Mangalia. Punctul terminus de pe litoral, ultima metropolă de la mare, ultima pe hartă, desigur. Toate drumurile ajung la Mangalia? Ajung, da, pentru că Mangalia este orașul cu cele mai multe referințe rutiere de prin județ – indicatoarele albastre care ne spun mereu câți kilometri mai avem până în Mangalia. Chiar și trenul vacanței de vară este ”în direcția Mangalia”, așa anunță megafoanele prin gări dintotdeauna. Vara trece prin Mangalia, e clar, la fel și toți care aleargă să prindă weekendul în 2 Mai sau câteva zile de Vamă. Pe repede înainte, jos din tren și direct în Vamă cu autobuzul sau stând în traficul blocat la faimosul sens giratoriu din Mangalia, uitându-te la blocurile de pe margine, te gândești… ”mda, Mangalia…un oraș cu blocuri”. Dar nu este doar atât.
Am văzut Mangalia în toate anotimpurile și am ajuns acolo și cu bicicleta dar și cu trenul, de diversitate, pentru că atunci când îți petreci copilăria în Eforie mai ai nevoie și de un boost un pic mai urban, uneori altul decât Constanța. Centrul, de la sensul giratoriu tot înainte, are o piațetă pietonală cu clădiri drăguțe cu obloane care cred că arată cel mai bine în arșița verii, cu lumina unui soare puternic și greu, așa cu un aer cosmopolit, cum era odată exact acolo și în jur vechea mahala. O mică mahala e și acum…găsești bragă rece, cafea, plăcinte și dulciuri turcești adevărate, de toate felurile. Și e minunat gândul că poți găsi drumul spre mare imediat, printre clădiri, cu oprire/plimbare pe strada Frumoasei pe unde se plimba probabil și Diana din ”Pânză de păianjen” a Cellei Serghi.
În arșița de vară ne-am plimbat și noi prin Mangalia, am parcat și am hoinărit pe străzi de mânuța, fără hartă sau gps și din piațeta pietonală am ajuns la moschee sau geamie… o surpriză neașteptată în perimetrul urban, cu grădină verde, umbră deasă, pietroaie și alei vechi de sute de ani, ca și moscheea în sine. Mi se pare absolut incredibil că a fost construită din dorința unei femei, soție de sultan, și sigur a strâns o grămadă de povești sub micul minaret din 1575 (wow) – anul ridicării. Interiorul este simplu, ca în toate moscheele, dar e răcoare deși afară pot fi mai mult de 30 de grade, e liniște și poți sta cât vrei.
Marcian a fost liber să investigheze fiecare colțișor iar la finalul vizitei am urcat și în minaret printr-o scară îngustă de tot, secretă cum zicea el, iar sus a fost fericit de priveliștea către oraș. Oamenii de acolo sunt foarte primitori, nu au făcut nicio observație copilului curios :). E foarte pitorească atmosfera, fântâna din grădină și foarte vechile pietre de mormânt. Și este, poate, puțin bizar dar interesant și veritabil culturii musulmane cum poți sta la măsuțe mici, pe pernuțe colorate, la umbră și sorbi dintr-un ceai sau dintr-o cafea, preparată chiar acolo.
Când am mai fost alta dată cu o prietenă, ne-am amuzat un pic de cât de veritabil e totul când ne-am îmbrăcat în ”halat” și ne-am pus ”batic” ca să vizităm, nu e neplăcut, e interesant, nu cred că mai purtasem cele două accesorii în același timp și miroseau frumos, erau și călcate 🙂 Moscheea Esmahan Sultan din Mangalia nu trebuie uitată!
Fericiți de vizita la geamie, am plecat mai departe, ajunși pe faleză, am lăsat portul turistic în stânga și am continuat să ne plimbăm pe faleză, în dreapta. Nu mai fusesem și erau multe vaporașe și bărci acostate pe care le-am tot admirat, ne-am încurcat pe străduțe și drumuri, am cărat copilul în brațe că nu luasem un sistem de purtare, am dat și peste niște clădiri nu tocmai potrivite cu vizita noastră turistică, obosisem, nu mai era pitoresc și ne tot gândeam care este drumul cel mai scurt pentru întoarcere…
Când am observat podul de fier și mi-am amintit imediat de mica insulă din Mangalia pe care nu fusesem niciodată. Da, acolo este și pescăria din Mangalia și daaaa se găsește pește. Cumperi direct de la pescarii care se întorc de pe mare dimineața, direct din barcă, super frumos.
Insula este mică, cu praf alb și iarbă uscată, două drumuri de pământ o înconjoară, amândouă ajung la pescărie. Iar podul de fier se ridică iar într-o zi norocoasă, când părăsesc navele militare portul, se poate urmări întreaga acțiune. Nu e mare lucru de făcut, se poate și pescui de pe malurile insuliței, dar e minunat de admirat, e un peisaj unic, nu prea sunt insule, chiar și așa de mici, pe litoralul românesc. Iar pasionații de peisaj industrial, sau copiii înnebuniți după vapoare și lego, trebuie să știe că de aici se vede perfect șantierul naval Mangalia, cu toate navele, mașinăriile și containerele.
Mangalia merită o oprire, o plimbare, e un oraș cu multă istorie, mai sunt și alte lucruri de văzut, iar de dragul atmosferei unice nu pot să închei fără să amintesc, și ce a scris Regina Maria despre Mangalia în ”Memorii din exil”:
”Mangalia este o așezare cât se poate de dobrogeană; o îngrămădeală de căsuțe scunde, de piatră, cu acoperișul din olane, care se risipesc pe un teren accidentat până pe malul mării, plat și interminabil, străjuit dinspre uscat de niște lacuri întinse.”
Autor: Iris Postelnicu. Fotograful este Dimitrie – Studioul colorat.
