Miron Scorobete: DE ZIUA NOASTRĂ NAŢIONALĂ.
E, fără dubiu, 1 Decembrie, Ziua Reîntregirii României.
Dar, zilele acestea, subiectul a dat naştere la dezbateri pe marginea lui. A fost readusă în atenţie data de 24 Ianuarie 1859, prima Unire. Dar de fapt nu prima, pentru că Unirea o făcuse Mihai, la 1600. S-a coborât însă şi mai adânc în această fântână a timpului unde s-a dat de Decebal. Şi mai în afund însă îşi semnala prezenţa Burebista.
Toate acestea sunt momente esenţiale în devenirea neamului românesc. Trebuie avut însă în vedere că ele nu sunt puncte de pornire, ci împliniri, nu sunt starturi ci linii de sosire. Pentru că, confundându-se cele două caracteristici se ajunge la erori impardonabile. Astfel, unii au susţinut în neştire că România s-a fondat la 1918, are deci vârsta de 100 de ani, alţii, mai îngăduitori, i-au fixat data naşterii la 1859, deci i-au mai adăugat câteva decenii la vechime.
Altceva trebuie observat în şirul de date pomenite: tendinţa spre unitate a neamului românesc (folosim sintagma „neamul românesc” la modul impropriu, extinzând-o şi la strămoşii românilor, şi la strămoşii strămoşilor românilor, dar vom vedea imediat că suntem justificaţi să o facem). Nimic nu a putut reprima această tendinţă, nici fărâmiţarea teritoriului românesc, nici teroarea la care românii au fost supuşi secole după secole de către diferitele stăpâniri cărora le-au căzut pradă. Cei care încearcă inocularea în conştiinţa românilor a unor porniri centrifuge merg împotriva curentului. Toate reperele istorice amintite, la care se pot adăuga altele multe, demonstrează că aspiraţia românilor spre unitate e o constantă de bază a constituţiei lor ca neam, o trăsătură a firii lor care nu poate fi modificată cu o stemă mincinoasă şi două brelocuri.
Iar 1 Decembrie 1918 a fost, în sfârşit!, împlinirea unui vis până atunci existent perpetuu dar neîmplinit, „Copil al suferinţii”, îi zicea Goga, de jalea căruia ne-au răposat şi moşii, şi părinţii.
Revin la disocierea pe care o făceam la început: Nu e voie să confundăm punctul de plecare cu cel de sosire. Acestea sunt extremele, şi trebuie tratate ca atare. Momentele de glorie ale istoriei noastre sunt creanga verde pe care o arborăm în vârful acoperişului după ce am fixat ultima şindrilă, dar temelia, ehei!, pe aceea am pus-o de mult. România s-a împlinit dar nu s-a întemeiat nici la 1 Decembrie 1918, nici la 1859, nici sub Mihai Viteazul, nici de către Dragoş, nici de către Negru Vodă, nici la ocuparea Daciei de către romani, nici sub Decebal, nici sub Burebista. România (cu extinderea sensului aşa cum am menţionat) există dintotdeauna, de când lumea, fără nici cel mai mic hiatus. Acesta e esenţialul pe care noi trebuie să ni-l fixăm în memorie şi să nu-l uităm niciodată: continuitatea noastră aici fără întrerupere. Tot ce, personal, facem noi, mai bine, mai rău, cum putem, nu e altceva decât intenţia de a le implanta contemporanilor în conştiinţă acest adevăr fundamental.
Cel mai limpede şi mai convingător, fără putinţă de tăgadă, fără replică, o spune un învăţat înţelept care nici măcar nu e român, dar care vede cu claritate adevărul. Iată:
„Cât priveşte poporul român, lucrul acesta se poate spune fără greş: ei se trag din populaţia originară care a dat cultura de la Vinţu, Hamangia, Cucuteni, Monteoru. Urmele acestor afirmaţii se găsesc peste tot pe cuprinsul României întregi. Sub vatra satului de azi, Cucuteni, din Moldova stau şapte straturi de aşezări până la cea mai veche cultură paleolitică. Sub oraşul nostru Alba-Iulia se află beciurile cetăţii romane Apulum, sub temelia ei cetatea de piatră şi de lemn a dacilor, iar sub ea suprapusele aşezări care pătrund până la epoca de piatră. Ornamentele de pe vasele şi statuetele de lut din preistoria românească sunt brodate şi azi pe costumele naţionale româneşti, se cioplesc în lemnul porţilor din Maramureş şi până în Bucovina, din Oltenia şi până în Dobrogea. Nu există un singur model de pe vreun vas descoperit în Monteoru, vechi de patru, cinci mii de ani, să nu se găsească în broderiile românilor de azi. Ele dau temeiul celei mai vechi conştiinţe de popor neclintit. Prin Cucuteni şi Monteoru, prin Buerebista şi Decebal, ei ştiu că sunt o populaţie de autohtonie indubitabilă, într-un lanţ neîntrerupt de generaţii, din preistorie şi până azi. Toţi ceilalţi au venit peste ei. Unii din nord, alţii din est, câte unii din sud. Unii călări, alţii pe jos, unii cu sabia, alţii cu bâta, unii să cucerească, alţii să cerşească. Şi acest neolitic nu aparţine nici celţilor, nici germano-francilor, nici slavilor, nici ungurilor, ci tocmai populaţiei pe care o putem numi de autohtonie absolută în Europa”. (Baron Ştefan J. Fay).
„Temeiul celei mai vechi conştiinţe de popor neclintit”.
„Populaţia pe care o putem numi de autohtonie absolută în Europa”.
Copiaţi-le şi repetaţi-le în fiecare zi. (Miron Scorobete).
Mangalia News, 10.12.2020.
