Abordez aici etimologia a două cuvinte fundamentale în limba română și a încă vreo câteva. Etimologia toponimului București a fost insuficient studiată. Etimologiile cuvântului cioban și ale derivatelor sale sunt eronate și falsifică istoria, atât a românilor cât și a tuturor popoarelor din Europa de Est. Propun noi etimologii pentru cuvintele: cioban, barcă, ești, este, cucuvea, cai și Caracal.
În Albania, Bucurie (scris uneori Bukurije) e nume de fată. Iorgu Iordan zice că Bucur vine din albaneză, unde bukur înseamnă frumos.[1] Alexandru Graur spune: „Bucureşti e format, evident, de la un Bucur, dar povestea cu Bucur Ciobanul a fost inventată numai pentru a explica numele oraşului.”[2] El ignoră că afirmaţia lui se confirmă fără echivoc.
Am găsit că, în afara capitalei, sunt 9 (nouă) sate străvechi cu numele Bucureşti, răspândite prin toată țara şi n-au vreo poveste de acest fel.[3] Opt au fost înglobate în comune cu alt nume, pe când încă nu se introduseseră codurile poștale, întrucât se făceau confuzii cu capitala. A rămas doar comuna Bucuresci, în judeţul Hunedoara, care păstrează ortografia veche a capitalei. Sunt câteva zeci de toponime derivate de la Bucur: 10 localități, plus multe toponime minore: dealuri, măguri, movile, păduri, două vârfuri de munte, un lac, o vale, o mahala și câteva locuri izolate.[4] Sunt și nume de familie Bucur, Bucureanu, Bucurel, Bucurescu, Bucuroiu, Bucurov. Numele Bucurov e prezent în România și în Ucraina. Pseudonimul Bucura Dumbravă, al scriitoarei române de origine maghiară și de limbă maternă germană, a fost atribuit ca o completare a oronimului Bucura, vechiul nume al celui de al doilea vârf ca înălțime din Bucegi, după Omu. Anterior se numea doar Bucura sau Vârful ocolit.
Albanologul austriac Johann Georg von Hahn spune că bucuria în albaneză înseamnă frumuseţea, iar bucura înseamnă frumoasa.[5]
Albanologul franco‐albanez Mathieu Aref spune că în albaneză Bucur eşt înseamnă cea care este frumoasă, frumoasa, frumoasă este ea.[6]
Etruscologul belgo‐albanez Albert Nikollay mi‐a scris personal: „Bucur = frumos, bukurosh‐bukuroshët (masculin) și bukuroshe‐bukuroshet (feminin) = frumuseţe‐frumuseţi, Bukur + est = Bukuresht = Frumos este.” Chiar aşa este şi a fost capitala României. Denumirea Bucureștiului atestă că încă de la întemeiere, așa cum o fi arătat în preistorie, oamenii de atunci au considerat că deja era o localitate frumoasă. O localitate a bucuriei, chiar și cu Dâmbovița necanalizată, care până mai adinenia (sau adineaori, dacă vă e mai familiar) avea apa cea mai dulce de băut și era obiect de cult în cântece de preaslăvire. Și fără tramvaie sau metrou, tot frumos era Bucureștiul încă din preistorie, așa cum atestă etimologia cuvântului, vechi de nu se poate ști câte mii de ani.
Dar ar fi nedrept să credem că alte sate nu erau frumoase. Spuneți-mi și mie care sat nu e frumos? Nu știu cum o fi fost sau cum este satul care se numea Mierea până în grădină, cu numele schimbat în satul Mierea, comuna Vernești, județul Buzău. Sau satul Cinci nebuni, veche denumire a satului Pribeagu, comuna Ulmu, județul Brăila. Presupun că a fost întemeiat de către cinci țărani cutezători (cutezanța este considerată nebunie de către cei hiper-prudenți, însă e cuvânt rămas de la daci) cu neveste și copii, pribegi numai ei știau din ce cauze usturătoare. Etimologiile toponimelor arhivează istorie, dar nu pe câteva sute de pagini, ci lapidar și criptic.
Semnalez aici că formele ești, este din română ale verbului a fi pot să fie puse în legătură cu formele albaneze eșt, est. Însă aceste cuvinte românești nu pot proveni din limba albaneză. La fel ca și alte cuvinte românești comparabile cu limba albaneză sau cu limba tracă și illirică, toate pot proveni dintr-o limbă mai veche și dispărută, limba pelasgilor, din care s-au desprins româna și albaneza.[7] Limba pelasgilor nu a dispărut fără urme cum s-a crezut, ci a alăsat urme de neșters în limba albaneză și în română.[8]
Mai semnalez că românescul barcă poate fi pus în legătură cu albanezul barka, barkë pronunțat barcă. Cucuvea (bufniță) corespunde cu albanezul kukuvaj. Cai poate avea legătură cu albanezul kuaï. Ar mai fi și altele, încă neluate în discuție de către lingviști, însă discuțiile ar putea fi mai degrabă intermnabile decât fructuoase.
Revenind la oile noastre – cum zic francezii – de unde avem cuvântul atât de important în limba română: cioban? În Dicționarul Tezaur al Limbii Române (DLR), la care au trudit câteva generații de lingviști vreme de un secol și mai bine, reeditat în 19 volume, cuvântul ciobán (masculin) defineşte patru noţiuni: 1. în franceză înseamnă berger, 2. numele unor câini mari ciobăneşti, 3. viţel de bivol, 4. steaua Vega.[9] Dexonline prezintă 55 de definiții sau noţiuni diferite pentru cuvântul cioban.[10] Cunoașteți cumva un așa mare polisemantism la vreun alt cuvânt românesc sau din alte limbi? Cuvântul corespunzător pentru cioban, din orice altă limbă, n-are un asemenea polisemnatism și nicidecum așa multe derivate de la el. Nu știu de ce nimeni n-a scos în evidență acest lucru extrem de semnificativ și rar, poate unic în lexicografia universală.
Investigarea etimologiei cuvântului cioban a început acum un secol şi jumătate. Nu s‐a putut ajunge la un consens în legătură cu provenienţa lui. Voi face aici referiri doar la șapte lingviști reprezentativi, membri ai Academiei Române și deci cu o competență și o autoritate științifică incontestabilă:
Alexandru Cihac zice că cioban e preluat de la turci.[11] Tot de la turci cică au luat şi albanezii cuvântul bucuros.[12]
Bogdan Petriceicu Hasdeu arată că nu era posibil să înveţe românii oieritul de la turci. Zice că cioban în română vine de la cumani şi că turcescul čoban vine din persană.[13]
Sextil Puşcariu anulează etimologia lui Hasdeu şi repetă părerea lui Cihac. Puşcariu era iniţiatorul şi coordonatorul DLR, unde şi‐a impus verdictul: cioban vine de la turci.[14]
Gheorghe Ivănescu (care mi-a fost profesor) respinge etimologia turcească şi ne întoarce înapoi la cumani.[15]
Pe care din ei să îl credem? Singura lor dovadă că vine de la turci sau de la cumani e prezența cuvântului cioban în limba turcă și presupusa lui prezență în limba cumană, care e înrudită cu turca. Însă acest cuvânt nu există în Codex Cumanicus. Nu e atestat nicăieri în limba cumană. Și chiar dacă s-ar găsi vreo atestare, asta nu dovedește că românii l-au luat de la cumani, ci invers: cumanii l-au luat de la români. În Codex Cumanicus sunt cuvinte cumane de origine latină. Singurul popor vorbitor al unei limbi romanice cu care au venit în contact cumanii sunt românii. În consecință: există cuvinte precedente preluate de către cumani de la români. După logica cu care sunt susținute etimologiile turcă și cumană, ar veni cam așa: dacă eu am în buzunar niște bani, iar dumneavoastră de asemena aveți bani în buzunar, concluzia e că banii mei provin de la dumneavoastră sau de la o rudă a dumneavoastră.
Nu e prima oară când unii lingviști aduc ca dovezi propriile lor presupuneri cu implicații într-un domeniu în care nu sunt specializați. Așa au lansat două false etimologii ale orașului Caracal. Iordan afirmă că vine din limba cumană kara (negru) și kala (fortăreață, castel).[16] Graur susţine că numele oraşului Caracal este „evident turcesc” şi „însemna fortăreaţă neagră.”[17] Însă arheologii nu au găsit acolo nicio urmă de fortăreață sau castel care să confirme etimologiile lor bazate pe păreri. Graur folosește adesea și cu precădere cuvântul evident. E un cuvânt adecvat pentru a camufla lipsa de argumente. Expresia „evident turcesc” se sprijină pe o coincidență fonetică și pe hazard lingvistic, care se numește paranomasie (asemănare între cuvinte din limbi diferite). Paranomasia se încadrează în fenomenul numit etimologie populară, despre care a scris pe larg însuși Graur.[18]
Lucru de‐a mirării că atât Iordan cât și Graur ignoră informațiile din două surse inexplicabil neglijate: 1. toponimul Caracal (un sat înglobat în satul Păuleasa, comuna Micleşti, judeţul Argeş)[19] și 2. Caracalul (un sat care în trecut făcea parte din comuna Dârmăneşti, plasa Râul Doamnei, judeţul Muscel),[20] unde nici acolo n‐a existat vreo fortăreață sau castel. Pentru aceste toponime nu s-a propus nicio etimologie. Ele pot fi comparate cu celelalte toponime din România, Grecia, Italia, Franța și chiar Persia de pe vremea lui Alexandru Macedon (după cum știm de la Plutarh), ce încep cu rădăcina Car-, Cara– din limba pre-indo-europeană, unde însemna piatră.[21] Acest Cara– (piatră) din pre-indo-europeană și kara (negru) din turcă ilustrează fenomenul de paranomasie.
E semnificativ faptul că Iordan şi Graur evită să discute etimologia cuvântului cioban. Rezultă că au fost prudenți și n-aveau ce etimologie să propună fără a se compromite.[22]
Ovid Densusianu evită şi el, dar se sprijină pe Hasdeu (Columna lui Traian, V, 103) şi pune daco‐românul cioban şi macedo‐românul tšoban(baš) pe lista de „cuvinte pentru care s‐a admis o origine illirică”.[23] Aşadar, Hasdeu oscilează între cumani şi illiri.
Puşcariu şi DLR ignoră atât originea persană a cuvântului turcesc semnalată de Hasdeu, cât şi originea illirică semnalată tot de Hasdeu şi citată de Densusianu. Conform lui Puşcariu şi DLR, cuvântul turc čoban a venit mai întâi în limbile din Peninsula Balcanică: bulg. čoban, čobanin, serb. čòban, čòbanin, alban. čoban, grek. txομπανης.
DLR precizează: čoban în limba albaneză înseamnă păstor şi Român. Se știe că eimologiile dezvăluie explicit un transfer de cultură și originea transferului cultural. Ca de exemplu în engleză: china însemnă porțelan și China. Sau tot în engleză: suede înseamnă piele de căprioară și corespunde cu numele francez al Suediei. Așadar, pielea de căprioară ajungea în Anglia din Suedia prin negustori francezi. Sau în română: bască înseamnă beretă cu marginile îndoite înăuntru și provine din Țara Bascilor. Cravată provine de la militarii croați din trecut. Sau: cheie franceză: unealtă venită din Franța; francezii o numesc cheie engleză (clé anglaise). Deci: dacă albanezii ar fi luat cuvântul cioban de la turci, cum susține Pușcariu și DLR, ar fi însemnat păstor şi Turc.
DLR afirmă cu ezitare: de la popoarele balcanice cioban „poate” că a trecut în română. Zice că cioban a trecut din albaneză la aromâni, unde e foarte rar (čobanbaš) şi în toponimul Ciobanlades în Tesalia, iar prin serbo‐croată la istro‐români (ţobån). Cuvântul s‐ar fi transmis de la tătari sau prin români la ruşi (čabánŭ), la polonezi (czaban „păstor, un fel de dans, un fel de berbece” şi caban tot „un fel de berbece”) şi la ruteni (čaban „păstor, bou”, čobányk „o pasăre de pădure”). Apoi cuvântul a trecut din română în maghiară (csobán, csobány).
DLR tratează separat omonimul cioban (neutru) având sensul vas de lemn, împreună cu ciobănie (fem.): un vas de doage cu două funduri. Zice că accentul e necunoscut. Cuvântul are trei etimologii: de la slavi, maghiari şi sârbi. Susţine că vine: „Din slav. čban, intrat în limba română, probabil, sub forma cioban, din ung. csobány, un fel de ploscă, iar sub forma ciobăne din sârb. čòbanja Cf. Szinnyei, 335, Melich‐Gombocz, Magy. etym. Szotár, 1118, Berneker, Slav. Wörterbuch 165. Cf. ciuvaniu”.[24]
Cioban mai are ca derivat Ciubánc = vas vechi de pământ, care se întrebuința pentru apă de băut dar acum se fierbe apă în el, oală spurcată. Pentru etimologie, conferă cioban și ung. csobánc (DLR Tomul II: C, București, 2010, p. 487).
Mai există și cuvântul ciubană, lingură mare de lemn ciobănească. Iuliu Zanne consemnează patru variante culese în Epir ale unui proverb: Dacă ar face toate muștele miere, ar mânca-o ghifțâlii cu ciubana.[25] Ultimele două substantive nu apar în DLR. Grupul etnic ghifțâli poate fi ușor înțeles din context.
Este de remarcat asemănarea dintre cuvântul baci și segmentul enclitic din cuvintele juxtapuse tšoban(baš) în dialectul macedo-român sau čobanbaš în dialectul aromân. Aici avem fenomenul de bilingvism tautologic explicat de către Guy Deutscher, comparabil cu modelul menținut în toponimele minore tautologice Serre-le Haut din Franța, unde termenul francez e traducerea cuvântului serre din limba pre-indo-europeană, care este etimologia cuvântului spaniol sierra = munte. Întrucât baci este monosilabic și denumește un rang ierarhic superior, poate fi mai vechi decât cioban și poate proveni din limba pre-indo-europeană. Toate elementele sau aspectele cu caracter social și religios din variantele Mioriței sunt specifice culturii pre-indo-europene.[26]
Romulus Vuia arată că românii din vechime erau consideraţi ca unul din cele mai importante popoare de ciobani şi că vechi documente scrise menţionează că, în baza unei tradiţii străvechi, românii umblau cu turmele de oi din Moravia (Europa Centrală) până la Marea de Azov şi în Caucaz sau din Polonia până în Grecia. Popoarele din această zonă au cuvinte comune cu referire la oierit şi au aceeaşi tehnologie, organizare şi amenajări.[27] La Praga, am cerut în magazin zicând pe românește brânză și mi-a dat fără nicio ezitare brânză. Văzusem că se scrie brynze. Cehii mai au și sinonimul sýr, care poate fi pus în legătură cu zer și cu zicala: A se alege brânza din zer. Smântână în cehă este smetana, ca numele compozitorului ceh. Vreun strămoș al lui a fost poreclit Smântână.
Ovidiu descrie în Tristele ciobanii locali, turmele de oi şi lâna lor aspră (Vellera dura ferunt pecudes). O metopă de la Adamclisi prezintă o înghesuială de oi. Pe Columna lui Traian, romanii mână turme de oi capturate din Dacia. La Muzeul Unirii din Alba Iulia este expus un relief în piatră de pe vremea romanilor, cu un cioban sprijinit în bâtă și cu un picior relaxat, în aceeași poziție cum știm că obișnuiesc ciobanii și azi. Ce cuvânt aveau ciobanii din Dacia pentru meseria de cioban? Cu ce cuvânt se denumeau ei înșiși? Și cum de a dispărut fără urme? Nu se poate explica dispariţia cuvântului cu care se defineau ei înșiși, pentru a îl înlocui cu un cuvânt cuman sau turc luat de la persani.
Pliniu cel Bătrân scrie în cartea XI.97.1 că brânza de oi a ciobanilor (coebanum caseum) ajungea la Roma din Liguria (în nord‐vestul Italiei și sud-estul Franței până la Rhon). Caseum a devenit caş. Lingviştii au demonstrat fără echivoc că românescul cioban nu poate veni din coebanum. Întrebarea este de la cine a preluat Pliniu cuvântul coebanum? Desigur, de la liguri, nu de la turci. Dar ligurii de unde îl aveau? Ligurii erau de origine pelasgică. Limba pelasgilor n‐a dispărut fără urme, cum s‐a crezut, ci stă la temelia limbii albaneze.[28]
Elvețianul Adolphe Pictet, mentorul lingvistului Ferdinand de Saussure, pornea de la lingvistică şi făcea ipoteze antropologice. Ipotezele lui au fost respinse, însă datele lingvistice menţionate de el sunt consemnate în documente vechi, scrise în limbi indo‐europene. Aceste date ligvistice au fost aruncate odată cu ipotezele, precum copilul odată cu apa. Pictet menţionează că: rădăcina pa‐ urmată de sufixul ‐na, ca în sanscrită pâna (adăpost) şi în zend shôitrapâna (protector de ţară), a dat în persană gôpân, ģûbân, ćôpân, ćôbân [cioban], în illirică zupan, în slava veche jupanŭ şi în daco‐română jupane [sic !] (fr. seigneur).[29] Cuvântul dialectal zupân din unele variante ale Mioriţei corespunde cu illiricul zupan.
Pictet spune că g şi ģ sau k şi ć se pot înlocui între ele. Un fenomen de interschimbare între k şi ć este în persană. O alternanţă de acelaşi tip fonetic ca în persană se vede între dialectul daco‐român şi cel istro‐român: cioban şi ţobån. Acelaşi fenomen se găseşte în poloneză între caban şi czaban. Aceasta înlătură ipoteza că polonezii ar fi luat cuvântul cioban de la românii gorali din Tatra, întrucât goralii n-au această alternanță fonetică. Rezultă că limba polonă l-a moștenit din limba proto-indo-europeană comună, înainte de separarea limbilor indo-europene pe meridiane diferite.
Așadar, cuvântul cioban este atestat în antichitate în limbi indo-europene în Persia, în Illiricum și în Italia-Franța înainte de apariția cumanilor și a turcilor în Europa și în istorie. Illirii erau de neam tracic. Ciobanii localnici pe care i-a cunoscut Ovidiu la Tomis erau și ei tot de neam tracic. Întrebarea „cum se numeau ei înșiși?” poate fi corelată cu constatările lui Hasdeu. Hasdeu afirmă că dacii au primit cuvântul sâmcea (cuțitaș mic cu plăsele de lemn pentru sângerarea oilor și pentru jupuirea blănii) din Persia. Totodată, Hasdeu enumeră elemente de cultură materială comune la daci și la persani: îmbrăcămintea, opincile, felul de a călări sau de a trage cu arcul și săgețile, totemul sub formă de steag cu cap de lup și trup de balaur în suliță, precum și căciula îndoită, preluată ulterior ca simbol al Revoluției Franceze și de către Marianne, figura simbolică a Republicii franceze. Ovidiu și alții după el au remarcat aceste asemănări între daci și persani. Sunt documentate și în opere de artă ulterioare ca în imaginile cu cei trei magi de la răsărit, care aduc ofrande pruncului Iisus. Afirmația că dacii ar fi primit toate astea de la persani este hazardată. E prea puțin probabil ca steagul totemic să fi fost importat. Un totem nu se importă, ci se moștenește cu sfințenie. Ar fi mai prudent să presupunem că elementele comune la daci și la persani au fost moștenite de la strămoșii lor comuni, încă din vatra comună de formare a indo-europenilor, care mai nou se afirmă că era la nord de Marea Neagră, iar celelalte ipoteze au pălit.[30]
Cioban însumează şi defineşte toate sinonimele sale: baci, mocan, momârlan (etimologie necunoscută), oier, păcurar, păstor etc. Depăşeşte categoria de substantiv şi trece în adjectiv, verb şi adverb. Intră în nume compuse: de plante (traista‐ciobanului, straița-ciobanului, spanacul‐ciobanilor, varga-ciobanului, măciuca‐ciobanului ş.a.), păsări (pasărea ciobanului) şi de stele: steaua Vega din constelația Ciobanul‐cu‐oile (Lira), Cobiliţa‐Ciobanului (Lebăda), Luceafărul‐ciobanilor (planeta Venus) ş.a.
Niculescu‐Varone notează opt jocuri populare cu nume derivate de la cioban.[31] Lahovari prezintă 36 de toponime derivate de la cioban şi 11 de la mocan.[32] Numele de familie Ciobanu este cel mai frecvent nume de meserie devenit nume de familie. E cel mai productiv cuvânt din română. Mai productiv decât copil şi moş, de origine dacică. Cuvintele din limba latină au o productivitate mai mică decât cuvintele de la daci, iar cuvintele preluate ulterior din alte lmbi au o productivitate și mai mică sau nicio productivitate. Este bine documentat și știut că productivitatea unui cuvânt este direct proporțională cu vechimea lui în limbă. Cea mai mare productivitate o au cuvintele cele mai vechi, iar cea mai mică o au cuvintele intrate în limbă relativ recent. Întrucât cioban are o productivitate mult mai mare decât copil sau moș, rezultă că poate fi cel puțin la fel de vechi ca și cuvintele de la daci.
Bogăţia semantică a cuvântului cioban cuprinde oameni, animale, păsări, plante, obiecte şi stele. Cum să denumească românii atâtea categorii de noţiuni cu un cuvânt străin, care la străini nu denumeşte aşa ceva? Dacă ar fi venit de la turci, ar fi fost productiv şi la turci. Dar nu este deloc. Productivitatea cuvântului çoban în limba turcă se limitează doar la sensurile: păstor și tâmpit. La fel cum în limba greacă valah înseamnă păstor și tâmpit. De aici rezultă disprețul turcilor și al grecilor față de această meserie nereprezentativă pentru ei.[33]
Popoarele năvălitoare și războinice n-au cum să transmită o meserie pașnică la o populație sedentară. Nu este logic ca popoarele din Peninsula Balcanică şi cele din afara Imperiului Otoman, numite în DLR, să fi învăţat de la un popor pribeag şi vrăjmaş un cuvânt pentru a defini o meserie pe care o practicau cu mii de ani înainte de a veni în contact cu duşmanul. Turcii şi cumanii au venit ca războinici și n-aveau cum să învețe populația locală ciobănia și cuvântul cioban. De la turci și de la cumani, românii au luat în mod sigur cuvântul duşman.
Înțelepciunea multimilenară din folclorul românesc este cristalizată în sumedenie de proverbe, în care cuvântul cioban este central. Amintesc doar câteva:
Pe când lupu cu oile în staul se culcau și ciobanii cu împărații și craii la masa verde ospătau.
Decât slugă la ciocoi, mai bine cioban la oi.
Pe ciobanul fără câne, lupii-l lasă fără pâne.
Când ciobanul priveghează, oile sar și joacă.
Când ciobanul veghează, lupii nu cutează.
Lupul cioban și capra grădinar.
Lupul s-a tocmit cioban la oi și să cânte din cimpoi.
Dacă ar fi după gura ciobanului, toate oile le-ar mânca lupul.
Veni-va ciobanul și va deosebi oile din capre.[34]
Ciobanul este, prin definiție, producător al principalelor bunuri materiale necesare vieții, cele mai rentabile de obținut din zona Carpato-Dunăreană: produse lactate, carne, lână, blănuri și uneori păcură. Ciobanul român tradițional își cioplea singur fluierele, bâta ciobănească, sulița, scăunelul trepied, cofa sau felurite vase etanșe de lemn și își contabiliza activitatea pe răbojuri de lemn cu o scriere arhaică, azi pierdută în favoarea telefonului mobil reșarjabil de la soare.
Ciobanii vlahi din Grecia și Macedoia încă își mai sculptează toiagul cu draconul dacic.[35] Muzica ciobanilor români (interpretată de Gheorghe Zamfir, Grigore Leșe, Dana Dragomir și sumedenie câți mai sunt, imposibil să-i știm pe toți) a fermecat și a cucerit meridianele. Unde este muzica ciobanilor din alte țări? De la Orfeu[36] încoace, ciobanul român este muzician și cântă pentru animalele sale din instrumente confecționate de el însuși.
Ciobanul este personajul principal și nepieritor din vreo o mie sau două mii de variante ale Mioriței. Miorița este cea mai răspândită creație a folclorului românesc pe întreg teritoriul locuit de români, chiar și în afara frontierelor oficiale, cu cele mai multe variante și cu mai multe traduceri în limbi străine decât orice altă operă literară din istoria literaturii române. E considerată de către occidentali ca o capodoperă fără seamăn a literaturii universale, fără influențe din afară și cea mai reprezentativă pentru români. Nu întâmplător, are ca personaje principale niște ciobani.
Mircea Eliade evită cuvântul cioban în studiul său despre Miorița și zice cu eleganță păstor.[37] Păstor este un cuvânt care în vremurile vechi era un termen ecleziastic cu sensul de păstor spiritual, păstor de suflete și abia în vremurile recente orășenii l-au extins ca sinonim pentru cioban… ca să urbanizeze stâna.
Niciun alt cuvânt din limba română sau din vreo altă limbă nu este atât de bogat în sensuri, și cu atâtea derivate, cum este cuvântul cioban din limba română. Denumește zeci de noțiuni, în patru categorii gramaticale. Este fundamental în limba română. În principal este numele celei mai vechi meserii a strămoşilor românilor. Împreună cu toate definițiile și derivatele sale, exprimă nenumărate realități din mediul proxim sau îndepărtat.
Etimologiile turcă şi cumană pentru cioban nu sunt argumentate. Sunt doar simple afirmații întemeiate pe păreri și fără justificare. N-au niciun eșafodaj științific și se exclud reciproc. Niciuna din ele nu întrunește condițiile necesare pentru a fi acceptată științific. Sunt etimologii după ureche, așa numite etimologii populare, mai exact sunt paranomasii și paralogisme (raționamente false făcute din neștiință, fără intenția de a induce în eroare).
Dar mai grav – și ceea ce este inadmisibil – ambele falsifică istoria. Atât istoria românilor cât și a tuturor popoarelor din Estul Europei. Cad. Sunt pete negre ale cunoașterii și rebuturi cognitive în tipăriturile de până acum. Li se cuvine un loc de prim rang în istoria erorilor de raționament.
Istoria omenirii este istoria marilor greșeli de raționament și de toate felurile. Cei mai mari și mai merituoși oameni fac cele mai mari greșeli. Nu numai în politică, ci și în știință. Cele mai multe din scrierile marelui om de știință Newton n-au nicio valoare științifică și trezesc neîncredere în felul cum a raționat. Așa că să nu ne mirăm că marii noștri ligviști au zbârcit-o cu etimologiile turcești și cumane.
Știm de la doctorul Sigmund Freud că toate națiunile își au propriile lor traume istorice, ca rezultat a ceea ce Mircea Eliade numește „teroarea istoriei”. Obsesia irațională a lui Cihac și a altor lingviști români pentru turcisme se poate explica științific cu ajutorul psihologiei abisale. E manifestarea unei răbufniri din inconștient a traumei colective a poporului nostru, cauzată de groaza războaielor cu turcii și de spaimele din vremurile de bejenie. Sunt mulți români cu numele de familie Băjenescu. Trauma cu turcii a trecut, iar teroarea itoriei ne-a adus alte traume colective. Traumele trec, dar pot lăsa urme adânci și greu vindecabile. Traumele colective se transmit ereditar și prin educație, adânc în subconștient. Unii dintre noi nu ne-am mai făcut bine nici până azi.
În Antichitate, în Evul Mediu și chiar în actualitate, etimologia a fost și încă mai este azi, în zilele noastre, cenușăreasa lingvisticii și a științei. Mai avem mult de furcă până când o vom ridica din cenușar și o vom pune alături de alte științe, unde se fac mai puține erori gogonate. Cercetarea etimologiiei cuvântului cioban nu se poate face cu o documentare deficitară, cu părerism și cu dispreț față de ciobani sau de istorie. Temelia civilizației mondiale a fost pusă cu mii și mii de ani în urmă de către țărani și ciobani analfabeți. Toți ne tragem din ei.
Bibliografie:
AREF, Mathieu, Les Pélasges. Précurseurs de la civilisation greco‐romaine, Éditions Connessainces et Savoirs, Saint‐Denis, 2016.
BOIOC APINTEI, Andana, Limba Română, Anul LXIX, Nr. 3-4, iulie-decembrie 2020.
CIHAC, Alexandru, Dictionnaire d’étymologie daco‐romane, Frankfurt, 1870‐1879,
DENSUSIANU, Ovid, Istoria limbii române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, vol. 1 (Prima ediţie 1921).
DEUTSCHER, Guy, The Unfolding of Language, Metropolitan Books, New York, 2005, prima ediție 1866.
Dicţionarul Limbii Române, Tomul I, Partea II, Litera C, Academia Română, Bucureşti, 1940.
Documente privind istoria României, B. Țara Românească, veacurile XIII-XVI, Editura Academiei Române, București, 1956.
ELIADE, Mircea, De la Zalmoxis la Gengis-han. Studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1980.
GRAUR, Alexandru, Etimologii româneşti, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1963.
GRAUR, Alexandru, Introducee în lingvistică, Editura Ştiinţifică, București, 1965.
GRAUR, Alexandru, Nume de locuri, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
HAHN, Johann Georg von, Albanesische Studien, vol. III, Verlag von Friedrich Mauke, Jena, 1854.
HASDEU, Bogdan Petriceicu, Etymologicum magnum Romaniae, vol. 3, Editura Minerva, Bucureşti, 1976 (Prima ediţie 1886).
Indicatorul localităților din România 1941, Imprimeria Institutului de Statistică, 1943.
IORDAN, Ion; GÂȘTESCU, Petre şi OANCEA, D.I., Indicatorul localităţilor din România, Editura Academiei Române, București, 1974.
IORDAN, Iorgu, Toponimia românească, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1963.
IVĂNESCU, Gheorghe, Istoria limbii române, Editura Junimea, Iaşi, 1980.
LAHOVARI, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, vol. 1‐5, Societatea geografică română, Bucureşti, 1898-1902.
MUNTEAN, George, Apa trece, pietrele rămân. Proverbe românești, Editura pentru literatură, București, 1966.
NICULESCU‐VARONE, G.T., GĂINARU‐VARONE, Costache şi Elena, Dicţionarul jocurilor populare româneşti, Editura Litera, Bucureşti, 1979.
PICTET, Adolphe, Les origines indo‐européenes ou les Aryas primitifs. Essai de paléontologie linguistique, vol. 2, Librairie Joël Cherbuliez, Paris‐Genève, 1863.
PUŞCARIU, Sextil, Limba Română, vol. 1, Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1940.
RAVINI, Victor, Miorița-Izvorul nemuririi, Editura Alcor Edimpex, București, 2016 și 2017.
RAVINI, Victor, Miracolul Greciei antice, în Contemporanul, nr. 9, 2022.
RAVINI, Victor, Din preistorie în viitor, Editura Ideea Europeană, București, 2023.
România, atlas rutier, Editura Sport-Turism, 1981.
VUIA, Romulus, Studii de etnografie şi folclor II, Editura Minerva, Bucureşti, 1980 (O culegere a operelor sale publicate începând de la 1914).
ZANNE, Iuliu A., Proverbele românilor, vol. VI, Editura Socecu, Bucuresci, 1901.
[1] Iorgu Iordan, Toponimia românească, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1963, p. 164.
[2] Alexandru Graur, Nume de locuri, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 46.
[3] București capitala țării, București sat pe malul Prutului lângă Fălciu, București sat în județul Ilfov, București sat în jud. Tecuci, București sat pe apa Vedei jud. Teleorman, București sat jud. Vâlcea, Bucuresci sat jud. Hunedoara, București numire veche a cătunului Erculești lângă Râmnicul Sărat, Bucureștii Mici jud. Neamț, Bucureștii Noi jud. Tecuci. Mai sunt și două toponime minore: București deal în jud. Mehedinți, București alt deal tot în jud. Mehedinți.
[4] • George Ioan Lahovari, Marele Dicționar Geografic al României, vol. 1 și 2, Societatea geografică română, Bucureşti, 1898-1899: 10 toponime București, (dintre care capitala, 5 sate, un cătun și 3 toponime minore), 8 Bucur, 4 Bucura, Bucuri, Bucureasa, Bucuroasa și Dealul-Bucurului.
- Iorgu Iordan, idem: București, în raioanele Brad, Galați, Tecuci, Vaslui și în Muntenia, Bucureștii Mici în raionul Buhuș, Bucureștii Noi în raionul Tecuci.
- Documente privind istoria României, B. Țara Românească, veacurile XIII-XVI, Editura Academiei Române, București, 1956: Bucureşti (oraș, cetate de scaun), Bucureşti (sat lângă orașul Alexandria), București (pe Luncavăț, regiunea Argeș), Bucurova (toponim lângă Strehaia).
- România, atlas rutier, Editura Sport-Turism, 1981: Bucura, Bucureasa, Bucuresci, București, Bucuroaia, Bucuru.
- Indicatorul localităților din România 1941, Imprimeria Institutului de Statistică, 1943: Bucuroaia jud. Bihor, Bucuroaia jud Dâmbovița, Cătunul Cotu-București înglobat în Sălăgeni jud. Fălciu, Bucureasa înglobat în Târgu-Jiu ca suburbie și altele numite mai sus.
- Mai este satul Bucureni comuna Dămuc județul Neamț, un sat cu același nume în Bulgaria pe lângă Varna, Lacul Bucura și Vârful Bucura în munții Retezat.
[5] Johann Georg von Hahn, Albanesische Studien, Verlag von Friedrich Mauke, Jena, 1854, vol. III, p. 16.
[6] Mathieu Aref, Les Pélasges. Précurseurs de la civilisa‐ tion greco‐romaine, Éditions Connessainces et Savoirs, Saint‐Denis, 2016, p. 330.
[7] Acest fenomen morfologic, cu forme verbale divergente în aceeași paradigmă, apare în structura limbilor indo-europene, la așa numitele verbe neregulate. Verbul a fi este neregulat în limbile romanice, germanice, slave, ca și în albaneză, greacă, latină și sanscrită. Până și în cele mai vechi limbi scrise, conjugarea neregulată a verbului a fi provine din diferite limbi și mai vechi, dispărute fără urmă. Paradigma morfologică a unor verbe și a unor adjective esențiale, de bază și cu cea mai mare frecvență de folosire, s-a alcătuit inițial dintr-o amalgamare de cuvinte complet diferite, care proveneau din limbile unor triburi sau grupuri de oameni separați și care au început să se unească și să formeze grupuri mai mari. Au alcătuit o limbă comună, bazată pe diferitele limbi ale triburilor care se uneau. Așadar, conjugarea sau formele oblice ale unor verbe și adjective provin din cuvinte inițial neînrudite, preluate de la diferite grupuri de oameni. Grupul format dintr-un amalgam de triburi a alcătuit ceea ce se numește limba proto-indo-europeană sau indo-europeana comună. Această limbă comună răspândindu-se pe meridiane, s-a diferențiat în alte limbi. Concurența dintre limbile indo-europene și cele pre-indo-europene, ale localnicilor, nu este elucidată. Se știe că neregularitățile care au rămas în limbile moderne sunt relicve de arheologie lingvistică sau un ecou străvechi al vremurilor arhaice. Evoluția limbilor a rezolvat multe nereguli, deseori eliminând cuvintele de prisos, iar limbile moderne au devenit mult mai regulate decât limbile antice. Gramatica limbilor foarte vechi, precum sanscrita, era mult mai complexă decât cea a limbilor care au urmat, ca latina de exemplu, mult mai simplă. Limbile romanice sunt mai simple decât latina, iar limbile slave sunt mai simple decât limba slavă veche. (Guy Deutscher, The Unfolding of Language, Metropolitan Books, New York, 2005, prima ediție 1866).
Limbile sunt pe cale de a se simplifica și mai mult. Unele categorii gramaticale sunt din ce în ce mai puțin folosite, cum ar fi perfectul simplu în limbile romanice. „Verbele neregulate a fi şi a avea prezintă forme fluctuante la perfect simplu, uneori chiar în interiorul aceleiaşi paradigme: de exemplu, în cazul verbului a fi, au fost înregistrate formele fusei/fui, la singular, dar formele furăm/fuserăm, la plural (vezi GLR 1966).” (Andana Boioc Apintei, Limba Română, Anul LXIX, Nr. 3-4, iulie-decembrie 2020, p. 340/2)
[8] Victor Ravini, Din preistorie în viitor, Editura Ideea Europeană, București, 2023, pp. 108-133.
[9] Dicţionarul Limbii Române, Tomul I, Partea II, Litera C, Academia Română, Bucureşti, 1940, p. 436.
[10] https://dexonline.ro/definitie/cioban/definitii
[11] Alexandru Cihac, Dictionnaire d’étymologie daco‐romane, Frankfurt, 1870‐1879, pp. 565‐566.
[12] Idem, p. 715.
[13] Bogdan Petriceicu Hasdeu, Etymologicum magnum Romaniae, vol. 3, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, pp. 71‐74 (Prima ediţie 1886).
[14] Sextil Puşcariu, Limba Română, vol. 1, Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1940, p. 314.
[15] Gheorghe Ivănescu, Istoria limbii române, Editura Junimea, Iaşi, 1980, p. 437.
[16] Iorgu Iordan, Toponimie românească, Editura Academiei, București, 1963, p. 270.
[17] Alexandru Graur, Nume de locuri, Editura Științifică, București, 1972, p. 26.
[18] Alexandru Graur, Introducee în lingvistică, Editura Ştiinţifică, București, 1965, pp.132-133.
[19] Ion Iordan, Petre Gâştescu şi D.I. Oancea, Indicatorul localităţilor din România, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1974, p. 98.
[20] Marele Dicţionar Geografic al României, vol. 2, p. 185.
[21] Victor Ravini, Din preistorie în viitor, Editura Ideea Europeană, București, 2023, pp. 147-153.
[22] Alexandru Graur, Etimologii româneşti, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1963.
[23] Ovid Densusianu, Istoria limbii române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, vol. 1, p. 36 (Prima ediţie 1921).
[24] Dicţionarul Limbii Române, Tomul I, Partea II, Litera C, Academia Română, Bucureşti, 1940, p. 435.
[25] Iuliu A. Zanne, Proverbele românilor, vol. VI, Editura Socecu, Bucuresci, 1901, p. 362, proverbul 14210.
[26] Victor Ravini, Miorița-Izvorul nemuririi, Editura Alcor Edimpex, București, 2016 și 2017.
[27] Romulus Vuia, Studii de etnografie şi folclor II, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p. 131 (O culegere a operelor sale publicate începând de la 1914).
[28] Victor Ravini, Miracolul Greciei antice, în Contemporanul, nr. 9, 2022, p. 37.
[29] Adolphe Pictet, Les origines indo‐européenes ou les Aryas primitifs. Essai de paléontologie linguistique, vol. 2, Librairie Joël Cherbuliez, Paris‐Genève, 1863, pp. 9‐10.
[30] În sprijinul ipotezei acreditate în ultima vreme, cum că vatra de formare a indo-europenilor a fost la Nord de Marea Neagră, trimit la Joseph Campbell, care în cărțile sale explică din ce cauze vatra de formare a indo-europenilor a fost la Nord de Marea Neagră, un teritoriu unde, cu mijloacele materiale ale epocii, cea mai rentabilă modalitate pentru a se hrăni și a supraviețui era vânătoarea și nomadismul, ceea ce a structurat o societate violentă, războinică și a creat o mitologie patriarhală. Apoi au năvălit peste popoarele sedentare vecine, pre-indo-europene, care în principal se ocupau cu agricultura, trăiau în matriarhat, aveau divinități feminine și trăiau pașnic. Arheologii au dovedit că societatea amazoanelor nu poate să fie o fabulație cu cauze freudiene (cum afirma profesoara mea Britt-Mari Näsström de la Universitate în Suedia), ci a fost o reacție revanșardă a femeilor împotriva invaziei indo-europenilor și a trecerii de la matriarhat la patriarhat.
În mitologia greacă Hefaistos (zeu indo-european de rangul 3) aleargă șchiopătând după Atena (divinitate pre-indo-europeană de prim rang) ca să o violeze, o ajunge, îi pune piedică, ea cade, el se aruncă peste ea, ea se ferește, iar el ejaculează pe coapsa ei. Ea se șterge cu ierburi și rămâne fecioară. Acest mit oglindește conflictul dintre cele două populații cu culturi antagonice. În acele vremuri turburi, divinitățile feminine de rangul întâi din matriarhat au fost detronate și au fost acceptate în societatea patriarhală ca divinități subordonate zeilor masculini, să le fie neveste sau fiice, iar altele au fost demonizate și aruncate în infern, odată cu ordinea socială din matriarhat, pe care o reprezentau.
[31] G.T. Niculescu‐Varone, Costache şi Elena Găinaru‐Varone, Dicţionarul jocurilor populare româneşti, Editura Litera, Bucureşti, 1979, pp. 45‐46.
[32] George Ioan Lahovari, Marele Dicţionar Geografic al României, vol. 1‐5, Societatea geografică română, Bucureşti, 1902.
[33] Grecili au apărut în Peninsula Balcanică și în istorie ca nomazi războinici și cuceritori pe la anul 750 î.Hr. deci la câteva sute de ani după Războiul Troian. Turcii s-au ivit în apropierea Constantinopolului în anul 1299.
[34] George Muntean, Apa trece, pietrele rămân. Proverbe românești, Editura pentru literatură, București, 1966.
[35] Aceasta confirmă teoria lingvistului italian Matteo Bartoli, care a constatat că zonele periferice ale unei culturi sunt mai conservative decât zona centrală.
[36] Orfeu era fiul regelui trac Oeagrus și al muzei Calliope. A fost preluat în mitologia greacă la fel ca și Dionysos Tragos (tracul) și alte divinități ale tracilor.
[37] Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Gengis-han. Studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1980.
Victor RAVINI, scriitor, eseist, publicist.
MN: Studii literare valoroase, ce poartă semnătura scriitorului, eseistului, publicistului Victor Ravini și sunt publicate de Mangalia News, puteți viziona AICI.
Mangalia News, 14.01.2024.
