Era o noapte întunecată. Marea Neagră îşi demonstra din plin numele. Nava se lupta cu furia valurilor. Scârțâia, mugea, se frământa. Pentru neinițiați erau zgomote pe care nu le mai auziseră niciodată. Vuietul elicelor ce ieșeau din valuri îngrozea pe cei ce erau pentru prima dată pe ape. Motoarele torceau, dar luptau din plin cu marea învolburată. Din când în când, se auzeau zgomote ca niște ciocane în corpul navei.
Dragorul Maritim 29 cobora şi urca pe valuri. Apoi, vântul dorea să-l încline la stânga şi la dreapta. Şi reușea! Era o luptă continuă. Dusă de echipajul navei, de oamenii ce iubesc marea, în ciuda capriciilor ei.
La posturile lor, marinarii militari aveau grijă ca nava să-şi urmeze cursul. Cu toate că poate ar părea de fier, la fel ca nava, erau şi ei supuși chinurilor răului de mare. Dar erau la datorie. Erau de cart! Alții luptau cu durerea de cap, cu senzația sau chiar vomau, alții întinși în pat credeau…
Viaţa de marinar militar nu e pentru oricine. E dură, e grea şi trebuie să fii pregătit pentru ea. Pentru că, uneori, furtuna de pe mare intră şi în viețile lor, ale marinarilor. Unele soţii nu mai rezistă ritmului plecărilor şi divorțează, altele îi critică de fiecare dată când au ocazia pentru că marea, vaporul şi armata au întâietate.
Şi ei strâng din dinți, pentru că le iubesc… pe toate! Sunt oameni, cu bune şi cu rele! La alții, atunci când sunt pe mare, le moare cineva drag. Durere. Pentru că sunt oameni.
Condițiile de pe nave sunt grele. Au fost construite când oamenii nu contau. Așa era filozofia atunci. Dacă înțeleg că la tancuri era nevoie de oameni mici de statură, nu înțeleg de ce la nave distanța între podea şi tavan abia depășește un metru şi optzeci de centimetri. Gândirea unora din birouri care nu văzuseră o navă în realitate. Să nu mai vorbim de ventilație, mirosuri sau temperaturile de peste șaptezeci de grade din camera motoarelor sau diesel generatoarelor. Şi acolo lucrează oameni!
Am fost, timp de optsprezece zile, alături de ei. Mulți mi-au spus să nu plec, fiindcă nu se merită. Că va fi foarte greu. Şi așa a fost!
Am gustat din plin greutatea vieții de marinar militar. De multe ori, când credeam că nu mai pot, ei, oamenii navei, mă împingeau de la spate. Da, de la comandantul navei până la cel din urmă militar din statul de organizare. Toți sunt profesioniști şi au demonstrat-o din plin, pe o navă de 29 de ani, cu un echipaj cu aceeași medie de vârstă.
Nu credeam că orice apariție în spațiul virtual însemna ceva pentru ei. Îi vedea lumea, îmi spuneau. I-am văzut ce mândri sunt pentru acest lucru şi m-am bucurat. I-am privit şi fotografiat cum îşi făceau treaba alături de colegii din alte țări. Munceau la fel de bine ca şi camarazii din NATO, chiar dacă aceștia aveau tehnică nouă şi mai bună. Ai noștri compensau prin pregătire. În puținele clipe de relaxare, i-am văzut cum se retrăgeau în colțurile navei, afară şi vorbeau cu cei dragi. Erau momente mirifice. Fier şi suflet! Pentru că şi ei sunt oameni!
Am dialogat mult cu ei. I-am ascultat. Așa am aflat că sunt plătiți în dolari, nu euro, precum ceilalţi camarazi din armata română. Din păcate, şi ei, ca şi ceilalţi colegi, au pierdut războiul între diurnă şi norma de hrană. Nici acum, după atâția ani, nu s-a rezolvat această problemă. Iar militarii îşi îndeplinesc cu succes misiunile. Da, dar şi ei sunt oameni şi nu au blindaj în faţa celor dragi! Hârtii şi iar hârtii. Legi, ordonanțe şi…
Ei îşi îndeplinesc misiunile! Pentru că au jurat şi au cuvânt de militar.
Dar alții? Uită că lucrează pentru oameni. I-aş ruga să vină o zi la instrucție, în poligon, să iasă o zi pe mare sau să stea o zi la zbor, pe aerodrom. Nu pentru cifre, nu pentru bugete, ci pentru oameni. Măcar să-i asculte şi să vadă cum îşi fac treaba.
Am plecat cu gândul că voi reveni pe navă, chiar dacă a fost greu. Pentru că oamenii merită. M-am despărțit cu greu de niște camarazi adevăraţi. Care nu au făcut nicio diferență între noi, chiar dacă aveam altă culoare la uniformă. Am trecut prin multe, toți împreună.
Mi-au dat hârtiile regulamentare. Am venit la unitate şi… nu am cum să beneficiez de anumite drepturi. Așa spune legea! Am închis ochii şi m-am trezit iar în furtună pe mare. Atunci am avut noroc, erau camarazii mei, marinarii militari lângă mine. Acum… A rămas doar întrebarea: Şi oamenii?
Lucian Irimia, 3 mai 2018. sursa: presamil.ro
