După 25 de ani, aflaţi în premieră povestea imprimării în ilegalitate a albumelor legendarei formaţii Phoenix.
După fuga Phoenix-ilor, în 1977, cenzura comunistă a hotărât retragerea de pe piaţă a albumelor şi-a interzis reeditarea lor, chiar dacă statul român ar fi câştigat în continuare bani din vânzarea acestora. Vreme de 10 ani de zile s-a instalat pauza Phoenix. În acest timp, cei care cumpăraseră discurile la momentul editării lor au avut răgaz să le zgârie, să le spargă, să le înstrăineze etc. Pe de altă parte, la concertele pe care le ţinea, interpretând piesele sale, Mircea Baniciu “aţâţa” de fiecare dată publicul şi cu bucăţi Phoenix, în principal “Andrii Popa” şi “Mica Ţiganiadă”. Foamea (muzicală) de îndrăgita trupă creştea. Generaţia de rockeri activă în 1987 ar fi dat orice să asculte Phoenix. Dar de unde trupă sau material discografic? Conform directivelor cenzurii “Electrecordul” ar fi trebuit să distrugă “mamele” şi matriţele (mamele erau un fel de discuri din cupru, după care se copiau matriţele din nichel-crom, după care se presau discurile de vinil). Însă conducerea de atunci a “Electrecordului”, în frunte cu regretatul director Grigore Petreanu, ori le-a păstrat cu bună ştiinţă (în ideea că nu vine nimeni să-i controleze), ori a uitat sau a neglijat distrugerea acestora. Întâmplător, în acest context, s-au putut fabrica şi scoate pe sub mână albumele “Cei ce ne-au dat nume”, “Mugur de fluier” şi “Cantofabule”.
Mamele de aur
De ce întâmplător? Aflaţi în premieră povestea spusă de Andrei (să-l numim aşa după numele fiului său). Prin 1977, Andrei lucra la singura casă de discuri din România “Electrecord” având funcţia de electroacustician. Asta însemna să meargă la prese, să ia discuri, să le ducă în cabina de audiţie, fiind atent la calitate, etichete, zgârieturi etc. Lucrul ăsta îl făcea să aibă o bună relaţie cu presatorii, cu mecanicii care reparau presele, cu secţia de galvanoplastie unde de produceau matriţele, cu depozitul de etichete şi cu depozitul de mame. Ca mulţi alţii era îndrăgostit literalmente de muzica Phoenix, pe care apucase să-i vadă o singură dată în concert, prin 1976, la Craiova. Fiind destul de mic atunci când formaţia imprima vestitele albume, nu apucase să le cumpere de pe piaţă. Ascultase, însă, rar pe la amici. Într-o bună zi, un prieten de-al său care lucra la depozitul de etichete îi spune: “Bă, m-au pus ăştia să cataloghez într-un ceaslov etichetele. Ce crezi c-am găsit? Etichete cu Phoenix din toate albumele. Pesemne nu le-au distrus gândind că, dacă se dă vreodată liber la Phoenix să aibă modelul de etichetă şi să le tipărească direct, să nu mai stea să conceapă altele. Or fi şI mamele în depozit? Ia să te duci tu, că ai acces la ele”. Chiar în acea clipă Andrei a luat câte o etichetă din fiecare şi-a intrat în depozit. După numărul de catalog scris pe etichetă a căutat cu înfrigurare acolo unde, numeric, ar fi trebuit să fie locul mamelor. Incredibil, erau acolo! Câte 2-3 mame cu fiecare faţă a discului erau băgate în mape de carton gros. Cu un nod în gât, îi venea să urle pe dinăuntru de bucurie. Să simţea ca Ali Baba când a descoperit peştera comorilor. S-a întors roşu în obraji la prietenul său. “Frate, sunt acolo. Ce facem?”
Grăbiţi apusul soarelui
Multă vreme n-a făcut nimic, a stat numai şi s-a gândit ce-ar trebui să facă. De regulă, la “Electrecord” se lucra în două schimburi. Dar cum începuse să nu se mai livreze la timp materie primă (granule cu negru de fum pentru discuri şi abur pentru prese) două săptămâni îi ţineau acasă și două săptămâni se duceau 12 ore, ca să facă planul. I-a trecut prin minte ca, atunci când urma să fie de noapte, de la ora 18 la ora 6 dimineaţa, ar fi fost nimerit să încerce. Ştia că nu e presator, mecanic, şef de echipă sau maistru care, atunci când apărea un număr nou cu Ion Dolănescu, Maria Ciobanu, Angela Similea, Mirabela Dauer etc., să nu-şi umple sacoşa cu discuri sau să le ascundă pe sub haine şi să le vândă la ţară, la jumătate de preţ. Mituiţi, portarii închideau ochii de fiecare dată că, de, oameni erau şi ei. Pentru Andrei n-ar fi fost nici o greutate şi n-ar fi bătut la ochi, fiindcă era specificul meseriei sale să ia discuri de la prese şi să vină cu ele în cabina de audiţie. S-a hotărât ca în săptămâna în care intra de noapte să treacă la treabă. A vorbit cu băieţii de la secţia galvanoplastie să-i copieze câteva matriţe după mame. Au fost de acord, cu condiţia să le dea şi lor câteva seturi (set spunea la câte un disc din “Cei ce ne-au dat nume” şi “Mugur de fluier” şI două discuri din “Cantofabule”). Cu discurile mici, single, nu s-a mai complicat, fiindcă nu se mai imprimau de mult aşa ceva şi devenea riscant. A mers la câţiva presatori mai tineri, care-i erau prieteni, şi la mecanicul de tură, spunându-le că vrea să facă nişte discuri “mai altfel”. Băieţi buni, nu i-au cerut explicaţii, crezând că vrea să facă discuri cu colindele corului “Madrigal”, care erau interzise pe piaţa românească, se făceau numai pentru export şi sub o strictă supraveghere a activiştilor de partid din inteprindere, ca nu cumva să scape vreunul în desaga presatorilor şi să se multiplice pe casete. Cu mecanicul de tură a aranjat să dea timpi de reparaţii la presele care-i făceau discuri, pentru a-şi justifica presatorul diferenţa de normă. Cu toate aceste lucruri aranjate a aşteptat să vină săptămâna de noapte.
“Din cenuşa-i proprie şi din propriul scrum”
Şi-a venit. N-a făcut în primele zile, ci mai spre sfârşitul săptămânii, când oboseala se instala peste toţi şi-i vedea cum moţăie prin colţuri după ora 1 noaptea. A luat matriţele din cabină şI le-a dus la patru prese. Cum etichetele originale erau puţine şi nu vroia să se vadă ce scoate, a întors invers etichetele care erau în lucru, să nu pară aiurea că pe etichetă scrie Dolănescu şi pe disc se aude Phoenix. Aşa eticheta era neagră, nescrisă, la culoare cu discul. N-a făcut mai mult de 10-15 seturi. A dus discurile în cabină, a dat băieţilor de la galvanoplastie şI unor colegi de-ai lui de la cabină. Rămăsese cu cinci seturi, unul l-a oprit el şI restul le-a împărţit vecinilor din bloc, rockeri şi ei. Succesul a fost fulminant, a doua zi toată lumea a tăbărât pe el, spunându-i să mai facă. N-a mai făcut chiar atunci, însă din acel moment şi până la începutul lui 1989 a reluat trebuşoara cam o dată la 4-5 luni. Cum prietenii aveau deja, discurile au început să ajungă prin căminele studenţeşti şi pe la concertele de rock ţinute în Capitală. După orele de curs vuia Grozăveştiul de Phoenix!
Discurile se multiplicau cu repeziciune pe casete şi, după 10 ani de pauză, Phoenix-ul renăştea din propria-i cenuşă. Flacăra legendarei trupe ardea intens adunând noi şi noi adepţi care, cu un deceniu în urmă, nu apucaseră să se bucure de muzica celor ce hotărâseră să părăsească ţara ascunşi în boxe. Dacă atunci, printr-o minune, băieţii s-ar fi întors, stadioanele din ţară ar fi fost neâncăpătoare, publicul fiind poate mai numeros ca la concertele cu Rolling Stones sau AC/DC din anii trecuţi.
Cu blândeţe, un securist striveşte “mugurul de fluier”
Continuarea, aici. (Articol apărut în jurnalul.ro, 04 dec. 2012, sub semnătura lui Paul Rogojinaru).
CITEȘTE ȘI:
- Anul 50 după PHOENIX. Formaţia de legendă a României, episodul “Sfinţii”
- PHOENIX 50. Grupul Phoenix, urecheat de Ion Iliescu
- Phoenix 50 de ani: 5 decembrie, la Ateneul Român
Despre legendara trupă PHOENIX și despre NICU COVACI, leaderul ei, cotidianul Mangalia News a publicat mai multe articole, pe care vă invităm să le vizionați aici.
“Si (fiindca) afara ploua ploua (la Mangalia)… noi vorbim cu mare arta despre una despre alta” … inevitabil acest articol imi trezeste oarece amintiri. Inevitabil … acele materiale discografice amintite mai sus au devenit si pentru mine un scop de atins in acei ani. Inevitabil … iesite de pe poarta arhivelor Electrecord sau a societatilor de radio si tv, aceste inregistrari erau multiplicate si circulau destul de rapid intre pasionatii de muzica.
Muzica! … magazinul Muzica de pe calea Victoriei din Bucuresti, in fata lui, pe trotuar, era si punctul principal de intalnire, ad-hoc as spune, al celor ce vanau muzica buna sau foarte rara. Era asa de rara fiindca pe atunci, in anii ’80, dar mai ales dupa anul de cotitura marcat de cutremurul din 4 martie ’77, societatea romaneasca, arta in speta, a inceput sa fie extrem de controlata, respectiv acel organ al cenzurii a inceput sa functioneze tot mai dur (haotic, caci studiile celor ce aplicau cenzura erau cam de “Stefan Gheorghiu” si nu ale unei oarecare institutii de arta). Practic exista un procent de 10% din produsul artistic care sa poata contine materiale straine sau realizate de creatori din afara granitelor (in general muzica instrumentala intra aici). 90% din muzica cantata trebuia sa fie exclusiv romaneasca (nimic nou … si fac trimitere de exemplu la muzica din Italia din perioada ei de dezvoltare socialista, sau filmul dublat in limba italiana. Sunt inca putini care stiu ca “Preghero” (Stand by Me) este un cover Ben E.King si nu o compozitie a lui Adriano Celentano – aceasta vis-a-vis de nationalismul gaunos. Inainte de cenzura insa muzica si arta din Romania era destul de cunoscuta peste hotare, existand si multe colaborari cu artisti straini, precum si inregistrari care ulterior au luat acelasi drum ca si al arhivei ce continea inregistrarile Mariei Tanase. Printre partiturile editate la sfarsit de 1800 si pana in perioada interbelica, primite in dar de la bunica mea, am gasit de exemplu cantece argentiniene, tangouri, compuse de compozitori argentinieni, cu dedicatii facute lui Grigoras Dinicu, tatal lui Sile Dinicu, sau acestuia din urma, dar si orchestrelor cazinoului din Sinaia …unde se perindau totusi cele mai mari voci ale acelor timpuri. Maria Tanase si-a inceput cariera interpretand muzica “usoara”. Ioana Radu, Mia Braia si multe alte voci sau artisti instrumentisti, Dan Spataru…nu? aveau si au cu siguranta de ce sa isi ocupe locul in acei 90% din muzica noastra. Din pacate chiar si acestia au fost usor usor eliminati de cenzura. Nu insa si din sufletul nostru. Rock-ul si jazz-ul insa, din pacate, si spun din pacate… fiindca totusi cu exceptia emanatiilor pur folclorice din intreaga lume, jazz-ul, si el tot o emanatie pur folclorica, dar… de confluenta a mai multor culturi (gen considerat de cenzura comunista de emanatie “imperialista” … si nu-i departe de adevar, ci doar o intepretare) si care a fost si este principala forma muzicala care inspira aproape tot ce ascultam astazi, indiferent de genul muzical, au fost aproape complet eliminate din viata culturala din acele vremuri. Deci… trebuia cumva sa te incadrezi in acei 10% permisibili. Limita foarte riscanta pentru orice aplicator al acelor legi. Practic, un cuvant, sau o nota prea “blues, o chitara prea “hard”, o voce prea “obraznica” … trebuia sa dispara, caci altfel inclusiv “gardienii” zburau la vreun “Canalul Marea Neagra”.
In anii ’60 si inceput de ’70, mai ales in vestul tarii, au inceput sa apara si primele trupe remarcabile de rock romanesc. Care uneori cochetau si cu folclorul american, cu blues-ul si jazz-ul sau cu folclorul romanesc. Remarcabil facut de Phoenix. In anii ’60 totusi exista o singura emisiune radiofonica care mai scapa si muzica straina. Nu multi sunt cei care au indraznit sa aduca de peste granita muzica si informatii din zona artistica. Cornel Chiriac, Leo Limbaseanu, Andrei Partos si cei care, mie cel putin, mi-au fost si cei mai dragi, “Motu” Florian Pittis si cel care mai tarziu mi-a devenit bun prieten dar si profesor, “Mosu” adica Florian Lungu. (Acesta din urma sustinut tacit (dupa 12 noaptea) de cel care conducea societatea romana de difuziune pe atunci, tatal mai cunoscutei astazi mezzo-soprane Ruxandra Donose, respectiv Vasile Donose, si el mai tarziu profesor al meu). Cea mai dura cenzura era in aceasta zona publica, radio-tv-electrecord, acesta fiind si instrumentul principal de propaganda in masa. Dar aceasta nu inseamna ca nu se canta jazz sau rock pe atunci. Aproape toate coloanele muzicale de film contineau astfel de compozitii … ma gandesc la muzica compusa de cel care experimenta muzica electronica la confluenta cu jazz-ul si care manuia deja primul Moog din tara noastra (care se afla inca din anii ’70 in posesia Radiodifuziunii romane)… omul si compozitorul Adrian Enescu. Andrei Aldea … de la Sfinx … da, multi se regaseau pe aceste coloane sonore cu lucrari clar de inspiratie universala. Iar productia de film pe atunci … era uriasa. Vreo 600 de filme romanesti am vizionat doar eu. Apoi mai ramanea zona de spectacol unde cenzura era ceva mai permisiva. Motiv pentru care majoritatea muzicienilor buni de atunci au inceput sa se exprime prin cluburile muncitoresti si restaurante. Litoralul era cam principala scena deschisa publicului pentru muzica moderna. O mica supapa practic in acel proiect grandios de alienare sociala.
In ’84 a inceput si calatoria mea prin incurcatele ite ale muzicii. Pasiune care m-a dus un pic mai tarziu intr-un subsol de club din Bucuresti, alaturi de o trupicica de tineri cu varstele cuprinse intre 14 si 17 ani… unde repetam de zor in una din cele trei camarute-pivnite alaturi de probabil cele mai cenzurate trupe ale perioadei, dar nu si primii… Iris si trupa Timpuri Noi. Greu de pus in cuvinte experienta noastra in acele momente … aflandu-ne atat de aproape de “imperialistii” perioadei, de dusmanii poporului!!! Nu mult timp dupa aceasta a inceput la Teatrul Bulandra si seria de spectacole audio vizuale ale lui Motu Pittis …”Poezia muzicii tinere”. Dar si perioada in care drumurile noastre intre clubul din Vitan, teatrul Bulandra, trotuarul magazinului Muzica, frizeriile din zona centrala in care ne parasutau militienii la tuns, terasele Cina si Gradinita din apropriere de Pt. Romana… au devenit tot mai dese. Amintesc aceste terase fiindca pentru lumea artistica din Bucuresti si nu numai, acestea erau principalele locuri de intalnire a artistilor. Inca de pe vremea lui Grigoras si Sile Dinicu, a Mariei Tanase, daca nu ma insel si George Enescu dar si Nichita Stanescu care locuia la doi pasi de ele si Pittis, Alifantis sau Andries, muzicieni, pictori, scriitori, actori … toti…dar cam toti ne-am intins la discutii acolo, in “Cina” sau “Gradinita”. Noi cei tineri trageam cu urechea, iar cele auzite ne duceau, inevitabil … pe trotuarul din fata magazinului Muzica. Nu era o afacere ilegala cu muzica, sper sa nu se inteleaga gresit. De la Electrecord, Radio-TV sau daca aceasta muzica, pe discuri sau benzi magnetice, venea de peste granita Bulgara, din URSS sau RDG, uneori chiar din America, ea alimenta, hranea la propriu, doar pe cei pasionati de muzica. Cu bani cumparai doar suportul magnetic eventual, dar cel mai adesea aveau loc schimburi echitabile… o bere la ‘Cina’ de exemplu, sau un alt material interesant la schimb.
Il si vad pe Octavian Teodorescu (pe atunci se numea oficial OCTAVE) pe marginea trotuarului de la muzica … avea asa un zambet pe fata care spunea tot. Era o minune apoi sa urci in studioul lui de langa Gambrinus, izolat complet cu cartoane de oua… si sa faci o auditie profi de muzica. Dar si de Gabi Nacu imi amintesc, cum altfel …. primul meu disc vinyl cu Yngwie Malmsteen, undeva prin ’86, l-am primit de la el, fugit si el din tara, ca si Octav, dupa revolutie. Gaby era celebru pentru rolul lui din filmul “Aventurile lui Babusca” dar pentru noi era un celebru chitarist, caci facuse parte din trupa “Harap Alb” (cea in care si-a facut debutul si Cristi Minculescu de la vecinii nostri de sala de repetitii, Iris). Si Octav si Gaby au plecat (fugit!) din tara dupa revolutie. Vali Sterian … si cati altii … plecati intr-un fel sau … altul. Pacat!
Da … noi toti, (iar noi astia mai tinerei chiar “imbatati” de un strop de nesperata libertate) stiind ca cineva isi risca … acei 10% de “libertate”, am trecut pe acolo, pe la Muzica, pentru o clipa din muzica lumii.
Pentru MUZICA!
Pentru un … “Mugur de fluier” …
“… si afara ploua ploua … ” se aude inca Marina Voica … chiar daca …