Ce vom face cu victoria Simonei? Va înțelege, măcar de data asta, România ceva? Ori vom vorbi încă 100 de ani de acum încolo de acest fabulos succes, ca fiind de neegalat?
O poveste, la rece, de la fața locului, o poveste ce dezbracă sportul și societatea românească la piele, dar care trebuie spusă, pentru ca victoria Simonei Halep să nu rămână, precum au rămas toate marile succese ale sportivilor români, dezancorate de viitor. Dezancorate de visurile unor copii care vor să fie Simona Halep, sau care vor să joace, atunci când vor fi mai mari, în naționala U21, care vor, care pot, dar pe care România riscă, a câta oară?!, să-i lase în urmă, la mama naibii, ca pe niște coji de semințe după un miting electoral ori o ieșire la iarbă verde, pardon, la grătar. „Pune-o pe aia cu Guță…, bagă tare, așa Barosane!”.
***
De la etajul double decker-ului ce mă duce spre Wimbledon, mă simt precum Gulliver în Țara Piticilor. Autobuzul cu două nivele șerpuiește pe străduțele înguste din periferia Londrei, cu dificultate. Curbele strâmte sunt luate cu emoții, după manevre înainte-înapoi. Șoferul e sigur român, la ce dexteritate are când învârte din covrig. Așadar, asta era imaginea de sus a unui pilot german atunci când trecea Canalul, ținându-se de manșa bombardierului.
Cocoțat în autobuz, văd școlile dintre căsuțe, dar mai ales, văd terenurile de tenis, de fotbal, de rugby, văd iarba parcă scoasă din țiplă pe care se desfășoară antrenamente. E sâmbătă dimineața la Londra, o groază de copii fac sport. Au unde, terenurile sunt cât vezi cu ochii. Încă o școală, încă niște terenuri, mai faine de data asta! Mai verzi… Încă o școală, și iară terenuri, și iară copii, parcă mă plimb pe Planeta Sport. În spatele meu aud vocea unui român, face live pe Face, zice ceva de lovele.
Cobor să iau trenul, care vine din zece în zece minute, într-o infrastructură pentru realizarea căreia nouă ne-ar lua probabil vreo cincizeci de ani de studii de fezabilitate, iar cu tot cu șpăgi, o eternitate. Sunt automate de bilete, dar conservatori, englezii au păstrat și un ceferist la casa de bilete. Și când îmi zice că i-am bătut la U21, iar Hagi-puștiul e fabulos, timpul se oprește și mă gândesc la mesajul lui Elton John care a ținut să-l felicite pe Hagi-tatăl atunci când s-a retras. Noi îl luam peste picior pe Hagi că sare peste liniile de tramvai, să nu se curenteze.
Ghirlandele cu flori din gara cochetă rămân în urmă.
În tren, în fața mea, doi bătrâni se țin mână, la fel ca în prima zi. El e excesiv de elegant, doar că unul dintre șireturile papucilor maronii de piele e desfăcut. Probabil, ea va observa asta imediat și va avea grijă de el, așa cum se vede treaba, a avut. Deocamdată el citește ziarul, de hârtie. Și bătrânii de pe partea cealaltă a vagonului au grijă unul de altul, ea îi aranjează eleganta pălărie de paie. Mă prind, cu toții mergem la Wimbledon, deci iată, bătrânii pot merge nu doar la mitinguri PSD ori la dezvelirea de moaște. Pe geam, alte școli, alte terenuri, alte lumi paralele cu cele de acasă.
La Wimbledon accesul spectatorilor se face doar după ce fanfara cântă iar câteva glorii ale tenisului, îmbrăcate, cum altfel decât în alb, invită lumea să intre. În fruntea lor, Darren Cahill. La starea la care mă prinde această imagine, mă gândesc cum să-l privesc: ca pe fostul antrenor al Simonei Halep și sfătuitorul din umbră sau ca pe o vedetă a tenisului care a vorbit, mereu, atât de frumos despre români? Despre românii aceia din jurul lui, care munceau.
Bate Simona la Serena ca la fasole, ducesa aplaudă.
Ducesele Catherine și Meghan, la finala dintre Simona Halep și Serena Williams.
Extazul după victoria Simonei se propagă ca o undă printre jurnaliștii ce o așteaptă, mai întâi pe Serena, mai apoi pe Halep. Fosta colegă de la Gazeta Sporturilor, una dintre cele mai echilibrate voci ale jurnalismului de la noi în materie de tenis, face o glumă la faptul că nu adresez nicio întrebare Simonei. „Ești sfios?”.
Nu răspund, tac, căci ochii îmi fug pe ecranele ziariștilor din jurul meu. Văd acolo Wikipedia, cu Constanța la subiect, văd „Nadia vs Halep”, văd un search pe Google: „Romania and the history of tennis”, aud când un jurnalist din Germania repetă că Halep e de cinci ani cea mai bună jucătoare din circuit, iar o ziaristă din Coreea de Sud dă din cap că așa e și afirmă că se gândește să viziteze Constanța – primul gând îmi fuge la Cazinoul ce stă pe burtă, nicidecum la retrocedările lui Radu Mazăre sau șezlongurile care ajung până la geamanduri -, văd în ecranele tuturor o Românie care e pieptănată la cărare, datorită muncii pe brânci și visului unei fete pe care nu știu dacă o merităm. Nu știu…, sincer, dar pe care o iubim, căci e singura care ne-a pus pe masă visul că se poate. Că nu trebuie să mai ratăm. Vom rata.
Halep e întrebată ce se poate face. Ochii ei pleacă pe terenurile de tenis din țară, acolo unde copiii îi rostesc numele de parcă ar fi tovarășa lor de joacă, îi fug la rachetele pe care le au sau mai degrabă nu le au puștii, căci tenisul e un sport scump, la puținele terenuri.
Gândurile îmi fug într-o benzinărie în care cu ceva zile în urmă discutam cu băiatul unui fost mare fotbalist român și care se plângea de lipsa terenurilor de antrenament pentru copii, practic un dezastru total. „Niște panarame de terenuri, Răzvane, și doar câteva…”. Soarbe din cafea, deznădejdea face nudism.
Citiți articolul integral în republica.ro
Autor: Răzvan Prepeliță. (foto generic: Guliver Getty Images).
