Mă găseam la Mamaia, acum mulți ani. Lângă hotelul în care eram cazați, eu și ai mei, se găsea lacul Siutghiol care e și acum tot acolo. Marea se găsea pe partea cealaltă, unde erau și sunt, mai multe azi, hotelurile de lux. Dorm puțin de când mă știu așa că, la cinci dimineața, am ieșit ușurel pe ușă, să nu tulbur somnul celorlalți.
Afară pipăia zidurile clădirii o briză rece și am fost tentat să mă întorc atunci când m-a cercetat și pe mine și am simțit un fior pe șira spinării. Lângă un pâlc de stuf, doi pescari încercau balta cu undițe improvizate. M-am apropiat încercând să nu-i deranjez. Văzând că vorbesc între ei, m-am așezat și eu la doi pași interesându-mă ”la ce dau”, dacă trage peștele la viermuș sau la râmă, ce fel de solzați are lacul. Fiecare pescar avea cam un kil de albitură, în sacoșe identice. Carasul era și el prezent iar unul din pescari mi-a spus că ar fi crap din belșug în baltă dar nu-i ziua lui în care mușcă.
- De unde știți că-i și crap?
- A băgat Mazăre puiet, un vagon a băgat, e pește dar nu vrea să dea azi.
Vorbeam o limbă comună, a undițarilor, și le-am căpătat încrederea. Dimineața începea să fie frumoasă. Unul m-a invitat să iau o gură de tărie. E prea de dimineață, am zis, dar am pupat sticla, să nu-l jignesc.
- De ce a băgat Mazăre puiet? E lacul primăriei?
- Nu, e al lui. E lacul lui.
Am rămas un timp pe gânduri. Cei doi se uitau din când în când pe furiș în dreapta și stânga, să nu vină careva…
Continuarea, AICI. 17.03.2015.
