”Acum 30 de ani, eram pe undeva printr-un dormitor cazon, militar în termen fiind. Nu prea înțelegeam ce se întâmplă. Nu aveam voie la TV, nu puteam asculta la radio. Doar primeam și executam ordine. Eram bulversați cu toții, toți cei 28 din pluton. Aveam uniforme kaki, iar petlițele erau albastre cu margini roșii.
Eram tineri toți, majoritatea 18 – 19 ani, cei mai bătrâni să fi avut vreo’ 22… Ne era frică și să vorbim între noi. Ne feream unii de alții, era o atmosferă încărcată și apăsătoare. Eram obișnuiți cu strictețea serviciului militar, dar acum era altfel. Toate cadrele militare, ofițeri și subofițeri, erau cu noi. Și erau chiar prietenoși, severitatea de până atunci se topise. Primisem armele, să le ținem la noi chiar și peste noapte.
Dar cel mai tare ne speria faptul că aveam muniție de război! Un încărcător plin în armă și două pline, în port-încărcătoare. Noaptea dormeam cu arma între picioare, iar dimineața aveam răni pe picioare, de la închizător. Știam că în țară este fierbere, dar nu știam exact ce, iar mintea noastră juvenilă nu ne ajuta prea mult. La un moment dat, ne-a fost prezentată o scurtă informare despre “agenturile” străine care încercau să ne destabilizeze patria, trupe speciale ostile parașutate de aiurea, cu scopul de a ne înlătura conducătorul preaiubit. La final, am fost anunțați că este posibil să plecăm în misiune oricând, să fim pregătiți și să ne așteptăm la orice. Sincer, nu știu câți dintre noi au înțeles despre ce este vorba. Ne priveam și nu înțelegeam ce fel de misiune urma să îndeplinim, împotriva cui urma să luptăm, ce șanse am fi avut împotriva unor astfel de trupe speciale super-pregătite.
Am fost sfătuiți doar să ne ajutăm între noi, să facem economie la muniție, să nu consumăm toată apa odată, să încercăm să mâncăm bine, pentru că nu se știa când urma să mai primim ceva. Cantina era deschisă permanet și aveau mereu câte ceva de mâncare. Toată ordinea și disciplina de până atunci dispăruse și asta ne îngrijora și ne speria teribil. Ne mai speriau încărcătoarele pline, arma pe care o purtam la spate permanent. Am plecat într-un final și în misiune… Nu mult timp după, umblam pe străzi și lumea ne aclama, ne strângeau în brațe, ne pupau și strigau “Libertate!”
Eram un tânăr ușor trecut de vârsta majoratului, cu o armă și 90 cartușe de razboi, care nu prea înțelegea ce se întâmplă cu el. Amintirile acelor zile au rămas adânc impregnate în mintea mea. Dar cea mai vie amintire este cu mine! Imaginea mea în oglindă! Mă priveam și nu-mi venea să cred că peste noapte, cele câteva fire de păr care alcătuiau mustața mea de atunci erau albe, de un alb strălucitor!
Am păstrat brasarda, am făcut-o atunci din fâșii rupte dintr-un steag. Am mai păstrat în minte și strigătul “Li-ber-ta-te!”, sacadat și din toți plămânii! Pe scurt, cam asta a fost. Pe larg…, ar mai fi de spus o grămadă! Esențial este că suntem liberi! Cred că este tot ceea ce contează!
P. S. Fotografia este făcută câteva luni mai târziu, într-o vineri, după baie.
Ciprian Plăcintă, 18 decembrie 2019.
Mangalia News, 18.12.2019.
