Există, după mintea mea, (atâta câtă este, desigur), cinci modalități mari și late prin care poți să devii olecuță mai deștept. Și, ca să mă ajute în demersul meu (pseudo) educațional pe care îl săvârșesc cu acest articol, hai să ne uităm la fiecare dintre aceste cinci moduri de a fi mai puțin prost (probabil o definiție mult mai bună…) dintr-o perspectivă de istorie comparată, ca să îi zic așa.
Căci cum altfel aș putea să demonstrez teoria mea care sună așa: populația globală de azi este cea mai deșteaptă care a existat vreodată pe pământ, dar, în același timp, cea mai proastă? Cum aș putea să fac asta dacă nu fac apel la chestia aia care ne arată greșelile pe care le-am făcut, dar nu invățăm nimic din ele, numită îndeobște istorie? Mai ales în contextul în care am ajuns la nivelul la care suntem prea deștepți ca să ne mai permitem să fim proști.
Cele cinci modalități prin care putem deveni mai puțin proști în viața noastră sunt cele de mai jos. Și te invit să îți zici părerea despre ce zic eu ca să pot să îmi zic și eu părerea despre ce zici tu, știi cum zic.
Educația
Probabil cea mai mare diferență dintre ce se întâmplă acum și ce se întâmpla în vechime (în orice vechime, alege ce epocă vrei tu, tot aia este) vine din proporția de populație care are acces la educație.
Ca să îți dau câteva exemple, în Grecia antică, istoricii spun că undeva între 1-3% din populație putea fi considerată educată. Restul intra la categoria de prostime, pardon my French. În Imperiul Roman, probabil că lucrurile stăteau mai bine: vreo 3.2% din populație avea cu adevărat acces la educație.
Lucrurile s-au împuțit rău în Evul Mediu, însă. Când îi numărai pe degetele de la o mână (exagerez, desigur; îți trebuia degetele unei echipe de fotbal, nici măcar de rugby) pe cei care erau cu adevărat educați. Abia cu apariția primelor universități (Bologna 1088, Oxford 1096, Salamanca 1134, 1150 Sorbona, 1209 Cambridge) putem vorbi despre o accelerare a acumulării de cunoștințe. Dar doar în cazul anumitor clase sociale, nu așa pentru orice avea chef să devină mai puțin prost, existau masive limitări, din multe puncte de vedere.
Cu adevărat putem spune că s-a dat startul educației pentru toți, cum ar veni, pe la 1850, când în majoritatea țărilor occidentale s-a pornit un curent care propovăduia că statul ar trebui să se ocupe să impună educația, cu caracter obligatoriu deci, pentru cam toată populația, de la o anumită și până la o anumită vârstă. Burghezia să trăiască, ea a fost de vină pentru această emancipare forțată! Cam atunci s-a născut educația asta pe care o știm acum. Educația asta adevără pe care o bifăm noi are, deci, 150 de ani. Este, practic, o tânără zvârlugă, căreia abia ce i-a mijit mustața și i-au înmugurit sânii…
Dar ce înseamnă educația? Așa este, m-am luat cu chestiuni istorice din prima. Și nu am încercat o minimă definiție. Bine, sunt catralioane de moduri în care în decursul istoriei a fost definită educația. Dar mie personalmente îmi place, așa cum place plugarului o stacană de bere rece, după ce a tras vreo 14 brazde prin tarlaua bisericii, definția lui Platon.
”Educația este arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native”.
Continuarea articolului aici: cristianchinabirta.ro
MN: Citiți AICI celelalte articole publicate de Mangalia News, despre Cristian China-Birta și urmăriți site-ul ”Marelui Maestru de Isprăvi”, AICI.
Mangalia News, 19.11.2020.
