Din 30 mai până în 30 iunie, Campania TVR „3,2,1…Iunie. Restart, copilărie!” ne provoacă pe toţi să redevenim copii şi să reînvăţăm bucuria de a fi copil, în fiecare zi.
„Din prima clipă în care a apărut, ne-a schimbat viața pentru totdeauna. Nimic nu mai avea să fie la fel. Cerea tot timpul atenția neîmpărțită a celor din jur cu o siguranță uluitoare. Pur și simplu, i se cuvenea. Când era mic, obișnuia să spună că de lângă Dumnezeu din ceruri ne-a văzut, i-am plăcut și și-a zis că vine să stea cu noi. El ne alesese! Era extrem de prezent, plin de energie. Neînfricat, voia să încerce tot și niciodată nu era destul. Nimic nu era destul de înalt, de rapid sau de adânc.
La doi ani jumate, când a pus degetele pe becul aprins, aproape că am leșinat; la trei ani, când a sărit în Turcia din barcă, în mare, aproape că am avut un atac de cord; apoi, la trei ani și patru luni, când a dispărut din fața Bisericii Negre, după slujba de Crăciun, în timp ce schimbam urări cu prietenii, pur și simplu simțeam că-mi pierd mințile. Era zăpadă mare, frig și dispăruse fără urmă. S-a smuls, zvârlugă cum era, din mâna tatălui său și dus a fost. L-am căutat amândoi peste tot, dar era de negăsit, până ce m-am gândit să mă pun în pielea lui și să mă las purtată de prima pornire. Am derulat în minte tot drumul parcurs și i-am zis tatălui său: cred că e în Piața Sfatului, la carusel… Acolo erai, cu ochi mari și obraji roșii, și nu înțelegeai de ce ne făcuserăm griji. Doi ani mai târziu, a lăsat-o pe instructoarea de schi cu ochii în soare, sus, în Postăvarul, și a țâșnit singur la vale, căci avea nevoie de ceva. Simțul orientării, pe care l-a avut de mic, i-a fost de mare ajutor în astfel de ocazii. Anii au trecut ca clipele. Dintr-o dată, nu mai avea doi ani, nici trei, nici măcar patru. Eu, care o viață întreagă sperasem că se va opri la cinci ani, cum puteam să accept un vlăjgan de un metru 80, tânăr şi rebel?!
La început, credeam că e un „Gică-contra”, după aceea, că voia să ne sperie, acum înțeleg că era pur și simplu altfel, iar acel copil altfel avea preocupările lui, opinia lui, libertatea lui. Ca să înțeleg asta, a trebuit să învăț să respect asta, am fost nevoită să admit că, dacă îi îngrădesc libertatea, se va îndepărta de mine. Așa că am hotărât să gândesc: dragă Basti, te rog să sari și pe viitor în mare, pune mâna pe orice, ia-o pe ce drum vrei, aruncă-te în necunoscut cu brațele deschise.
Acum doi ani a venit într-o bună zi acasă, în vacanța de primăvară, și ne-a anunțat că nu mai dorește să studieze sociologia la Viena, ci că va depune tot efortul, ca să intre la Institutul de modă de la Milano, pentru a deveni fashion stylist. În prima clipă am trecut prin toate stările. După ce m-am mai calmat, i-am spus că bănuisem asta de la început, de când se îmbrăca diferit, cu tot ce găsea prin casă. Cerințele mele în viață și în profesie nu trebuia să fie automat și ale lui. El trebuia să aibă cerințele lui, necesitățile lui, dilemele cu care se confruntă și să ajungă la deciziile potrivite care să-i aparțină numai lui. Tot ce-i ceream era să și le asume.
Din momentul in care m-a numit Mutter, după ce văzuserăm împreună filmul lui Haneke „Panglica albă”, știam că între noi va fi mereu o legătură indestructibilă.
Vă invităm să citiți continuarea pe tvr1.tvr.ro
