CADET LA MARINĂ — DOI ANI PE BRICUL „MIRCEA”. CARTEA PROMOȚIEI 1976 ANMB. Episodul 4. (Episoadele anterioare pot fi lecturate AICI).
În arest, la Mangalia.
Se încheiase încă o săptămână de învăţământ încărcată, la bordul bricului. Sâmbăta era aşteptată, pentru activităţile lejere pe care le aveam, dar şi pentru învoirile în Constanţa, unde deja ne facusem prieteni şi prietene, tinere domnişoare care ne aşteptau cuminţi şi drăgăstoase, la intrarea în port.
Toamna era încă blândă cu noi şi vremea caldă nu se dădea dusă de la malul mării.
Am servit masa şi apoi am trecut la îmbăiere şi la schimbarea lenjeriei, puse la dispoziţie de sergentul major Vremir Vladimir, plutonierul de companie. Toată lumea se pregătea pentru ieşirea în oraş. Locţiitorul comandantului de companie, locotenentul Aurel Vlăiescu, scrisese şi ştampilase biletele de voie, iar, la terminarea programului, îi ordonase lui Vremir ca, la ora stabilită pentru ieşirea în oraş, să ne inspecteze ţinutele, să ne instruiască şi să ne înmâneze bile-tele de voie. Lui Vremir, proaspăt absovent al şcolii de subofiţeri de intendenţă i se părea că noi îl cam privim de sus şi îl „luăm peste picior”, când era vorba de armată, cultură generală sau comportament în societate. Era el cum era, dar, totuşi, îşi dădea seama de atitudinea noastră, de multe ori ostilă, la îmbăţoşările lui.
După ce s-a despărţit la schelă de comandantul de companie, Vremir a coborât, triumfător, în cazarmă, lovindu-şi cizmele, ostentativ, cu teancul de bilete de voie. Cei mai nerăbdători erau constănţenii, pentru că ei aşteptau să ajungă acasă, la cei dragi şi să petreacă sfârşitul de săptămână în mijlocul familiilor.
Abia sosit din şcoala de subofiţeri, sergentul major Vremir nu avusese când să treacă la ţinuta albastră, de marină, aşa că, defila măreţ, îmbrăcat în kaki, cu cizmele noi, dar mereu prăfuite, cu centura şi diagonala pe trup, de ziceai că este un „mareşal” italian.
Cei care venisem din liceele militare, de la Breaza şi Câmpulung Moldovenesc, eram obişnuiţi cu uniforma lui şi nu eram impresionaţi, iar Vremir, cu toată gândirea lui naivă, realiza asta. Dar, privindu-l cum se manifesta, ne-am dat seama imediat că ne coace ceva, mai ales că zâmbea cu un aer superior. Şi aşa a şi fost. Ne-a ordonat adunarea în bordul tribord, iar noi ne-am conformat, venind aşa cum eram echipaţi în acel moment, care îmbrăcat complet, care pe jumătate, dar, în niciun caz, în aceeaşi ţinută, căci nu ştiam ce are de gând cu noi.
„- Aha, faceţi mişto de mine? O să vedeţi voi!…”
O parte dintre noi am ripostat şi i-am spus că, încă sun-tem în timpul liber, iar programul este „de voie”, la fel şi ţinuta. Atunci, proaspătul subofiţer a început să scoată flăcări pe nări şi a ordonat să ne echipăm imediat, dacă mai vrem să ieşim în oraş. Eram la mâna lui, aşa că am executat ordinul şi, pe măsură ce ne echipam, ne ocupam locul în formaţie. Vremir era deja incoerent. Ne apostrofa şi dădea ordine cotradictorii, ce nu puteau fi executate. S-a schimbat la faţă şi s-a enervat peste măsură. Apoi şi-a luat cascheta de pe cap, a dat cu ea de punte, iar noi, rând pe rând, l-am lăsat singur şi ne-am îndreptat către dulapuri şi am început să ne dezechipăm. Fiecare şi-a reluat activitatea dinainte. El a ieşit val-vârtej din cazarmă şi, cu mare greutate, din cauza nervilor, a reuşit să-i relateze ofiţerului de gardă pe navă, plutonierul adjutant Gheorghe Ivan, subofiţerul sanitar al echipajului, ce i se întâmplase jos, cu elevii.
Nea Ivan a coborât la noi să vadă de ce „ne-am răsculat”, dar ne-a găsit cuminţi, fiecare cu preocupări normale, într-o linişte desăvârşită. Adjutantul era cătană bătrână, trecut prin multe, şi, după ce ne-a zis căteva cuvinte de reproş, a plecat pe punte, mirosind el că Vremir dăduse dovadă de totală lipsă de orientare. Acesta a revenit în cazarmă pentru a-şi pune în aplicare răzbunarea: citea fiecare bilet de voie, apoi îl rupea bucăţi, aruncându-l pe punte. I-am atras atenţia că hârtiile rupte vor fi lăsate acolo, să le vadă comandantul companiei. Învoirile noastre s-au dus, ca vântul şi aşa a dispărut şi Vremir, care nu a uitat să-l anunţe pe Ivan că niciun elev nu mai iese în învoire.
Cei mai mulţi dintre noi, supăraţi de cele întâmplate, ne-am conformat situaţiei create de tânărul subofiţer, prea zelos şi lipsit de tact şi ne-am căutat alte preocupări, ca să ne treacă mai uşor timpul şi să uităm de întâlnirile cu iubitele ce ne aşteptau la ieşirea din port.
Dar, unora dintre noi, cărora sângele tânăr le clocotea în vene, le-a încolţit în minte planul de „evadare” de la bord, pe parâmele de acostare, evitând să fie observaţi de cei aflaţi în serviciul de zi, postaţi la puntea centru.
Bricul se afla, în acel moment, acostat cu bordul tribord la cheul Gării Maritime. Fiind sâmbătă, dana era liniştită şi ferită de forfota obişnuită a zilelor de lucru. Ideea ieşirii de la bord, pe parâmele de acostare, nu era o invenţie proprie, teoretic, ea fusese dezbătută înaintea noastră, dar nimeni nu o pusese în aplicare, până atunci. Aşa că, 10 dintre noi s-au hotărât să „încerce marea cu degetul” şi, odată cu lasarea înserării, folosind cele două hublouri de la spălătorul militarilor în termen, aflate în dreptul parâmelor din prova, s-au strecurat, rând pe rând, în afara bordului. Riscul era mare, căci la orice mişcare greşită puteau cădea în apă, între navă şi cheu, lucru deosebit de periculos. Dar, aşa cum îndrăzneţii înving, temerarii noştri au „evadat”, unul câte unul şi s-au pierdut în noapte. Nimeni nu s-a gândit, totuşi, că, la întoarcere, revenirea pe acelaşi traseu era, practic, imposibilă. Manevra de a prinde parâma de pe cheu nu se putea facea, acesta fiind mult mai înalt. Dar ei erau, deja, departe şi nici prin cap nu le trecea asta.
Moş Ivan a mirosit ceva. S-a înfiinţat în cazarmă şi a început ancheta. Adevărul este că o parte dintre noi habar nu avea de fuga celor 10, mai ales că nici nu se concepea o evadare în acest stil. Pentru a lămuri lucrurile, Moş Ivan a dat adunarea elevilor, la puntea centru. Le-a cerut şefilor de clasă să execute apelul nominal şi să facă o listă cu cei care nu erau de găsit. Ne-am lămurit cu toţii, atunci, că 10 dintre noi fugiseră pe parâmele de acostare şi că au riscat mult. Moş Ivan şi serviciile lui au intrat în alarmă şi s-au postat în locuri strategice, pe cheu, aşteptând ca „guvizii” să le pice în plasă, atunci cînd reveneau la navă.
Aşa că, rând pe rând, evadaţii au fost reperaţi, recuperaţi şi trimişi la bord. Un nou apel, alte ordine şi atenţionări pentru ce se va întîmpla a doua zi, după care s-a aşternut liniştea şi am trecut la hamace.
Conducerile companiei şi a navei nu au stat prea mult să analizeze situaţia gravă, în care se aflau „fugarii”, şi au decis că singura sancţiune, care s-ar cuveni celor 10, era arestul, rămânând să se stabilească unde să se execute acesta.
Autorul moral al acestui eveniment, sergentul major Vremir, şi-a luat şi el „porţia” de muştruluială pentru zelul dovedit şi, cu asta, i s-a dat şi „tălpăşiţa” de la navă. Chiar dacă ar mai fi fost păstrat, de conducerea companiei, cu noi nu ar fi mai avut zile bune.
Şi decizia a fost luată pentru cei 10: fiecăruia căte 10 zile de arest, care se vor executa nu în Institut, ci la Mangalia, la arestul garnizoanei, unde şef era vestitul maior „TUM-BUM”, care se zvonea că nu avea tată, nu avea mamă.
Cine erau, totuşi, eroii marii evadări? Sorin Ferendino, Gigi Spandole, Paul Stoica, Vasile Ţigănuş, Nicolae Lefter, Nae Togan, Mihai Udrişte, Ştefan (Lulu) Taran…
În ziua hotărâtă pentru executarea pedepsei, colegii noştri, cu sacii de merinde umpluţi cu ustensilele de igienă personală, s-au ambarcat într-un autobuz şi duşi au fost. Dacă nouă, celor rămaşi la navă, cele 10 zile ni s-au părut o veşnicie, vă închipuiţi cum le-au trăit ei, la Mangalia.
După ispăşirea pedepsei, autobuzul şcolii i-a debarcat pe dană, în dreptul schelei, pe împricinaţi. Ne aflam la raportul navei şi toţi eram pe punte. Impactul a fost total neplăcut, dar asta urmareau şi comandanţii noştri: cei 10, plecaţi curaţi, ca scoşi din cutie la Mangalia, arătau jalnic. Ţinutele lor noi, albastre ca marea, erau acum albicioase, zdrenţuite, iar printre găurile lor se vedeau răni însângerate; sacii de merinde, facuţi praf, le atârnau pe umeri ca nişte cârpe; beretele, parcă erau călcate în picioare şi se vedea, clar, că fuseseră folosite drept perne. Toţi aveau feţele trase, nebărbierite şi erau în suferinţă fizică. Parcă erau prizonieri de război, veniţi din ţinuturi total neospitaliere.
Această pedeapsă primită de cei 10 ne-a marcat pe toţi, dar cel mai mult pe ei care au fost acolo. Prin urmare, până la absolvirea şcolii, nimeni dintre noi nu a mai facut cunoştinţă cu arestul, cu excepţia a doi colegi, care ne-au părăsit după numai doi ani de şcoală ca urmare a încălcării legilor.
Prima vacanţă de iarnă: 29 decembrie 1972 – 10 ianuarie 1973.
Viaţa trepidantă de la bordul Navei Şcoală ”Mircea” a făcut să nu realizăm că sosise vremea primei vacanţe din viaţa de student la marină. Adevărul este că îndeletnicirile zilnice de la navă, altele decât orele de curs, erau diverse, obositoare, dar plăcute. Iar acest lucru ne făcea să parcurgem cu mai multă uşurinţă materiile din programa şcolară, însuşirea cunoştinţelor facându-se prin imbinarea utilului cu plăcutul.
Plecarea în vacanţă s-a făcut din şcoală, drept pentru care, pe 29 decembrie, ne-am despărţit de echipajul lui „Mircea” şi, cu calabalâcul în spate, ne-am îndreptat către „patria mamă”, unde ni s-au întocmit documentele de drum. În consecinţă, am petrecut seara, dinaintea plecării, în clasa noastră, de la parterul clădirii, unde erau şi dormitoarele. Am cântat, am recitat şi ne-am exprimat bucuria plecării acasă. Colegii noştri din Constanţa erau privilegiaţi. Ei, deja, erau acasă de dimineaţă. Din spirit camaraderesc, însă, în aceeaşi zi, după amiază, o parte dintre ei au revenit în şcoală, îmbracaţi civil, ca să ne ureze „La mulţi ani”, pentru noul an ce urma să vină.
Ne aşteptam la o vacanţă cu multă zapadă. Deja, în Constanţa ninsese şi era destul de frig. Asta nu putea decât să ne bucure, deşi zilele ce urmau să le peterecem cu cei dragi erau puţine. Ne gândeam cât de mândri urma să fim, îmbracaţi în ţinuta de marină, atât de frumoasă şi de admirată, mai ales că, majoritatea dintre noi, eram din zone unde această uniformă era mai puţin cunoscută. Apoi, mai aveam un atu, eram studenţi marinari, viitori ofiţeri de marină şi eram îmbarcaţi, deja, la bordul navei amiral al Marinei Militare, bricul „Mircea”.
Cu colegii mai mari, din anul IV, împărţeam acelaşi dormitor. Erau, şi ei, în febra pregătrilor pentru plecarea în ultima lor vacanţă de iarnă, ca elevi. Îşi etalau, cu mândrie, mantalele vechilor uniforme, care aveau mai mulţi nasturi metalici şi erau şi diferite, la culoare, faţă de-ale noastre. De asemenea, peste stemele consacrate ale caschetelor, fiecare avea aşa zisul „crab”, un model de stemă de marină, confecţionat în oraşul Constanţa, în atelierele specializate, reprezentând, de fapt, însemnul specific al Marinei Comerciale. După ce ieşeau pe poarta şcolii, băieţii îşi scoteau emblema regulamentară şi o ataşau pe cea brodată, fixând-o cu acele pregătite dinainte.
Plecarea în vacanţă era un adevărat ritual, iar noi, privindu-i pe cei mai mari, cu admiraţie, îl trăiam la maximă intensitate. Desigur, cea mai mare parte dintre noi au copiat comportamentul celor care erau atunci anul IV, ei fiind şablonul după care ne-am ghidat şi ne-am format ca viitori lupi de mare.
La mulţi ani, 1973! „Pufoşii” de anul I au trecut cu bine în noul an, cu bucurie şi speranţă. Aşa înclin să cred că a fost pentru fiecare dintre noi, în colţişorul său de ţară, unde a petrecut prima vacanţă din viaţa de marinar.
Din nou la şcoală: 11 ianuarie -12 iunie 1973.
Am început semestrul II de învăţământ tot la bordul lui „Mircea”. Nu puteam decât să ne bucurăm, deoarece scăpam de aerul de cazarmă, din şcoală, şi de aglomeraţia de acolo. Viaţa de la navă ne făcea independenţi şi ne educa în spirit marinăresc. Simţeam că, deja, le eram superiori celor din anii II şi III, din acest punct de vedere şi, de câte ori aveam prilejul să ajungem în şcoală, pentru activităţile de laborator sau cele sportive, vedeam invidia din ochii lor.
În cea mai mare parte, materiile din semestrul II erau aceleaşi. Toate erau accesibile şi plăcute cu excepţia matematicilor speciale, care ne dădeau în continuare bătăi de cap.
Orele de curs se desfăşurau atât la bord, cât şi în şcoală. Acolo, aveam parte de adunări de partid, activităţi cultural-sportive, participare la formaţia corală a Institutului, care a obţinut rezulatate meritorii în anii 1972-1973.
La navă, normalitatea era cuvîntul de ordine. Fără neprevăzut, fără surprize. Acum eram membri deplini ai echipajului, integraţi perfect, apreciaţi de comanda navei.
După o vreme, iarna a dat semne de oboseală, lăsând locul unor zile mai lungi şi mai blânde, umede, dar mai puţin reci. Se întrezărea o primăvară timpurie. Asta însemna şi o intensificare a eforturilor noastre, deoarece, în afara studiului şi pregătirii pentru examene, aveam şi sarcini pentru scoaterea de la iernat a tuturor materialelor, depozitate în toamnă, pentru armarea arboradei navei şi pregătirea ei pentru navigaţia cu vele.
Apoi, o parte dintre noi, eram componenţi ai lotului şcolii pentru spartachiada militară, care se desfăşura la Sibiu, în fiecare an, în cadrul Şcolii de Ofiţeri Activi de Infanterie. Lotul nostru era format, în cea mai mare parte, din elevi, de anul I si II, de la cele două secţii ale şcolii: militară şi civilă.
Alţi colegi faceau parte din corul Institutului de Marină, ce participa la „Cântarea României”, etapa pe M.Ap.N. şi unde erau prezente formaţiile corale ale tuturor şcolilor militare din ţară.
Practica de vară. Palazu Mare: iunie-august 1973.
Perioada de studiu şi examenele de la sfârşitul anului I se încheiase, cu brio, pentru mulţi dintre noi. Nu puteam vorbi de un procentaj maxim, deoarece electrotehnica „doborâse” pe unii colegi, care s-au ales cu câte o restanţă. Dar nu ne mai păsa, pentru că fusesem anunţaţi să ne pregătim sacii de marinar, cu tot ceea ce era necesar pentru o perioadă de aproximativ trei luni. Urma să facem practică de vară la Staţiunea de Pregătire Marinărească (SPM), de la Palazu Mare, pe malul lacului Siutghiol.
Cu trup şi suflet, am trecut la împachetarea materialelor şi a întregului echipament, pe care îl aveam la navă, în vederea transportării lor în şcoală şi depozitării în magaziile companiei. La bord nu puteam lăsa nimic. Cazărmile trebuia să rămână aşa cum le găsisem, adică libere, curate, în eventualitatea ocupării lor de alţii, ca noi.
Autobuzul, ce avea menirea să ne ducă în şcoală, s-a dovedit neîncăpător, aşa că, a mai fost trimis şi un camion în care am încărcat bibliografia, adunată pe parcursul se-mestrului II de studiu, şi care trebuia predată, spre a folosi şi generaţiilor de după noi. Noi eram acum, deja, în anul II.
Şcoala era aproape pustie. Colegii din anii mai mari plecaseră şi ei, în locurile de executarea practicii, în conformitate cu programa de învăţământ. Numai cei din anul IV, acei băieţi minunaţi, veseli şi exuberanţi aşteptau cu nerăbdare examenele de sfârşit de şcoală şi înaintarea la gradul de locotenet de marină. Îi priveam cu invidie şi ne bucuram, alături de ei, de clipele pe care le trăiam, gândindu-ne la momentele când vom fi şi noi ca ei.
Am depus materialele, am predat tot ce trebuia predat la magazii, asigurându-ne că în sacii de marinar nu a rămas decât strictul necesar. Pe lângă echipamentul propriu-zis, fiecare şi-a ridicat armamentul individual: pistolul mitralieră, masca contra gazelor şi lopata mică de infanterie. Nu prea realizam la ce ne-ar fi putut folosi, dar am aflat mai târziu, pe parcursul zilelor de practică. Eram gata de plecare. Nu ştiam nimic despre Palazu Mare sau despre lacul Siutghiol, dar acolo am stat trei luni, pentru a deprinde măiestria şi îndemânarea de marinar.
La poarta Staţiunii de Pregătire Marinărească ne aştepta comandantul acesteia, căpitanul de rangul 2 Păsărin, împreună cu toţi cei care lucrau în unitate şi prima impresie a fost că am ajuns într-o mică deltă. De la aceşti oameni minunaţi am reuşit să aflăm multe despre staţiune şi despre ce aveam la dispoziţie pentru pregătirea noastră. Am făcut cunoştinţă cu viitorii instructori, dar şi cu noul comandant al companiei, căpitanul de rangul 3 Simion Moraru. El ne-a dirijat spre dormitoare, unde ne-am debarasat de toate materialele şi am depus armamentul în rastele. Totul a decurs normal. Apoi, am fost adunaţi pe platoul din faţa sălii de mese şi ni s-a prezentat programul zilnic al practicii, serviciile pe care urma să le executăm, dar şi lectorii de practică, pe specialităţi.
Iată şi programul de practică:
– Marinărie: trasul la rame în bărci de 10+1 şi 2+1; canotaj; ambarcaţiuni cu vele; schi nautic; semnale cu sifleea; conducerea ambarcaţiunilor cu motor;
– Lucrări de matelotaj: noduri marinăreşti; preşuri (urşi) de intrare; baloane de acostare; împletituri diferite.
– Mijloace de transmisiuni: codul „Morse” şi eclipsă; codul de pavilioane braţe; paviloane de saulă; codul naţional şi internaţional de semnale.
Mai era în plan un marş de instrucţie, cu bărcile de 10 +1, la sfârşitul perioadei de practică. Deplasarea pe mare se făcea din portul Tomis (unde urmau a fi aduse ambarcaţiunile) către Baia Mamaia, Portul Midia, Zona Vadu, Gura Portiţei.
În perioada practicii am executat următoarele servicii: sergent de serviciu pe companie, sergent de serviciu pe bucătărie, grupă de serviciu la alimente, plantoane la dormitoare, plantoane la ambarcaţiuni, observatori în foişorul pentru dirijarea ambarcaţiunilor aflate pe lac, situat în partea de est a staţiunii, chiar pe malul lacului. Cu ajutorul bi-noclului, se urmăreau activităţile de pe lac, atunci când se faceau antrenamente cu bărcile cu rame sau vele.
Învoirile erau după programul consacrat, adică sâmbăta şi duminica. Pentru aceasta, am purtat tratative direct cu comandantul şcolii din acea perioadă, contraamiralul Anghel Petru. Timpul necesar pentru a ajunge în Constanţa era destul de mare, iar autobuzele circulau mai rar. Dacă învoirea ni se acorda numai sâmbăta sau duminica, după amiază, însemna ca cea mai mare parte a ei să o consumăm pe deplasarea la Constanţa şi revenirea la Palazu. Aşa că, am obţinut aprobarea ca ora pentru întoarcerea din învoire să fie nu 20.00, ci 23.30.
Pe perioada de practică, am avut alături de noi o serie de instructori deosebiţi, foarte buni specialişti în domeniile lor, unii chiar maeştri emeriţi ai sportului. Tot ceea ce am învăţat de la ei ne-a fost de un real folos în profesie, în ac-tivitatea de la bordul navelor de luptă. Să-i amintim pe:
– căpitanul de rangul 2 Gheorghe Păsărin – comandantul staţiunii;
– căpitanul de rangul 3 Simion Muraru – comandantul companiei;
– căpitanul de rangul 2 Nicolae Nicolae, poreclit „Piratul”, – marinărie şi conducere ambarcaţiuni;
– maistru militar clasa a II-a Nicolae Calcan – ambarcaţiuni cu vele şi canotaj;
– maistru militar clasa I Ştefănescu (un veterean de pe distrugătoare) – instructor de matelotaj şi lucrări marinăreşti;
– salariat civil Buga – ambarcaţiuni cu vele şi canotaj;
-căpitanul de rangul 3 Vasile Herţug – instructor pentru transmisiuni şi comunicaţii.
Mulţumirile şi întreaga noastră gratitudine pentru aceşti oameni minunaţi, care, cu multă dăruire şi responsabilitate, ne-au învăţat tot ce ştiau ei mai bine, meseria de marinar!Staţiunea de Pregătire Marinărească dispunea de o bază materială bogată, ce consta în ambarcaţiuni sportive şi de agrement, pe care le puteam folosi din plin, în fiecare zi. Pentru canotaj, existau schifuri simple şi duble, cu o singură ramă de trăgător sau cu câte două, caiace şi canoe de simplu (o persoană) sau două, care se puneau în mişcare cu ajutorul padelelor şi pagaielor. Existau şi canoe mari, de 10 trăgători, pe care le-am folosit intens, făcând concursuri între echipaje.
Ambarcaţiunile cu vele ne stăteau la dispoziţie într-o gamă variată, de la veliere, cu lungimi de 2,30 m. până la cele de 5 m., cu derivoare rabatabile, un singur catarg şi două vele – vela „randă” şi vela „foc”. Erau o iolă olimpică, bărci „fin”, FD-uri (Flying Dutchman), snipe-uri şi star-uri. Schifurile, caiacele şi canoele, după folosire, erau urcate pe mal, aşezate pe cavaleţi şi poziţionate într-o ordine firească, aproape de lac. Ambarcaţiunile cu vele stăteau cuminţi pe luciul apei, legate la geamandurile special plasate, în funcţie de mărimea lor. Ca să puteam ajunge la ele, foloseam o barcă pui, cu doua vâsle, care era de serviciu permanent.
Încă de la începutul practicii ni s-a repartizat, în funcţie de preferinţe şi de indicaţiile instructorilor, câte o ambarcaţiune de care să răspundem şi cu care să ne antrenăm în orele destinate acestui scop, conform programului de pregătire.
În fiecare dimineaţă, după activităţile obişnuite, serviciile îşi preluau atribuţiile de la predecesori, iar ceilalţi începeam antrenamentele, conform planului. Ţinuta, pentru ziua res-pectivă, era anunţată prin staţia de radioamplificare de către ofiţerul de serviciu. Idiferent de ce urma în program, ne bucuram, ca nişte copii, de tot ceea ce ni se prezenta, de tot ceea ce era nou şi interesant. Niciodată, nu am putut spune că ne plictisim şi fiecare zi era pe cât de obositoare, pe atât de plăcută. Deliciul suprem erau deplasările pe lac cu am-barcaţiunile cu vele. În scurtă vreme puteam spune că fă-ceam corp comun cu bărcile, iar soarele, vântul blând şi apa erau mediul în care ne simţeam perfect. De multe ori am fost tentaţi să ne aruncăm în apă şi să facem o baie, numai că interdicţia era totală. La sosirea în SPM am semnat, cu toţii, pentru a lua cunoştinţă de faptul că scăldatul este interzis şi asta din cauze obiective: apa lacului Siutghiol era plină de plante acvatice, care nu permiteau înotul, nici pentru cei mai instruiţi înotători. În plus exista posibilitatea contactării unor boli de piele, de care nu mai puteai scăpa toată viaţa.
Dar, cu toate acestea, vrând-nevrând, tot mai luam contactul cu apa. Odată ieşiţi cu bărcile, mai ales cu cele cu vele, ori ne aruncam în apă, în bordul opus observatorului de pe mal, ori, datorită manevrelor greşite, bărcile se răsturnau şi ne trezeam în apă. Mai existau, însă, şi temerari. Pe malul opus se afla staţiunea Mamaia. Dacă pe timpul zilei era cât de cât linişte, odată cu lăsarea serii, discotecile îşi începeau programul, iar muzica bună ajungea până la noi, trezindu-ne nostalgii nebănuite. Şi, uite aşa, cu hainele deasupra capului şi cu încrederea nebună în forţele proprii, unii dintre noi au ajuns şi în Mamaia, deşi distanţa între cele două maluri nu era de neglijat. Tentaţiile erau mari, iar noi aveam la dispoziţie o sumedenie de mijloace de deplasare pe lacul Siutghiol, dar se poate spune că am dat dovadă de responsabilitate şi de o cuminţenie de mirat.
Să nu vă închipuiţi, totuşi, că am fost nişte uşi de biserică pe toată perioada practicii. Am facut multe năzbâtii, mai mari sau mai mici, dar pe care le-am ştiut doar noi. Totul era bine când se termina cu bine. Iar cei care faceau serviciul pe unitate, mai lăsau de la ei, mai ales că nu le creeam probleme, care să-i aducă în atenţia comandantului staţiunii.
Cu barca de 10+1
La Palazu am facut pregătirea pe două modele de bărci de 10+1 şi anume, modelul „Reghin”,care avea filele din lemn suprapuse, una peste alta, cu furcheţi şi modelul „Mircea”, din mahon, cu dame pentru manevra ramelor.
Reghin-urile erau mai solide, ţineau mai bine marea, iar ramele, puse în furcheţi, ne permiteau să le ţinem tot timpul pe poziţie, indiferent de înălţimea valului. Mahoanele de la „Mircea” erau mai suple, mai uşoare şi „dădeau bine” la o primă privire, dar, pe mare, erau mai greu de manevrat, fiind instabile şi mai uşor purtate de vânt, de o parte şi de alta a valului. Ramele, aflate în dame, ieşeau, mai mereu, de la poziţie şi ne creau probleme în propulsarea bărcilor. Adevărul este că, mai toată vara, ne antrenasem pe ”Reghin” si depusesem mult efort să le stăpânim, iar când ne-au fost aduse bijuteriile de la „Mircea”, ni se păreau jucării, dar asta doar atunci când marea era calmă, cu valuri mici şi lungi.
Seria antrenamentelor cu aceste tipuri de ambarcaţiuni am continuat-o în paralel, pentru că aşa erau ordinele de sus. În permanenţă, fiecare clasă avea câte un echipaj pregătit să participe la întrecerea cu cealaltă. Cei care nu făceau parte din echipajul bărcilor de 10+1, erau cuprinşi în lotul de canotaj sau în cel de ambarcaţiuni cu vele.
Ne pregăteam, asiduu, pentru marşul de instrucţie cu bărcile de 10+1, de la sfârşitul practicii de vară. Instructorii noştri, încă, nu erau hotărâţi cu ce tip de barcă să pornim pe mare. Itinerarul era destul de dificil, din mai multe puncte de vedere: distanţa de parcurs, curenţii din zonă, condiţiile hidrometeorologice din perioada respectivă. Un cuvât de spus urma să avem şi noi, deoarece eram motoarele bărcilor. Indiferent însă care ar fi fost decizia, noi eram pregătiţi.
Funeralii la Cimitirul Ghencea
Pe 4 iulie 1973, comandantul companiei, căpitanul de rangul 3 Muraru ne-a adunat pentru un anunţ important. Ni s-a adus la cunoştinţă că viceamiralul Grigore Marteş, comandantul Marinei Militare din 1963, a decedat într-un accident rutier.
Noi nu avusesem prilejul să-l cunoaştem, fiind de abia în anul I, dar, cu toţii, auzisem despre amiralul Marteş numai lucruri frumoase. Vestea a adus tristeţe în rândurile noastre, deoarece Marina Militară şi ţara pierdeau o personalitate de prim rang. Între timp, şi-au făcut apariţia mai mulţi ofiţeri din conducerea şcolii. Am fost inspectaţi, măsuraţi, întrebaţi dacă avem probleme de sănătate sau alte indispoziţii, pentru că urma să participăm la o misiune importantă, în afara Constanţei. Nici prin cap nu ne trecea despre ce era vorba. Am fost aleşi 30 dintre noi. Ceilalţi şi-au continuat programul ordonat.
Au urmat căteva ordine scurte: vă pregătiţi ţinuta albă, de oraş, vă curăţaţi armamentul, să arătaţi exemplar, pentru că veţi face parte din garda de onoare pentru desfăşu-rarea ceremonialului religios ce va avea loc la Cimitirul Ghencea, din Bucureşti. Cel care a primit comanda subunităţii, destinate pentru ceremonial, era căpitanul de rangul 2 Lucian Pană, un personaj nu prea cunoscut de noi, dar, din cele aflate de la colegii mai mari, era un tip sever, care cerea ordine şi disciplină subordonaţilor săi. Am constituit un bloc compact de elevi şi am trecut, imediat, la un program intensiv de mânuire a armelor. Pană ne făcea observaţii după observaţii. Noroc că aveam, cu toţii, o bună pregătire fizică, de la trasul la rame şi ne dădeam seama de importanţa momentului.
De la Constanţa la Bucureşti am fost transportaţi cu trenul şi am ajuns la destinaţie în dimineaţa unei zile ce se anunţa deosebit de caldă. Am fost preluaţi, de la gară, de cei de la Regimentul de Gardă, atunci dislocat pe strada Ho şi Min.
Am trecut la aranjarea ţinutelor care se cam şifonase pe timpul transportului, gazdele ajutându-ne în acest sens. Ni s-a anunţat şi ţinuta ce trebuia pregătită: pantalon bleumarin, tunica albă, închisă la gât, cascheta albă şi pistolul mitralieră.
Din respect pentru Marină, colonelul Onişor, comandantul regimentului, a ordonat ”armatei de croitori” să se prezinte la dormitorul în care eram cazaţi şi să ne ajute la călcarea ţinutelor. Astfel, singura noastră obligaţie era să punem pe umeraşe hainele aranjate de croitori, pentru a rămâne impecabile.
A doua zi, dimineaţa, am primit ordinul să ne echipăm. Încercasem să mâncăm ceva, dar nimeni nu avea chef. Ne-am urcat într-un autobuz cu destinaţia Cimitirul Militar Ghencea. Am remarcat că, din motive necunoscute nouă, căpitanul de rangul 2 Pană devenise deosebit de comunicativ şi abordabil. Până la terminarea şcolii, pentru noi, Pană aşa a rămas: diplomat, corect, un bun comandant, care ştia să lucreze cu tineri ca noi.
Am fost plasaţi pe o alee a cimitirului, străjuită de nişte brazi frumoşi, alături de militarii din regimentul de gardă. Se întâmpla asta cam pe la ora 10.00. Eram trei plutoane şi arătam impecabili, în poziţie de repaus, cu armele la picior, gata pentru desfăşurarea ceremonialului. Soarele începuse să dogorească şi, odată cu asta, transpiraţia a început să curgă pe noi. Prin faţa noastră se perindau tot felul de per-sonaje, civile şi militare, şi ochii lor parcă ne inspectau, dar ne şi admirau. Pe la ora 12.00 au apărut oficialităţile din conducerea Marelui Stat Major şi au urmat comenzile scurte pentru începerea ceremonialului: „V-aliniaţi! Drepţi! Pentru onor înainte, prezentaţi arm’!”.
Am executat, automat, mişcările ordonate şi am rămas, cu armele în prezentare, destul timp ca să simţim dureri în braţe. Militarilor din regimentul de gardă le era mai uşor, pentru că armele lor erau fixate ingenios, cu nişte cârlige de sârmă puse la centură şi puteau sta aşa ore întregi. Începeam să mulţumim, în gând, instructorilor de la bărcile cu rame, pentru că nu ne-au dat pace în orele de pregătire de la Palazu. Cel mai mare chin rămânea, totuşi, şiroaiele de transpiraţie, care, deja, pătau bluzele în spate şi pantalonii între picioare.
Am stat aşa, ca nişte statui, stoici şi hotărâţi, mult timp. Începuseră să se înmoaie şi cei din regimentul de gardă, aşa că, unul câte unul, erau scoşi din formaţie şi înlocuiţi. La salvele de salut, s-a întâmplat un mic incident. Conform ordinelor iniţiale, salvele trebuiau trase de marinari, dar colonelul Onişor a decis să ne scutească pe noi de aşa ceva şi sarcina să fie preluată de militarii săi. Poate din cauza căldurii, salvele trase de plutonul regimentului au fost nişte răpăituri repetate, fapt ce a contrariat asistenţa, iar pe noi ne-a făcut să credem că puteam executa mult mai bine, decât ei.
Apoi, câteva ordine scurte şi ceremonialul s-a terminat. Ni s-a mulţumit, din partea conducerii Marinei şi a Marelui Stat Major al Armatei, pentru modul în care ne-am îndeplinit misiunea. Am părăsit, în linişte, cimitirul şi ne-am urcat în autobuzul pus la dispoziţie, pentru a reveni în unitate. Am servit masa, dar nu a fost pe placul nostru: o varză călită, nefiartă şi fără niciun gust.
Am ieşit din sala de mese şi am descoperit un spectacol interesant: militarii, din plutoanele ce participaseră cu noi la ceremonial, împreună cu comandanţii lor, făceau instrucţie disciplinară, după ce, în prealabil, veniseră din Ghencea pe jos, până la unitate.
Nu ne-a picat prea bine măsura asta şi, prin comandanţii noştri, ne-am exprimat dezacordul pentru ceea ce se întâmpla. Nu ştiu dacă asta i-a facut, pe cei ce ordonaseră instrucţia, să se oprească, dar, cât timp am mai rămas prin acea unitate, a fost linişte.
Am fost lăsaţi să hoinărim prin Bucureşti, până seara. Ne-am potolit foamea şi setea prin câteva locaţii ale oraşului şi ne-am deconectat de la evenimentul la care participasem în acea zi. În acceleratul de noapte, către Constanţa, ni se rezervase o jumătate din ultimul vagon al trenului, deoarece aveam armamentul asupra noastră şi nu trebuia să atragem atenţia. Nu ne-a deranjat asta, pentru că singurul gând, al fiecăruia dintre noi, era să treacă la somn, într-un tren supraglomerat de turişti, dornici să ajungă la mare. Asta nu i-a împiedicat pe câţiva colegi să acosteze nişte ardelence, focoase şi îndrăzneţe, care ne-au cerut să le primim în compartimentele rezervate nouă. Şi pentru că vagonul era de tip „bou-vagon”, cu ardelencele printre noi, nu s-a mai putut dormi toată noaptea până la Constanţa.
Surpriza – Tropaeum Traiani.
O dimineaţă frumoasă de iulie. După ce am servit masa s-a anunţat adunarea pe platoul din faţa sălii de mese, lucru mai puţin obişnuit, mai ales că era duminică. Comandantul companiei, căpitanul de rangul 3 Muraru, zis „Ţâru”, ne-a anunţat că trebuie să ne echipăm rapid în ţinuta de oraş, pentru că, la ora 09.00 vom pleca într-o excursie, la Adamclisi. Eram bucuroşi pentru surpriza oferită şi echiparea a durat mai puţin decât la alarmă.
Adamclisi este comuna din sud-estul judeţului, aflată la 85 km. de Constanţa, care adăposteşte importante vestigii ale trecerii legiunilor romane prin această zonă, în drumul lor de cucerire şi extindere a imperiului. Pe durata deplasării, Muraru a încercat să ne prezinte câte ceva despre locurile prin care treceam dar, după un timp, tăcerea noastră l-a dezarmat şi i-a căşunat pe şoferul nostru, nea Baciu, un om blând şi plăcut. Mistuiţi de căldură din maşină şi de praful ce pătrundea prin toate crăpăturile rablei lui nea Baciu, priveam, dezamăgiţi, peisajul dobrogean, pustiu şi pietros, neinteresant ca aspect. Ici, colo, peisajul arid contrasta cu loturile de porumb şi floarea soarelui, udate de sute de aspersoare. Acestea semănau cu nişte oaze de verdeaţă, plăcute privirii şi, parcă, ne mai răcoreau şi alungau monotonia drumului. Am trecut prin câteva localităţi curăţele: Valul Traian, Ciocârlia, Cobadin, Deleni. Ne-au impresionat, în primul rând, gardurile din piatră din jurul caselor, ca nişte vestigii ale unor ziduri masive de cetăţi, nu prea înalte, atât cât să nu intre animalele de pe stradă. Nu exista curte în care să nu fie un măgar, câteva oi, porci, raţe şi gâşte. În rest, mult praf şi ne închipuiam cât de dezolant putea să fie după o ploaie zdravănă.
Am ajuns la destinaţia noastră. Locul istoric care ne-a apărut în faţă era fascinant. Perimetrul era împrejmuit cu un gard din plasă de sârmă, vopsit în verde, iar în interior iarba era cosită proaspăt şi stropită, pentru a se menţine mereu verde. Două alei porneau către obiectiv, aproape de drumul principal. La intrare, pe partea din dreapta, era o construcţie bine realizată, de unde ne zâmbea, cu amabilitate, o doamnă care vindea bilete de intrare şi suveniruri.
Mausoleul era o grămadă de bolovani, având, de jur-împrejur, alte pietre tocite şi înegrite de vreme. Doamna cea zâmbitoare s-a apropiat de noi, a luat un aer sobru şi, marcată de importanţa momentului, a început un discurs puţin cam pompos, având în vedere că era vorba despre nişte pietre. Dar pe măsură ce ghidul îşi făcea prezentarea, dialogul nostru cu pietrele tăcute se intensifica. Aşa am aflat că, după ce în anul 102, trupele împăratului Traian au reuşit cu greu să obţină victoria asupra dacilor, în 109, Traian a poruncit să se ridice un monumet închinat acestui eveniment. Scenele de luptă reprezentau atât vitejia romanilor, dar şi dârzenia dacilor lui Decebal şi au fost sculptate în basoreliefuri pe blocuri mari de piatră, numite „metope”. În apropierea monumentului, mai erau două mărturii ale vremurilor respective: mausoleul unui ofiţer roman, căzut în luptă şi altarul, înălţat din porunca lui Traian.
Cele auzite şi vazute parcă ne-au pătruns în inimă. Am aflat că în zonă mai există şi alte vestigii romane. Bunăoară, o colină, nu departe de monumentul lui Traian, unde a fost una dintre cele mai mari aşezări civile din Dobrogea, locuită de foştii combatanţi ai luptelor daco-romane.
Cu o încărcătură emoţională deosebită, aşa s-a încheiat încă o zi din viaţa de cadet de şcoală navală şi trebui să recunoaştem că sunt foarte multe zone deosebite în ţara noastră pe care nu le cunoşteam.
5 august 1973. Ziua Marinei Române
Începând cu anul 1955, conducerea de atunci a României a decis ca Ziua Marinei să fie sărbătorită în prima duminică din luna august, pentru a elimina orice suspiciune de natură religioasă, avand în vedere că, până la acea dată, evenimentul se sărbătorea pe 15 august, de Sf. Maria.
Pentru acest eveniment important, la Palazu s-a pregătit un lot, destul de mare, cu toate tipurile de ambarcaţiuni pe care ne antrenaserăm. Astfel, au fost deplasate la Mangalia schifurile simple şi duble, caiacele simple si duble, iolele, snipe-urile şi fin-urile, precum şi o echipă de schi nautic, ce urma să primească cele necesare de la Staţiunea de Practică Marinărească din Mangalia. Toţi, eram cuprinşi în acest lot şi, cu câteva zile înainte de data de 5 august, am ambarcat materialele în camioane, le-am amarat cu spirit de răspundere şi am pornit către sudul litoralului, acolo unde marina era peste tot la ea acasă, Mangalia.
Am poposit, cu tot ce aveam, pe un loc viran, plin de pietre şi mărăcini, chiar în zona în care avanportul Mangalia se deschidea către podul mobil. Pe malul opus se aflau, deja, aliniate navele militare, piturate proaspăt în culoarea gri metalic. Ne gândeam, cu emoţie, că peste puţină vreme o să trăim şi noi evenimentele, postaţi pe punţile acestor nave, ca navigatori şi specialişti de marină. Am aşezat tabăra exact la marginea apei. Şeful misiunii noastre era căpitanul de rangul 3 Mihai Spălăţelu, lector de educaţie fizică în şcoala navală, care a ordonat, în amănunţime, unde să fie aşezate fiecare dintre ambarcaţiuni, puse pe cavaleţii corespunzători. Lângă acestea au fost ridicate corturile, în care am petrecut mai bine de 4 zile. S-au stabilit serviciile ce trebuiau executate în tabăra proaspăt instalată şi locul de unde ne puteam aproviziona cu apă potabilă şi hrană. Zilnic, executam câte două antrenamente, unul dimineaţa şi celălalt după amiaza. Toate activităţile, de pe lac şi de pe cheu, erau conduse de către cei ce coordonau pregătirea evenimentului, aflaţi pe nava bază „Ialomiţa”, ce aparţinea Divizionului 133 Vedete Purtătoare de Rachete, „pumnul de fier” al Marinei Militare Române.
Vremea era admirabilă; soare, mare, turişti curioşi, iar noi ne făceam conştiincioşi antrenamentele, chiar dacă erau chinuitoare şi epuizante. Când ceva nu ieşea, aşa cum ar fi trebuit, exerciţiile se reluau, la ordinul celor care conduceau dispozitivul. Cei ce nu erau de serviciu, în tabără, se îmbarcau în autobuzul lui nea Baciu şi se deplasau la Palazu Mare, la masa de seară şi la odihnă. Deşi eram antrenaţi şi toţi cu o condiţie fizică bună, zilele de antrenament, dar mai ales drumul de la Palazu la Mangalia şi înapoi ne solicita din plin şi, marea majoritate, dormeam pe noi în autobuz, atât la dus, cât şi la întors.
Exerciţiile s-au derulat în mod normal până la festivităţile din 5 august. În ziua respectivă, vremea era la fel de frumoasă, iar mulţimea de turişti nerăbdători, anunţa un spectacol măreţ şi aşa a şi fost. Ordine scurte, fanfara care îşi făcea datoria, oficialităţi întîmpinate pe cheu erau primele elemente ale spectacolului ce avea să urmeze. O mulţime de ţinute albe, eghileţi şi stilete luau ochii celor prezenţi, care erau impresionaţi de spectacol. La semnalul „Atenţiune!”, mulţimea s-a animat şi mai tare. În tribuna oficială, militarii au luat poziţia „drepţi”, în timp ce comandantul garnizoanei a întâmpinat persoana oficială de cel mai înalt grad şi a dat raportul, fapt ce însemna deschiderea festivităţilor. S-a intonat Imnul de Stat al României, după care, comandantul garnizoanei s-a îmbarcat la bordul unei şalupe, pentru a trece în revistă navele aflate în dispozitivul de paradă. La salutul său de felicitare, marinarii aliniaţi pe bordurile navelor răspundeau cu un „ura” prelungit. Imediat, după ce salutul a fost dat tuturor elementelor din dispozitiv şi comandantului garnizoanei a urcat la bordul navei bază, atmosfera a fost cuprinsă de sunete de sirene, explozii de petarde şi fumul dispozitivelor fumigene. Pe apa lacului se vedea un abur multicolor, din care au apărut, ca nişte năluci, bărcile de 10+1, dispuse în jurul unei balene uriaşe. Pe spinarea ei trona, cu tridentul în mână, însuşi zeul Neptun, stăpânul apelor şi idolul nimfelor. Spectacolul era total. Asistenţa era vrăjită. Evoluţia ambarcaţiunilor de pe lac era elegantă, simetrică, plină de culoare. Iar noi eram actorii iscusiţi, care ne dovedeam aptitudinile pe oglinda lacului, într-o evoluţie sigură, curată, fâcând volte prin faţa tribunei oficiale. Aplauzele celor prezenţi nu mai conteneau.
Ne-am terminat cu brio misiunea şi ne-am aşezat bărcile pe cavaleţi, după o curăţire prealabilă. Ne aştepta autobuzul ca să ne ducă la Constanţa, unde urma să luăm masa festivă de prânz şi apoi să plecăm în mult dorita învoire. Mai ales că, părinţii mei au venit special de la Comăneşti, de la 500 km, pentru a asista la sărbătorirea Zilei Marinei şi mă aşteptau nerăbdători la poarta unităţii. Alături de ei, m-am simţit deosebit în ziua aceea, dar timpul a zburat ca gândul şi iată-mă prezent la apelul de seară. A urmat stingerea şi visul frumos al unei nopţi minunate de august.
La prima oră, în ziua de luni, am reluat drumul la Mangalia, pentru a recupera toate materialele folosite cu ocazia evenimentelor. Dacă ziua de dinainte se dovedise plină de culoare, acum totul era dezolant. Navele se retrăgeau, rând pe rând, din dispozitiv şi, odată cu ele, ne-am încărcat şi noi calabalâcul, luându-ne „tălpăşiţa”, nu înainte de a ne lua rămas bun de la avanportul ce ne găzduise câteva zile.
-VA URMA-
(Episoadele anterioare pot fi lecturate AICI).
Mangalia News, 06.10.2019.
