Că aşa face oricine într-o ţară (cică) normală şi (cică) civilizată şi (cică) europeană şi (cică) aflată în Mileniul 3, când e să plece undeva. Îşi face un plan de plecare-ajungere. Sau, dacă are chef, şi unul de sosire-ajungere. Sau de amândouă. Planul meu de plecare-ajungere de la Sibiu-Hermannstadt la Mangalia-Callatis era simplu şi cu trenul: InterRegio 1347 „Dacia” (Viena-Bucureşti Nord) de la Sibiu la Bucureşti, cu plecare la 10:20 din staţia Sibiu şi sosire la 15:50 în Gara de Nord, apoi alt InterRegio, 589, de la Bucureşti la Constanţa, plecare la ora 17:00 din Bucale, sosire la ora 19:28 la Constanţa. Apoi rutier, pe şosea, cu un autobuz Constanţa-Mangalia (din 30 în 30 de minute, Simpa sau Metropolitan) şi din Mangalia, cu un maxi-taxi inter-staţiuni, poing, la destinaţie.
OK. Decât să cucăi noaptea într-un autocar unde clima pute a orice, unde şoferii vorbesc prin radio cu „p” şi „p” la fiecare 30 de secunde, înghesuit alături de alţi „turişti” care arată mai degrabă a refugiaţi dintr-o zonă de conflict şi care îşi sună prietenii pe la 3 noaptea urlând „Salut! Am trecut de Vâlcea!, Tu ce faci?” mai bine pe ziuă, cu trenul. Aşa am zis.
Teoretic a fost OK. Bilete dus-întors luate în avans, chiar cu reducere, din gară, că Agenţia de Voiaj CFR s-a făcut fast-food (ce-or fi făcut cu pendula aceea elveţiană?), casieriţa de la „Staţia CFR Sibiu” a fost extrem de amabilă, ba chiar cu idei pentru cele mai la îndemână legături “de la” şi „până la”. Trenul, şi el, promitea o călătorie confortabilă, că, vorba aia, venea de la Viena, nu de la Cucuieţii din Deal/Vale. Viena, patria valsului şi a şniţelului, capitala Imperiului, Sibiu, capitala culturală europeană 2-zero-zero-7 şi, nu-i aşa, un fel de Vienă wannabe, ce vrei frate mai mult pentru un simplu călător cu genţi, rucsacuri şi troller?
Aşa că. Luat bagaje, luat taxi, ajuns gară, fumat ţigară că e spaţiu public deschis, ajuns pe peron, stat pe scaune şi aşteptat ora H. Mai fumat o ţigară, că ora H a devenit ora H şi ceva, că vocea de la megafon a anunţat, după primele acorduri falsate de „Crai Nou”, (probabil imnul Regionalei CFR Braşov, din care şi Sibiul face parte, din punct de vedere feroviar), că trenul Interregio numărul blablabla are o întârziere de 30 de minute şi că ne cerem scuze, că şi aşa nu ne costă nimic. Zic „hm” şi aşteptăm. Nu mult, 20 de minute. Vine trenul, vine iute, vorba celor de la „Riff”, nu e chiar „Expresul Transilvania”, dar măcar vine. Avantaj noi. Urcăm în tren, fără a mai cânta „Trenul fără naş” de la Iris, că nu aveam chef de aia, ci de a găsi locurile alocate. Trenul pleacă la modul clasic: trosc-trosc-scârţ-fâşş. Aştept cu drag de fiu de ceferist să prindă viteză, să aud liniştitorul glas al roţilor de tren. Aştept. Aştept în continuare. Nu mai aştept cu drag. Aştept degeaba. Strănepotul rapidului Wiener Walzer are o viteză uluitoare de tranca-fleanca mixat cu hâţa-hâţa, de ai impresia că poate fi depăşit şi de o hidrobicicletă de pe lacul Dumbrava. Vrăbiile îl depăşeau sigur, că le vedeam pe geam. Vrăbiile zboară aproximativ cu 60 km/h. Trenul nu cred că a depăşit 20-30, de la Mohu la Podu Olt, deci expresia că „treci pe lângă mine ca acceleratul prin halta Mohu” cade, ca fiind „outdated”. Oricum, până la Braşov nu am ameţit de la viteză, ci dimpotrivă. Oricum eram atent la vecinul de loc, un băiat fără bagaje, costumat super-anonim şi fără semnalmente, care veşnic privea foarte atent în jur, eu remarcând interesantul detaliu al cicatricilor paralele de pe antebraţ model „să te tai pe mână”. Era însoţit de o fată la fel de fără semnalmente, care dădea impresia că toată lumea o deranjează cu ceva. In fine, detalii pe care le remarci din plictiseala de a sta pe scaun într-un vagon-manej… Nu aveam însă idee ce ne aştepta.
Ce ne aştepta
Aţi auzit de halta Timişu de Jos? E lăngă halta Timişu de Sus. Ştiţi ce era acolo, între Timişu de Jos şi Timişu de Sus, în data de 27 august anul curent, orele amiezii? Una bucată tren InterRegio Treişpe-Patruş’şapte Viena-Bucureşti Nord. Peisajul era ca-n bancul cu Feri-bacsi: „stânga copacii-dreapta copacii”, cu o garnitură de tren pe mijloc. Cu locomotiva moartă. Pentru că băieţii de la staţia CFR Braşov, capitală a Regionalei cu acelaşi nume, au schimbat locomotiva diesel cu una electrică, mai bine ar fi schimbat-o pe votcă, precum în alt banc, cu Ivan Ivanîici de data asta. Sau ar fi lăsat-o pe aia diesel, chiar dacă se balansa pe şine de zici că juca hodoroaga-n pas vioi de la Alămor. Să repetăm. Aveam una bucată tren gata întârziat, cu o locomotivă nefuncţională, nişte pasageri cam nervoşi, un „naş” la fel de nervos deşi el nu pierdea niciun tren şi probabil nişte Doreli care nu au verificat locomotiva înainte de a o băga în cursă. După ce am spus în minte pa-pa legăturii noastre ideale din Bucureşti Nord, după ce am mai adăugat un car de nervi la vederea tuturor garniturilor de tren care treceau pe lângă noi, in fine, cam după o oră, vine o altă locomotivă, funcţională, care pentru a ajunge la noi, trebuia să „întoarcă” la Predeal. În fine, trenul porneşte din nou şi opreşte în Predeal. Pentrru a lăsa acolo locomotiva defectă. Pentru că, la o oră şi ceva întârziere, ce mai contează 20 şi de minute… Ce e SIGUR e că la Bucureşti va trebui să luăm alt tren. Mult mai târziu plecând el. Deci, într-un tranca-fleanca mai alert, Predeal, Sinaia, Cîmpina, Ploieşti-Vest, Bucureşti-Nord. Pauză. Pauză de masă, de apă, de bere, de re-vizat bilete pentru următorul tren (InterRegio 1635 Bucureşti-Constanţa) care pleca la 20.30 şi ajungea la 23:00, de frecat menta prin gară. Că e destulă.
Gara de Nord versus Gara Sibiu
Nu ştiu câţi nostalgici îşi mai amintesc de melodia Corinei Chiriac cu şi despre şi intitulată „Gara de Nord”. Eu unul ştiu că am prins o pasiune pentru ea, Gara de Nord. E locul unde se termină linia ferată. E locul unde ajungi. E un loc plin de viaţă, cu lume multă, colorată, de la bătrânul homeless de pe peron care mimează că aşteaptă un tren, la cei 3-4 şmecheri cărora le gineşti de la distanţă ocupaţia, la mulţimea de călători care ba vin, ba pleacă, ba caută, ba găsesc, ba umblă, ba stau, ba se grăbesc, ba aşteaptă. Pensionari, familii cu/fără copii, turişti, cocalari şi piţipoance, băieţi de treabă cu alură de calculatorişti şi fete cu alură de filoloage, hipsteri şi hipsteriţe, adulţi bărboşi, neni şi tantiuri, elevi venind din excursia de pe Valea Prahovei sau plecând acasă la Cernavodă, „naşi” şi „ciocănari”, agenţi de pază … Afişe anti taxi-pirat, reclame, panouri informative despre plecări-sosiri, chioşcuri cu orice, de la ape minerale şi bere la cutie la baticuri şi chipsuri, fast-food-uri unde să mănânci ceva, aşa, între două trenuri, (ca noi) KFC, McDonalds, Subway, Springtime, ziare şi reviste, case de bilete simple, pentru curse internaţionale, pentru vagoane de dormit, magazine,, biroul de informaţii unde un bulgar a întrebat de autogara Rahova (?!?), toaleta „prima pe dreapta langa casa de bilete”, „Glasul roţilor de tren” de la megafoane, trenuri mari, mici, vagoane, şefi de tren, „soseşte în staţie”, „se află format pentru plecare”, undeva, mai încolo, faraonicul Pasaj Basarab… Nu ştiu ce simt alţii aici, dar eu simt viaţă. Totul era NU ca în Gara Sibiu, cea cu peroanele mai mult pustii, cu pasajul care, deşi renovat, tot trist este, cu pavajul de piatră aproximativ cubică din „Piaţa 1 Decembrie 1918” care omoară roţile trollerului, cu cei câţiva călători care îţi dau impresia că pleacă în bejenie, în fine, locul ideal pentru a ţi se imprima în creier dorinţa de a pleca urgent cât mai repede de acolo. Ceferistic vorbind, între gara sibienilor şi gara „miticilor”, prefer ultima. Înjuraţi-mă, n-o să-mi pese.
Alt tren plus altă distracţie
Ok, după ce o ardem cu jumătate de entuziasm (sentimentul de nesiguranţă numit „ce luăm de la Constanţa spre Mangalia dacă la ora aia nu circulă nimic” ne-a cam tăiat buna dispoziţie, dacă nu credeţi, încercaţi şi voi), purcedem în „trenul InterRegio 1635 Bucureşti-Constanţa”. Care „merge” aşa cum trebuie să meargă un tren InterRegio, adică repede. Distanţa dintre cele două localităţi a fost parcursă în două ore şi ceva, fără incidente remarcabile, exceptând grupul supergălăgios de eleve din Cernavodă, venite din excursia de pe Valea Prahovei, iar trenul ajunge, lejer, în gara Constanţa. Unde coborâm, simţindu-ne ca nişte cercetaşi abandonaţi „on your own” în teritoriul inamic, aşteptând un „exfil”. Ceea ce am şi făcut, prin, cum s-ar spune, metode specifice locale, că erau la îndemână. Uite că „nu ştiu-te descurci”-ul ăla de mă seca în armată, a fost folositor. N-am ştiut, dar ne-am descurcat. Cert e că am ajuns noaptea la hotel. Am fost cazaţi. Camera era „fără vedere la mare” (aşa ni s-a spus când am rezervat) dar, de la ultimul etaj (al VIII-lea) şi să nu fi vrut vederea aceea la mare, tot o aveai.
(va urma)
Dumitru Chiselita, tribuna.ro, Sibiu, 2016.
