Eufrosina
Pe Eufrosina, criza politică nu prea o interesează. Şi aşa nu prea contează pentru viitorul său politic. Contează, zice ea, doar pentru gâdilarea orgoliului şefului. Care vrea să le arate „ălorlalţi” cine e jupânul în ţara asta. Se îmbată cu apă rece. Parcă ar conduce el, rânjeşte satisfăcută Eufrosina. Ce-i drept şi pentru că, el, şeful, cică vrea să mai prindă un mandat de parlamentar. Dacă ar putea, Eufrosina ar pufni în râs, în gând. Însă, de când era şi ea şefă, în clădirea guvernului, la o direcţie înfiinţată special pentru ea, îşi luase o morgă gravă şi preocupată. Nu se cădea să o vadă subordonaţii zâmbind!
Hmm…! Subordonaţii ei! Toţi o gaşcă de profitori mieroşi, toţi ajunşi acolo după decembrie 2008. Ea ştie foarte bine cum au ajuns acolo. Toţi, ba un nepot, ba o cumnată, ba vreo amantă, ba soţia vreunuia, că aşa se făceau serviciile în partid – eu ţi-o angajez pe a ta, tu pe a mea – în cruce. Aşa, nimeni din societatea aia, cică civilă, aia veşnic cârtitoare şi căutătoare de nod în papură, nu avea nimic de obiectat (ce-i drept, că şi aştia mai trebuiau unşi din când în când cu vreo cină la malul mării).
Cu haita asta de trepăduşi, se descurca bine Eufrosina. Îi ţinea la respect şi-i plăcea să-i chinuie până la orele târzii ale serii, cu tot felul de rapoarte inutile. Nu că ar fi avut nevoie de ele, dar îi plăcea să-i vadă transpirând pe „puţele” alea şi pe „gâsculiţele” alea. Aşa clasifica Eufrosina lumea pestriţă şi mâloasă din clădirea guvernului: ei erau „puţe” şi ele erau „gâsculiţe”.
Avea vreo doi-trei protejaţi, veniţi pe filiera „şefului”, protejaţi pe care nici nu-i înghiţea, dar pe care îi scutea de isteriile ei zilnice şi bine studiate. Căci ea ştia foarte bine cine le stătea în spate şi-i cultiva în apropierea ei. Doar pentru a-i supraveghea mai bine şi pentru a-şi asigura postul şi poziţia în clădire. În definitiv, toţi erau la fel, nici unul mai breaz. Toţi cu o brumă de educaţie, toţi trecuţi într-o formă sau alta pe la SNSPA. Toţi nişte parveniţi care erau o ameninţare pentru ea.
Când se gândeşte la SNSPA, Eufrosinei îi apare un rictus necontrolat pe faţa-i bine îngrijită şi văcsuită fantasmagoric la un atelier de „Beauty” de pe lângă Obor. Îşi aminteşte de încercările ei încrâncenate de a accede în vârful pomului lăudat, SNSPA, care pe atunci purta numele de Academia de Ştiinţe Politice „Ştefan Gheorghiu”.
Pornită în viaţă de la modestul liceu pedagogic al târgului de provincie, Eufrosina a învăţat repede să profite de privirile pofticioase ale bărbaţilor. Nu că ar fi fost o uşuratică, aşa cum îi tot repeta soru-sa, dar a realizat, încă de la vârsta adolescenţei, că viaţa poate fi mai uşoară dacă-ţi foloseşti toate atuurile, aşa cum îi explica înţeleapta ei mamă. Pe amândouă, şi pe sora ei şi pe mamă avea să le ţină, mai târziu, cât mai departe de viaţa ei.
Derulează filmul trecerii sale rapide pe la seralul Facultăţii de Istorie şi apoi zbaterile sale de a ajunge la „Judeţeana de Partid”. De acolo a vrut ea să facă saltul cel mare. Însărcinată cu munca de propagandă, protejată cumva de o relaţie mai specială cu Suzana Gâdea[1], responsabilă de vreo 10 licee şi şcoli, s-a arătat neîndurătoare dar, mai ales, pură ideologic. Ştie pe de rost şi acuma şirul lung de profesori şi elevi pe care i-a criticat, blamat şi retrogradat în scurtele, dar percutantele şedinţe B.O.B.[2], pe care le convoca săptămânal.
Aşa erau legile şi vremurile, îşi spune ea aproape cu voce tare, peticindu-şi, crede ea, fărâma de conştiinţă cariată pe care o mai are. Tot aceeaşi conştiinţă strâmbă primeşte felicitările şi pentru faptul că nu a semnat nicio hârtie, nicio delaţiune. Nici papa de la Roma, zâmbeşte ea, nu-i poate găsi vreun document care să-i distrugă, la CNSAS, viitorul.
Zâmbeşte Eufrosina. Dar zâmbetul i se transformă în muşcătură a buzelor când îşi aminteşte, din nou, de Academia „Ştefan Gheorghiu”. Avusese tot dosarul complet, toate rotiţele unse, examenul luat, tot! Noaptea aia crâncenă, când „Inspecţia de Partid” de la C.C. a venit la cabana de vânătoare a Comitetului de Partid pe judeţ, noaptea aia o doare şi acum. „Situaţie indecentă”, aşa a decretat nemernicul ăla de ochelarist uscat. Nu umilinţa femeii surprinse cu fustele ridicate, nu asta a durut-o cel mai mult. Ci visele ei de mărire, care păreau a fi spulberate.
Dar a venit Revoluţia şi, atent sfătuită de fostul prim-secretar, a ştiut să transforme înfrângerea în victorie: Dizidenţă! Aşa a declamat sus şi tare în toate ziarele locale.
Surâde porcos: „Dizidenţă cu chiloţii-n vine”!
S-a măritat repede, de pe la 25 de ani. Doar ca să aibă un nume şi o prestanţă. Cu un ofiţer de armată. „Mormolocul”. Aşa îi spune. O să-l facă general vara asta. Numai să se ducă înapoi în garnizoana aia de provincie. Ultimii trei ani cât a trebuit să-l ţină aici la Bucureşti, la minister, ca să-şi facă „nu-ş ce stagiu”, au fost un chin pentru ea. Asta a fost şi înţelegerea: îl face general pe „mormoloc”, cu condiţia să se mute din Bucureşti.
Se sprijină unul pe altul. I-a fost milă de el, înainte de ’89, că-l prinseseră ăia la Regiment cu o manţogărie, cu nişte tone de cartofi pentru soldaţi. A pus o vorbă bună la Partid şi l-a scăpat. Nu-i vorbă că şi el a ajutat-o la Revoluţie cu nişte dosare mai delicate. Aşa s-au şi luat. Sprijinindu-se unul pe altul.
N-au avere prea mare. Doar vreo câteva hectare la munte, un apartament în provincie şi unul în Bucureşti. Pe nici unul nu l-a interesat averea în mod deosebit. Amândoi voiau carieră şi putere. Ea, puterea de partid. El, puterea cu epoleţi. Sunt o familie armonioasă.
Ştie că lumea o urăşte. Ştie, dar nu-i pasă. Ba, chiar are o plăcere ascunsă în asta. E prea bine înfiptă la vârful partidului. A străbătut toate etapele şi acuma se bate pe burtă cu toţi liderii.
Ştie să se facă indispensabilă în campanii, ştie să fie viperă cu mediocrii de partid din teritoriu, ştie să fie „generoasă” cu sponsorii partidului, dar ştie să fie şi caţă când o mai cheamă la talk-show-uri, la televiziuni.
Totuşi, un singur gând nu-i dă pace. A trecut deja un an şi ceva. Prea mult pentru nerăbdătoarea Eufrosină. Ar vrea să mai avanseze un pic. Aşa că nu ştie dacă să plece din clădirea guvernului sau nu?
Experienţa ei trecută îi spune că, odată plecată de lângă şef, alte patru „gâsculiţe” se vor grăbi să-i umple locul. De astea îi e teamă şi le supraveghează sufocant. Pe toate insectele astea blonde care şi-ar ridica poalele în cinci minute, dacă ar putea, pentru vreo funcţie mai aproape de etajul I.
De aia Eufrosina e foarte grijulie cu ea însăşi. Deşi a trecut binişor de cincizeci de ani, se împachetează zilnic cu tot felul de scârboşenii, nu pierde nicio şedinţă de fitness, dă bani grei pe tot felul de proceduri de epilat. Şi-a făcut şi o operaţie de mărire de sâni, de n-a mai putut să bea nici apă vreo două săptămâni. Ba şi-a mai făcut rost şi de un băieţandru mai spălat, muncitor la o fabrică de la periferie care să o mai distreze din când în când în vreo excursie pe la Sinaia sau Predeal.
Aşteaptă liniştită următoarea remaniere guvernamentală. Are vreo două-trei ministere unde e pe lista de aşteptare. Ştie că-i bate pe toţi ceilalţi contracandidaţi. E prea necesară partidului ca imagine feminină. Asta e o carte pe care a învăţat să o joace magistral. Chiar şi consilierii străini pe care i-a angajat partidul o felicită pentru asta.
Dar acuma trebuie să se pregătească să plece către televiziune. E invitată să vorbească despre dezvoltarea durabilă. Ce dracu’ o fi aia?
[1] fostul ministru al învăţământului până în 1989.
[2] Biroul Organizaţiei de Bază al organizaţiei P.C.R. locale.
Volumul „Realităţi Paralele” al prozatorului Ovidiu Mihalache este, după cum spune chiar el însuşi, o cronică dulceag-amară a timpurilor pe care le-am trăit, cu toţii.
Ovidiu Mihalache, prozatorul hăruit de Dumnezeu şi hărţuit de amintirile lui şi ale cunoscuţilor lui, reuşeşte să creeze personaje emblematice, iată, cu tot ce are societatea mai întunecat. O exorcizare pe cord deschis. Iar politicul rămâne axa importantă a evenimentelor. Încrengăturile dintre cei pe care doar interesul material îi uneşte, dintre stăpânii de ieri şi actualii stăpâni şi, mai ales, cei care cu orice preţ vor să parvină, să ajungă şi ei la masa celor care au prăduit totul, au pus pe butuci un neam, o ţară. Bineînţeles că simţul umorului şi profunzimea înţelegerii faptelor reuşesc să păstreze cartea în sfera sa de creaţie literară. Şi adevărul susţinut de scriitor taie şi sfâşie, doare, obligă doar pe cei care au mai rămas în ipostaza de cetăţeni ori locuitori ai celei mai frumoase şi mai înţelepte ţări din lume.
Emilia Dabu, preşedinte al Clubului Artelor Solteris, Mangalia, membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Mangalia News: Împreună cu autorul, am convenit să prezentăm, într-un serial, povestiri din volumul său. Despre evenimentul lansării volumului ”REALITĂȚI PARALELE”, apărut la Editura ”Ex Ponto”, am publicat articolul ‘REALITĂȚI PARALELE’ – Admirabilă proză scurtă semnată de comandorul Ovidiu Mihalache [Foto/VIDEO de la lansarea cărții] * Cititorii care doresc să-și procure acest prim volum de scrieri scurte, dar atât de spumoase, ale comandorului de marină Ovidiu Mihalache, pot să se adreseze direct redacției noastre – [email protected], pentru relații. Vor primi cărțile în sistem ramburs, cu autograful scriitorului!
Mangalia News, 14.12.2018.
