COSMIN NEIDONI: Peste câteva zile e Crăciunul și an de an, în preajma lui, parcă ne pierdem mințile, alergând bezmetic ca și cum am celebra deschiderea unui nou mall. Pornind în vânătoarea zilnică a fericirii, ratăm tocmai șansa de a ne întâlni cu noi înșine.
Anul acesta îmi propun să întâmpin sărbătoarea nașterii Domnului ca niciodata până acum, printr-o… retragere.
Trăiesc într-un oraș agitat, consumerist, în era facebook, în registrul fast forward, așadar nu vreau să îmi propun ținte utopice.
Îmi aduc aminte că în urmă cu un an, fugind după cadouri prin mall, m-am întâlnit cu o fostă colegă de facultate cu care m-am înțeles bine în anii de studenție. Arăta stresată și vizibil marcată de oboseală. Ne-am luat răgazul de a povesti la o cafea despre ce am mai facut în toți acești ani – aproape 20 – în care nu ne-am văzut.
– Știi cum arată viața mea? mă întreabă retoric fosta mea colegă.
– Cum? Povestește-mi? Sunt curios să-mi spui ce ai mai făcut…
– Deși aveam planuri, visam să scriu, să schimb ceva în conștiinta oamenilor pe care îi consideram prizonieri în propria lor viață, am ajuns și eu unul dintre ei. M-am căsătorit, am cumpărat pe credit un apartament și o mașină, iar acum sunt corporatistă cu program „nine to six”. Am doi copii. Ar trebui să mă consideri fericită. Poate că sunt, dar nu mai ai timp să mă gândesc la asta și nu prea mai ajung să mă bucur de viață și de liniște decât cel mult două saptămâni, în concediul de vară. În rest, viața mea seamănă cu un carusel din care nu mă pot da jos. (…) Știi cum mă simt? Parcă aș fi pusă în mișcare de un păpușar pe care nu îl văd și care trage sforile într-un rimt amețitor deasupra mea. (…) Uite, acum alerg între o ședință de birou și o altă ședință; între timp m-am oprit să mai fac cumpărături. De Crăciun sunt atât de obosită, încât tot ce-mi doresc este să stau în pat și să vegetez.
– Am senzația, ascultându-te, îi spuneam colegei mele, că, involuntar, faci o radiografie a vieții celor mai mulți dintre noi, cu diagnostic final de burnout!
Suntem oameni bine hrăniți, avem haine frumoase, avem mall-uri supraaglomerate. Ne lipsește totuși ceva. Și nu mă gândesc neapărat la dimensiunea religioasă a vieții noastre. Scriind acum despre asta îmi vin în minte, prin contrast, cuvintele bunicului meu. Copil fiind, îmi amintesc, l-am intrebat într-un an, cu ceva timp înainte de sărbători, care este cadoul pe care și-l dorește de Crăciun. A tăcut, a zâmbit, apoi cu o voce în care se citea povara unei vieți întregi mi-a răspuns cu un calm pe care acum îl consider înduioșător și blând.
– Îmi doresc să am sănatate și liniște în suflet și nu vreau nimic altceva decât sa mă bucur că suntem toți în jurul mesei, acasă.
– Cum?! l-am întrebat, nedumerit și parcă puțin revoltat. Doar atât? Păi asta e puțin…
– Puțin?!… mi-a răspuns.
Îmi amintesc ca era șezut pe un scăunel lângă soba de teracotă din bucătărie.
– …Nu e puțin. Este cel mai frumos cadou. Dacă te bucuri de așa ceva, să știi că este Crăciun.
Continuarea, AICI. (Articol preluat de pe REPUBLICA.RO, cu acordul autorului, căruia îi mulțumim).
Cărțile lui Cosmin Neidoni se găsesc AICI:
MN: Articole cu și despre profesorul, scriitorul, poetul, filozoful și freelancerul în domeniul traducerilor Cosmin Neidoni, am publicat aici.
Mangalia News, 12.12.2019.
