se comportau ca niște suporteri ai lui Leeds United sau Birmingham City din anii `80. M-am tot întrebat – de ce se întâmplă asta, din moment ce Nole e un băiat educat, cu simțul umorului, care vorbește la perfecție limba engleză și n-a jignit niciodată pe nimeni? Înțeleg, Federer e cel mai iubit și adulat jucător, Rafa imediat după el, un fel de Real Madrid și Barcelona ai tenisului, dar de ce se întâmplă la fel în fiecare finală? Din bucătărie îmi puteam da seama cine a luat punctul, televizorul fiind în cameră. Orice reușită de-a lui Đoković era urmată de un aplauz scurt, pe când cele ale austriacului erau urmate de ovații, fluierături admirative și salve de aplauze.
Aseară m-am uitat la un scurt reportaj al televiziunii sârbe, realizat în urmă cu 20 de ani, despre tânăra speranță a tenisului din 2001, Novak Đoković. Tatăl său era disperat. Așa cum se întâmplă într-o țară măcinată de criză, proaspăt ieșită din război, nimeni nu era curios să-l susțină sau să-l ajute în vreun fel pe adolescentul Nole, nici primăria orașului Belgrad, nici Federația Sârbă de Tenis, nici oamenii cu bani. Urmărind emisiunea, mi-am adus aminte de comentariile unui necunoscut pe profilul colegei mele din liceu, care postase ceva în legătură cu semifinala dintre Nole și Roger de la Melbourne. Printre altele, acesta a scris că: ”Novak isn’t one of the classy guys around… He will never be loved as much as Rog or Rafa because he doesn’t deserve it”. Și atunci mi-a picat fisa. Așa cum un oficial american a declarat odată la Belgrad că ”sârbii au fost de partea greșită a istoriei”, cei care nu-l ”halesc” pe Đoković nu îi contestă fățiș originea, speriați poate de fantomele corectitudinii politice, ci, iată, îi reproșează ”lipsa de clasă”. Sau de maniere. Care se manifestă, probabil, prin impertinența de a avea un scor favorabil, atât în confruntările directe cu Federer, cât și în cele cu Nadal.
Tenisul este un sport al copiilor cu părinți bogați. Oricât de talentat ar fi un junior, nu poate face pasul spre marea performanță dacă nu are bani. De curiozitate, am citit câte puțin despre începuturile lui Roger și Rafa, ambii sportivi excepționali și incontestabil mari campioni. Diferența majoră dintre ei și Nole nu este neapărat una de valoare, ci de fibră, de substanță, de background. În timp ce elvețianul și spaniolul s-au născut în familii înstărite și într-un mediu care le-a oferit totul pe tavă, părinții lui Đoković n-au avut la un moment dat posibilitatea să-l trimită într-o banală excursie cu colegii de școală primară.
Pentru a nu rata un turneu din străinătate, tatăl său a împrumutat bani de la cămătari interlopi, oameni extremi de periculoși și de răzbunători, cu care nu te jucai. În timpul bombardamentelor NATO din 1999 familia Đoković se adăpostea prin subsoluri antiaeriene sau pe terenurile de tenis ale clubului Partizan, unde era legitimat micuțul Nole. Ambiția lui de a-și depăși condiția, de a progresa în condiții dezastruoase din punct de vedere politic, economic și social, de a se ridica deasupra vremurilor potrivnice, de a se răfui cu nedreptățile făcute poporului său și de a deveni campion, a fost una supraumană.
De aceea, Đoković nu este doar un sportiv excepțional, ci un supraviețuitor călit în cele mai periculoase flăcări ale Balcanilor, un ”natural born winner”, un gentleman prin excelență și un adevărat nobil al tenisului, căruia mulți nu-i pot ierta tocmai această virtute. Chiar dacă a avut încă din fragedă pruncie oferte să joace pentru Slovenia, Italia sau Germania, el a ales să reprezinte în continuare Serbia, care, paradoxal, nu i-a oferit mare lucru, atunci când avea maximă nevoie. Nu știu dacă va reuși să-i întreacă la trofee pe Nadal sau pe Roger, rămâne de văzut, dar el a demonstrat de mult ce era de demonstrat. Pentru că nici o cupă, nici un trofeu și nici o poziție în clasamentul ATP nu se compară cu gustul firelor de iarbă de la Wimbledon pe care și le-a băgat în gură după ce a salvat două mingi de meci în finala cu Federer, uitându-se calm la publicul care părăsea dezamăgit arena.
Hvala, Nole.
Goran Mrakic, Timișoara, 4 februarie 2020.
MN: Vă recomandăm să citiți aici articolele publicate de cotidianul Mangalia News, sub semnătura scriitorului sârb Goran Mrakic din Timișoara. De aici puteți cumpăra volumul său de proză scurtă intitulat ”Povestiri din garaj”.
Mangalia News, 05.02.2020. (sursa: goranmrakic.wordpress.com).
