“Nu, nu este vorba despre celebrul roman „Bătrânul şi marea” (The Old Man and the Sea) al lui Ernest Hemingway, pentru care autorul a primit în 1953 Premiul Pulitzer, ci o poveste locală adevărată, întâmplată pe Marea Neagră, nu cu mult timp în urmă. Mai bine spus, anul trecut, pe la sfârşitul lui septembrie.
Dimineaţa care se prefigura nu anunţa nimic din ce avea să se întâmple după câteva ore de la răsăritul soarelui. Când am plecat la pescuit, luna se scălda zglobie în apele mării răcorindu-şi buzele în sărutul dat luciului de apă. Doar barca tulbura liniştea ei, scrijelindu-i oglinda de cleştar. Având motorul la reviziile de garanţie, trăgeam vârtos de vâsle, să ajung cât mai curând în zona de pescuit, trecând pe lângă pescăruşii, ce-şi spălau nepăsători aripile în răcoarea apei. Deasupra mea, câţiva nori erau aninaţi în jurul lunii, ca o coroniţă pe capul unei codane, aflată la joacă cu prietenii prin poieniţă. Se auzea doar clipocitul vâslelor ce spărgeau oglinda nemişcată a undei şi fâşâitul bărcii strecurându-se încet, încet, spre largul necuprins al întinderii de apă.
Marea era albastră şi limpede ca un cristal. Razele lunii pătrundeau până în adâncuri, luminând calea meduzelor, ce se unduiau leneşe la suprafaţă. Nimic nu sugera că aceasta era liniştea dinaintea furtunii. Privind în urma mea, luminile Mangaliei se zăreau ca nişte licurici. Poate că eram la o milă de ţărm. Se auzea de undeva, din depărtare, muzică. Încă erau deschise terasele prin staţiuni. Litoralul, de la Vama Veche până la Olimp, semăna cu o ghirlandă cu mii de becuri aprinse, pusă în pomul de Crăciun.
Se apropia răsăritul soarelui. Peştele muşca din momeala atârnată în cârlige. Greutatea minciogului creştea cu fiecare guvid capturat. La un moment dat, orizontul, acolo unde cerul se îngemăna cu luciul apei ca îmbrăţişarea tandră a doi îndrăgostiţi, începu să se coloreze. Prima dată căpătă nuanţe de gri cu irizări roşietice de la razele soarelui ce reuşea să se strecoare printre întunecimea adâncurilor tenebroase ale mării, spre norilor lipiţi de orizont, ca sărutul unei codane îndrăgostite, de buzele vreunui fericit flăcău, apoi deveniră violete şi apa mov deschis, spre vioriu. Din adâncuri se ridică centimetru cu centimetru, un cerc de foc ce creştea secundă cu secundă, ca voinicul din poveste, tot mai mare, tot mai portocaliu, tot mai aprins. Curând a ajuns cât roata carului şi dintr-o dată şi-a luat zborul spre înaltul cerului. Desprinderea din îmbrăţişarea mării, era parcă a tânărului plecat la cătănie, ce se rupe cu greu dintre braţele mamei, sau ale iubitei, pentru a-şi urma drumul destinului.
Măria Sa, Soarele, se afla la două suliţe depărtare de luciul încremenit al mării. El şi-a urmat cursul spre înălţimile văzduhului, eu trăgeam de nailoane să ridic peştele de pe fundul apei.
Simţeam ca o boare, o senzaţie de răcoare şi luciul nemişcat începu să se încreţească. Culoarea, dintr-un albastru de cleştar, se întunecă. Barca dansa din senin fără să-i cânte nici un lăutar. Nu am sesizat imediat ce se întâmplă, fiind preocupat cu scoaterea peştilor flămânzi, atraşi de momeala din cârlige. Când m-am uitat spre orizont, am văzut cum o îngrămădire de nori se adunau ameninţători. Se făcea din ce în ce mai rece şi liniştea de până atunci era spartă de un şuierat, ce devenea tot mai puternic. La început fusese ca o adiere de vânt primăvăratec, ce mângâie frunza abia crescută prin copaci. Apoi din ce în ce mai tare, până ce ajunsese ca mugetul crivăţului uscat din iernile aspre dobrogene.
Încreţirea apei se transformă repede în valuri săltăreţe care plimbau micuţa mea bărcuţă ca pe o coajă de nucă luată de un şuvoi de apă. Intensitatea vântului creştea destul de repede, fapt ce mă făcu să intru în panică. Până la ţărm aveam aproape doi kilometri. În jurul meu, bărcile cu motor începură să se îndrepte spre locurile lor de acostare. Nici un pescar venit trăgând la vâsle ca şi mine, nu se mai afla în apropiere. La orizont se vedea cum din adâncuri se ridică un vârtej întunecat ce se tot învârtea şi se înălţa spre cer lăţindu-se, ades întâlnit pe Marea Neagră în perioadă de furtună.
Până mi-am strâns sculele şi am recuperat parâma de la ancoră, parcă a trecut o veşnicie. Încercam să îndrept barca cu prova spre mal, dar din momentul când ancora nu a mai fost înfiptă în nisipul mării, barca era atrasă ca de un magnet spre larg. Trăgeam cu ambele mâini de o singură vâslă, să pot îndrepta ambarcaţiunea cu prova spre ţărm, dar fără succes. Se declanşase furtuna. Venise din senin, fără nicio prevestire. Eram disperat. Nu mai aveam nicio şansă să ajung la mal, deoarece mă îndreptam cu viteză printre valuri, spre largul întunecat al mării.
Talazurile erau largi şi de peste doi metri înălţime. Când dispăream între ele spre abisurile înfiorătoare, când eram ca o jucărie în voia naturii, pe vârful lor. Mă treceau fiori, iar transpiraţia îngheţa pe spatele meu, văzându-mă deja în adâncurile tenebroase ale mării hrană pentru peşti.
Când am fost ridicat din nou pe culmile valurilor, am văzut cum trece ultima barcă cu motor, la vreo sută de metri depărtare. Cu toată disperarea din glas şi cu rama ridicată pe verticală am ţipat cât am putut de tare, să fiu auzit de cei din barcă. Norocul mi-a surâs. Erau trei vecini ai mei şi unul dintre ei mi-a zărit barca. O cunoştea că doar fusese de atâtea ori cu mine la pescuit. Au ajuns în câteva minute şi după mai multe peripeţii cu aruncarea parâmei de remorcare, am putut fi recuperat dintre valurile înspăimântătoare şi dus în port, dar nu la locul de acostare al bărcii, unde nu se putea ajunge din cauza riscului de a fi aruncaţi şi striviţi de stabilopozii digurilor de apărare.
La intrarea în portul Mangalia, am răsuflat uşurat. Am scăpat de la moarte sigură. Nimic nu prevestea la ora când am părăsit ţărmul, că marea va fi la fel de năzuroasă, ca o soacră şi îşi va schimba dispoziţia după cum va avea ea chef.
Aşa am ajuns să prind vârsta de 69 de ani. Poate o prind şi pe cea de 70, dacă pescuiesc de pe ţărm şi nu voi mai ieşi pe mare.
Virgil Stan – Mangalia/25 iunie 2013.
MangaliaNews.ro, 10 februarie 2016.
